De prin minte adunate…

Ca să parafrazez o vorba citită undeva, nu este greu să scrii un articol. Te aşezi la tastatură, deschizi calculatorul şi scrii ce-ţi trece prin cap. E uşor să scrii – greu e doar să-ţi treacă ceva prin cap.

1.Se tot acreditează ideea că domnul Voiculescu a făcut un gest de mare nobleţe şi curaj: a renunţat la imunitatea parlamentară. Chiar dumnealui, plin de demnitate, a anunţat acest lucru de la tribuna Parlamentului.
Prin extensie, se sugerează diferenţa dintre marele om de afaceri şi senator, lider important al coaliţiei de guvernământ, şi micul preşedinte Băsescu, cel care se ascunde laş şi diabolic sub mantaua imunităţii. Comparaţia nu este la chestiune. Şi n-am să mă refer la faptul că Băsescu chiar a renunţat la imunitatea parlamentară când era deputat, ca şi Mitrea de altfel, şi nici la faptul că superimunitatea lui Băsescu ca Preşedinte este dată, dacă nu mă înşeală memoria, de pe vremea lui…Adrian Năstase, pe când acesta îşi pregătea postul. Dacă greşesc, mea culpa.
De ce nu renunţă Băsescu la imunitate, ce motive l-ar împinge s-o facă, dacă un Preşedinte în exerciţiu poate să renunţe la ea aşa, pur şi simplu, nu ştiu să mă pronunţ. Aştept ca la final de mandat să fie tratat şi el ca toţi ceilalţi cetăţeni.
Problema cu domnul Voiculescu e că ne ia de proşti. Înţeleg tertipurile dumnealui, fentele şi chichiţele avocăţeşti, fac parte din joc. Dar ca să vii tu, un motan şmecher, să te dai cocoş curajos, e prea mult. Să-ţi lauzi coloana vertebrală dreaptă, poziţia bipedă, iar tu să te strecori mieunând pe după tomberoane mi se pare un fel de pipi de pisică în mijlocul casei. Nu mai ştiu, am un lapsus, cine ascunde de obicei rahatul sub preş, motanul sau varanul? Ce rimă frumoasă mi-a ieşit!
Domnul senator a minţit, domnul senator a renunţat la ceva ce nu avea. Voiculescu nu mai beneficia de imunitate în momentul în care a renunţat la ea. Singurul motiv pentru care şi-a dat demisia din funcţia de senator a fost frica de ÎCCJ.

2. Culmea populismului mi se pare apărarea lui Becali în cazul sechestrării hoţilor ce i-au furat maşina: a vrut să-i convingă să nu mai fure de la săraci, să fure numai de la bogaţi.
Mi se pare un slogan bun pentru viitoarea campanie electorală.

3. La Antena 3 a fost un reportaj despre spitalul judeţean din Buzău, unde câţiva copii mici, internaţi acolo, erau legaţi cu faşe de pat, ca să nu se mişte. M-am obişnuit cu prezentările în forţă ale massmediei şi am dubii că lucrurile stau CHIAR aşa cum au fost prezentate, gen lagăr de închisoare nazist pus pe experimente medicale horror. Oricum, mie mi-a atras atenţia altceva, pe toată durata reportajului trona mare un titlu: „Cine se scuză, se acuză!”
Teribil de profundă această zicere. Cu alte cuvinte, eu dacă afirm că redactorul, regizorul, cel care a dat ştirea pe post cu această atenţionare, este un nesimţit şi un jurnalist de doi bani, iar acesta se apără indignat, nu-mi rămâne de făcut decât să constat evidenţa. Q.E.D.
Am mai auzit de multe ori acest verdict, spus cu suficienţă maximă, şi este la fel de neadevărat ca şi zicerea „nu iese fum fără foc”. Două neadevăruri crase de o superficialitate şi de o nedreptate îngrozitoare.
Spuneţi-i celui care a descoperit această remarcă inteligentă („Cine se scuză, se acuză!) că e un bou. Dacă nu se scuză, înseamnă că recunoaşte. Dacă se scuză, cu atât mai mult.

Atât mi-a trecut astăzi prin cap. Cam puţin…