O nesfârşită piesă de teatru

Şi iată-l pe domnul Năstase pe post de Mandela al României. Deţinutul „politic” Năstase este egal cu deţinutul politic Maniu în faţa istoriei. Diferenţa de nuanţă nu se vede, e prea fină: Maniu a părăsit închisoarea într-un coşciug, domnul Năstase a părăsit-o într-un VW Touareg nou, încă o maşină din flotila familiei. Maniu a plecat înconjurat de ciocli, Năstase de bodyguarzi. O tempora, o mores! Nici martirii nu mai sunt ce-au fost odată!
S-au spus vorbe mari, patetice. Colegii doresc revenirea rapidă în partid, se mizează, se speră pe o fulminantă relansare politică. Domnul Năstase este brusc iubit, adorat, dorit, respectat. Se promite un scaun la masa puternicilor zilei.
Aiurea! Ipocrizie cât cuprinde!
Masa la care ar trebui să revină este ocupată de mult, alţii sunt greii zilei şi nu vor să mai împartă nimic cu nimeni. Scaunele sunt ocupate cu asupra de măsură. Ce revenire în politică, ce funcţii publice?! În cel mai bun caz, dacă nu apar surprize în celelalte dosare pe care le mai are pe rol, abia prin vara lui 2016 va putea deveni membru de partid, asta dacă şi statutul PSD- ului se va modifica între timp. Şi colegii săi de partid şi alianţă o ştiu foarte bine. La un calcul rece, cinic, politic, o nouă arestare a domnului Năstase ar fi binevenită pentru cei de la USL , mai ales PSD : ar “rezolva” un pretendent la funcţii de conducere, s-ar putea pune presiune şi mai mare pe magistraţi, ar mai putea o perioadă muta atenţia populaţiei de la problemele economice. Care economie nu pare deloc impresionată de promisiunile electorale ale celor de la Putere.
USL-ul plânge cu lacrimi de crocodil pentru electoratul spectator la piesă, pentru confiscarea capitalului de imagine al domnului Năstase, văzut ca victimă politică. Şi pentru a atenţiona încă o dată magistraţii că vremurile s-au schimbat, să nu se mai întâmple să constate ca-n stenograma judecătoarelor arestate pentru mită: „Nu vezi că nu contează că a venit USL-ul la putere, pentru şpagă te leagă…”

Acest articol nu este despre vinovăţia lui Adrian Năstase, despre justiţia din România, dacă funcţionează sau nu la comandă politică, aceste subiecte pretându-se ele singure la nişte articole generoase ca spaţiu.
Acest articol este despre iluziile inoculate de mass-media partizană, despre manipulare, despre teatrul ipocrit al politicienilor, despre cinism, despre „colegialitate şi prietenie” în jungla politică. Despre măşti.
Despre “arta” de a şti unde să dai ca să crape cine sau ce trebuie.
P.S.
Şi ca la orice teatru, la un moment dat piesa se sfârşeşte pentru unii actori, vine un moment în care trebuie să iasă din scenă. Acum, probabil, a venit rândul PDLului. Ce a terminat reprezentaţia printr-un teatru ieftin.
Cât despre Traian Băsescu, acest Laurence Olivier al politicii noastre, marile roluri par a fi pe terminate.
Dar piesa va continua, cu actori vechi și noi, cam cu aceleași replici, cu spectatori fascinați de scenă, de magia spectacolului, de grandoarea sa, de iluzia realității și a participării la acest spectacol. Dar ei, săracii, nici măcar figuranți nu sunt, ei doar plătesc biletul.