Maestrul și băiețelul cu ziare

Vă mai amintiți cu siguranță povestea tristă a lui d’Artagnan, despre femeia care care vindea ziare într-o intersecție semaforizată și cum prin transformarea intersecției în sens giratoriu și desființarea semafoarelor a dispărut și pitorescul dar inutilul „job” al doamnei cu pricina.

Astăzi vreau să vă povestesc povestea și mai tristă a unui băiețel, redactor la un foarte cunoscut ziar de business și care probabil va avea aceeași soartă din cauza dispariției așa-numitei „presă scrisă”. Din nefericire pentru el, oricine dorește și nu pretinde bani pentru articolașele pe care le scrie, poate deveni jurnalist on-line pe loc. Un blog poate fi creat astăzi cu un click de mouse. Și din acest motiv competiția on-line este teribilă, iar presa scrisă și tipărită pe hârtie își trăiește, dacă nu cumva și-a trăit deja, ultimele zile.

Acestea fiind spuse mă întorc la băiețelul cu pricina, un tip simpatic, absolvent faimoasei facultăți numite SNSPA. Poate că nu l-aș fi remarcat și nici nu aș fi avut ocazia să reflectez la problemele cu care se confruntă un tânăr absolvent de facultate, devenit „jurnalist”, dacă nu aș fi citit un articol despre cum şi-au îngroşat bancherii marjele de câştig din dobânzi. Citind titlul articolului m-a cuprins imediat revolta împotriva lăcomiei acestei specii de sub-oameni și curios am citit pe nerăsuflate articolul.

Și… nimic. Articolul e o cruntă platitudine și denotă o totală neînțelegere a modului cum funcționează creditarea. Băiețelul a observat că dobânzile la depozite tot scad, în timp ce dobânzile la depozite, tot cresc. Și cu mintea lui ageră a ajuns la concluzia că diferența se regăsește în marjele „îngroșate” de bancheri. Nici vorbă să se gândească la cantitatea de bani din piață, care a tot crescut grație băncilor centrale (Fed, ECB, etc) care au „tipărit” bani cu nemiluita. Încercând astfel să acopere „pseudo”-criza de lichidități generată de foamea dementă de bani a celor doi coloși economici, SUA și UE, care au deficite tot mai greu de susținut și altfel decât prin împrumuturi.

În oglindă, cei care dau împrumuturi, fripți cu ciorba subprime, suflă acum și în iaurtul creditării normale de „retail” sau „corporate”. Pentru că nu ai siguranța că cel care are astăzi un loc de muncă îl va avea și mâine, sau că o companie care arată bine din punct de vedere financiar acum, va mai fi solvabilă și la anul. Și ca atare se feresc să mai dea credite fără garanții. E începutul unui foarte frumos balon, alimentat de banii pompați cu osârdie de băncile centrale, dar care nu se scurg către cei care pot face ceva profitabil cu ei. Acest balon ne va face peste câțiva ani să ne aducem aminte cu plăcere și nostalgie de criza creditelor subprime sau a datoriilor suverane, iar explozia lui va mătura și ce a mai rămas în picioare acum din economiile vestului.

Însă lăsând la o parte uraganul care începe să sufle, deocamdată ca un vânt de primăvară, să ne întoarcem la tânărul nostru redactor și articolașele lui plicticoase. De curiozitate am mai căutat și alte articole, sperând că bazaconia cu marjele îngroșate a fost doar un accident. Din păcate, nu-i așa. Articolul de ieri numit „Banca Transilvania a trecut în categoria băncilor cu capital majoritar străin. 90% din activele bancare din România sunt controlate de străini” e la fel de inutil. Mi-a plăcut mai mult singurul comentariu postat de un oarecare mircea: „Era suficient titlul. Restul cuvintelor sunt fara sens. Credeam ca aflu din articol cine este acționarul majoritar. Este secret?”

Îmi pare rău că articolul de față este (la prima vedere) atât de răutăcios, cu un băiețel nevinovat. Însă grație unor astfel de „nevinovați” presa scrisă va deveni istorie. Ca și profesia doamnei care vindea ziare la semafor, cu diferența că aceasta din urmă, chiar nu are vreo vină.

Una peste alta, eu mă bucur că anul acesta nu am mai reînnoit abonamentul la ziarul cu pricina, deși am păstrat abonamentul la Business Magazin (pe care îl primeam ca supliment gratuit). Și am păstrat abonamentul pentru un singur editorial, cel al domnului Dorin Oancea, pe care-l citesc săptămânal cu o uriașă plăcere. Sigur că-l citesc on-line. Însă mi se pare „fair” să plătesc talentul și efortul unui adevărat om de presă.