Prefața la Anarhie, Stat și Utopie – Robert Nozick

Provocare adresată amicului meu libertarian Ghiță Bizonu’, cel ce se pretinde militarist, „cekist” și de KGB iubitor: îl provoc să infirme LOGIC ideile lui Nozick din cartea postată ca link aici, această prefață fiind, sper eu, suficient de interesantă pentru a citi și cartea.

Sunt tentat să extind provocarea și către iubitorii de „filozofie” a la Pleșu și Patapievici, dar tare îmi e teamă că astfel de discuții „serioase” nu sunt pe placul domniilor lor, fiind aride și plicticoase. Rămâne deci să citim din când în când, cu maximă plăcere, despre fetița cu chibrituri (aka femeia cu ziare la giratoriu) și excomunicații bisericii ortodoxe

Indivizii au drepturi și nimeni – persoană sau grup – nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile). Aceste drepturi sunt atât de puternice și merg atât de departe încât se poate pune întrebarea ce rol mai au statul și reprezentanții lui oficiali, dacă mai au vreunul?

Cât spațiu lasă statului drepturile indivizilor? Preocuparea de bază a acestei cărți este natura statului, funcțiile sale legitime și justificările lui, în cazul în care există vreuna; de-a lungul cercetării noastre se întrepătrund multe teme și probleme variate.

Referitor la stat, concluziile noastre principale sunt:

1. Un stat minimal, limitat la funcțiile restrânse ale protecției împotriva forței, furtului, înșelătoriei, și ale asigurării, respectării contractelor, șamd este justificat.

2. Orice stat care are funcții mai extinse va încălca drepturile persoanelor de a nu fi forțate să facă anumite lucruri și este așadar nejustificat.

3. Statul minimal te și inspiră și este și drept.

Două consecințe sunt demne de luat în considerație: statul nu poate folosi aparatul său coercitiv cu scopul de a-i obliga pe unii cetățeni să-i ajute pe alții, sau pentru a le interzice unele acti­vități spre propriul lor bine sau propria lor protecție.

În pofida faptului că sunt excluse doar căile coercitive care conduc la aceste țeluri, rămânând cele liber-consimțite, sunt mulți aceia care vor respinge de la început concluziile noastre, știut fiind că nu vor să accepte nimic din ceea ce denotă cruzime față de nevoile și suferința celorlalți. Cunosc această reacție; am avut-o și eu atunci când am început să meditez la astfel de idei. Cu strângere de inimă mi-am dat seama că datorită unor motive și argumente variate încep să mă las convins de punctele de vedere Libertariene (cum sunt numite acum adesea).

Această carte a păstrat puține dintre dovezile șovăielii mele anterioare. Ea conține, în schimb, multe dintre considerațiile și argumentele pe care le prezint cât mai convingător. Deci, mi-am asumat riscul de a pro­duce o dublă iritare: pentru poziția pe care o apăr și pentru că ofer justificări în sprijinul acestei poziții.

Vechea mea ezitare nu mai este prezentă în acest volum, pentru că a dispărut. De-a lungul timpului, m-am obișnuit cu aceste puncte de vedere și cu consecințele lor, iar acum văd sfera politi­cului prin intermediul lor. (Să spun că ele îmi permit să văd prin sfera politicului ?) Deoarece mulți dintre aceia care susțin o poziție asemănătoare sunt obtuzi și, în mod paradoxal, resentimentari față de alte moduri mai libere de a exista, faptul că eu am acum răspunsuri firești care articulează teoria mă plasează într-o com­panie proastă. Nu sunt bucuros că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc și îi respect nu sunt de acord cu mine, căci am depășit faza plăcerii, nu întru totul admirabile, de a-i irita, sau de a-i ului pe oameni, prin producerea unor argumente puternice în sprijinul pozițiilor pe care ei nu le agreează, sau chiar le detestă.

Stilul meu este asemănător aceluia în care sunt scrise multe lucrări filozofice contemporane din domeniul epistemologiei sau metafizicii: există argumente elaborate, afirmații combătute prin contra-exemple neverosimile, teze surprinzătoare, puzzles, condiții structurale abstracte, provocări de a găsi o altă teorie care se potri­vește cu un domeniu specificat de cazuri, concluzii neașteptate șamd. Deși sper că toate acestea produc interes intelectual și emoție, unii pot să creadă că adevărul despre etică și despre filo­zofia politică este prea serios și important pentru a fi obținut prin astfel de mijloace „stridente”. Cu toate acestea, este posibil ca în etică să nu găsim răspunsuri corecte la ceea ce gândim în mod firesc.

Nu este nevoie să folosim argumente elaborate pentru a siste­matiza concepția predominantă sau pentru a explica principiile acceptate. Se crede de obicei că simplul fapt de a arăta că alte concepții contrazic concepția pe care cititorii doresc oricum să o accepte reprezintă o obiecție față de concepțiile respective. Dar o concepție care se deosebește de concepția cititorilor nu se poate apăra numai arătând că punctul de vedere împărtășit de cititori se află în conflict cu ea! În schimb, ea va trebui să supună concepția general acceptată celor mai grele teste și solicitări intelectuale, prin intermediul contraargumentelor, al examinării atente a presupozițiilor sale și al prezentării unui șir de situații posibile în care până și susținătorii ei să fie nemulțumiți de consecințele doctrinei.

Chiar cititorul pe care argumentele mele nu-l conving ar trebui să accepte că, prin susținerea și apărarea concepției sale, el a clari­ficat-o și a adâncit-o. Mai mult, îmi place să cred că onestitatea intelectuală cere ca, din când în când cel puțin, să părăsim modul nostru de a gândi pentru a ne confrunta cu argumente puternice, opuse concepțiilor noastre. Cum altfel ne vom pune la adăpost de persistența în greșeală? Mi se pare însă corect să-i amintesc citi­torului că și onestitatea intelectuală are pericolele ei; argumente pe care le deslușim la început cu o fascinație marcată de dorința de a ști pot ajunge să ne convingă și chiar să ni se pară firești și intuitive. Numai refuzul de a asculta ne dă garanția de a nu fi prinși în mrejele adevărului.

Miezul acestei cărți îl constituie argumentele ei; totuși, vă pot arăta ce va urma. Deoarece punctul de plecare este o formulare pregnantă a drepturilor indivizilor, eu iau în serios pretenția anarhistului că în procesul menținerii monopolului atât asupra folosirii forței cât şi asupra protejării fiecărui individ dintr-un teritoriu, statul trebuie să violeze drepturile indivizilor şi să fie deci imoral. Împotriva acestei afirmații, argumentez că un stat ar apărea din anarhie (aşa cum ne apare în starea naturală a lui Locke) chiar dacă nimeni nu l-ar dori sau nu ar încerca să-l înfăptuiască, printr-un proces care nu este necesar să violeze drepturile cuiva. Dezvoltarea acestui argument central al Parții 1 duce la o diversitate de probleme, cum ar fi, de ce doctrinele morale implică existența unor constrângeri colaterale asupra acțiunii şi nu pur şi simplu orientarea acesteia către țel, atitudinea faţă de animale, de ce este satisfăcătoare explicația apariției unor structuri complicate prin intermediul unor procese în care nimeni nu le are în vedere, motivele pentru care unele acțiuni sunt prohibite şi nu permise, dată fiind compensația plătită victimelor acestora, inexistența unei teorii a pedepsei bazată pe intimidare, chestiuni legate de interzicerea acțiunilor riscante, aşa-numitul „principiu al imparțialității” (fairness) al lui Herbert Hart, atacul preventiv şi detenția preventivă. Aceste chestiuni şi încă altele sunt propuse pentru a permite cercetarea naturii şi legitimității morale a statului şi anarhiei.

Partea 1 justifică statul minimal; Partea a II-a susține că nici un stat cu atribuții mai extinse nu poate fi justificat. La început argumentez că o multitudine de temeiuri prin care se încearcă justificarea unui stat cu atribuții mai extinse nu rezistă. Împotriva afirmaţiei că un asemenea stat îşi află justificarea în măsura în care realizează sau produce dreptate distributivă între cetățenii lui, dezvolt o teorie a dreptăţii (teoria îndreptățirii – entitlement theory) care nu cere deloc un stat cu atribuții extinse şi folosesc aparatul acestei teorii pentru a diseca şi a critica alte teorii ale dreptăţii distributive care iau în considerație un astfel de stat, bazându-se în mod special pe recenta teorie puternică a lui John Rawls.

Sunt criticate şi alte motive despre care unii ar putea crede că justifică un stat cu atribuții mai extinse, motive cum ar fi egalitatea, invidia, controlul muncitorilor şi teoriile marxiste ale exploatării. (Cititorii care consideră că Partea 1 este dificilă vor găsi Partea a II-a mai accesibilă, cu Capitolul 8 mai accesibil decît Capitolul 7.) Partea a II-a se încheie cu o descriere ipotetică a felului în care ar putea să apară un stat cu atribuții mai extinse, o poveste destinată să facă un astfel de stat destul de neatrăgător. Chiar dacă statul minimal este singurul justificabil, el poate să pară tern şi neatractiv, ceva ce cu greu ar inspira sau ar reprezenta un țel pentru care să merite să lupţi. Pentru a evalua acest punct de vedere, mă adresez acelei proeminente tradiții inspiratoare a gândirii sociale, teoria utopică, şi argumentez că ceea ce poate fi salvat din această tradiție este exact structura statului minimal. Argumentul conține: o comparație a diferitelor metode de modelare a unei societăți, instrumente de proiectare şi de filtrare şi prezentarea unui model care solicită aplicarea noțiunii econometrice de nucleu al unei economii.

Sublinierea acelor concluzii care diferă de ceea ce cred cei mai mulţi dintre cititori poate fi înșelătoare, deoarece s-ar putea crede că această carte este un fel de mic tratat politic. Nu este aşa ceva; este o explorare filozofică a unor probleme, multe dintre ele fascinante ca atare, care apar şi se împletesc atunci când luăm în considerare drepturile individului şi statul. Cuvântul „explorare” este bine ales. O anumită concepție asupra felului de a scrie o carte de filozofie susține că un autor trebuie să se gândească la toate amănuntele concepției pe care o prezintă şi la problemele ei, șlefuind şi rafinând punctul său de vedere pentru a prezenta lumii un întreg finit, complet şi elegant. Nu împărtășesc această concepție. În orice caz, cred că există un loc şi o funcție în demersul nostru intelectual şi pentru o lucrare mai puțin completă, care conține prezentări neîncheiate, conjecturi, întrebări şi probleme deschise, direcții de urmat, legături colaterale ca şi o linie principală de argumentare. Există un loc şi pentru alte cuvinte decît cele finale asupra temelor pe care le abordăm.

Într-adevăr, maniera obișnuita de a prezenta o lucrare filozofică mă derutează. Sunt scrise lucrări de filozofie ca şi cum autorii lor le consideră a fi adevărul absolut asupra subiectului tratat. Dar desigur, nu fiecare filozof gândește că, în cele din urmă, a găsit, slavă Domnului, adevărul şi că a construit o fortăreața inexpugnabilă în jurul lui. În realitate, toţi suntem mult mai modești. Şi avem bune temeiuri să fim aşa. După ce a gândit mult timp şi în mod profund asupra ideii pe care o prezintă, un filozof are o reprezentare destul de bună despre punctele ei slabe, despre locurile unde este plasată marea încărcătură intelectuală şi care sunt poate prea fragile pentru a o susține şi despre locurile în care ar putea să apară neclarități în punctul său de vedere, supoziții necercetate cu atenție care-l fac să nu se simtă în largul lui.

O formă a activității filozofice se aseamănă cu împingerea şi îngrămădirea lucrurilor pentru a se potrivi într-un perimetru fixat de o anumită formă. Toate lucrurile se găsesc aici, la îndemâna şi ele trebuie potrivite. Împingi şi înghesui materialul într-o suprafață rigidă așezându-l pe o latură şi iese în afară pe altă latură. Apeşi pe locul în care s-a produs denivelarea şi produci alta Într-un alt loc. Așadar împingi şi înghesui şi tai marginile şi colțurile lucrurilor în aşa fel încât să se potrivească şi apeşi până când în cele din urmă aproape totul se așază mai mult sau mai puțin instabil; ceea ce nu se potriveşte este așezat departe, ca să nu se mai vadă. (Desigur, nu totul este atât de brut. Mai există şi persuasiunea şi lingușirea. Şi limba în care scrii.) Repede, găsești un unghi din care pare că totul se potriveşte şi faci un instantaneu ; mărești viteza de expunere, înainte ca ceva să iasă din cadru într-un mod prea evident. Apoi, revii în camera obscură pentru a retușa crăpăturile, tăieturile şi rupturile în țesătura cadrului. Rămâne ca fotografia să fie luată drept o reprezentare a lucrurilor, exact aşa cum sunt ele şi să se observe cum în nici o altă formă lucrurile nu se potrivesc aşa cum trebuie.

Nici un filozof nu spune: „Am plecat de aici, am ajuns aici; principala slăbiciune în lucrarea mea este că am mers de acolo, aici; în special, iată cele mai notabile distorsiuni, împinsături, forțări, maltratări, înșelătorii, exagerări pe care le-am comis în timpul călătoriei; ca să nu mai menționez lucrurile pe care le-am aruncat şi le-am ignorat şi pe toate acelea la care am evitat să mă uit”.

Reticența filozofilor faţă de slăbiciunile propriilor lor concepții nu este, cred eu, pur şi simplu o chestiune de onestitate şi integritate filozofică, deşi este aşa ceva, sau, cel puțin, devine aşa ceva atunci când este conștientizată. Reticența se leagă de țelurile pe care le au filozofii în formularea concepțiilor lor. De ce țin cu tot dinadinsul să forțeze totul să intre într-un cadru fixat ? De ce nu un alt cadru sau, în chip mai radical, de ce să nu lăsăm lucrurile acolo unde sunt? La ce ne ajută să avem totul în interiorul unui cadru? De ce vrem ca lucrurile să se prezinte aşa? (De ce ne protejează aceasta?) Sper să nu pot să evit aceste întrebări profunde (şi înspăimântătoare) în opera mea viitoare.

Oricum, ceea ce mă determină să menționez aceste probleme aici nu este sentimentul că ele ar aparține mai degrabă acestei lucrări decît altor scrieri filozofice. Cred că ceea ce spun în această carte este corect. Acesta nu este felul meu de a da înapoi. Dimpotrivă, îmi propun să vă dau totul: îndoielile şi neliniștile, incertitudinile și opiniile, convingerile şi argumentele.

În acele puncte speciale din argumentele, pasajele, supozițiile mele şamd, unde simt o tensiune, încerc să comentez sau cel puțin să atrag atenția cititorului asupra a ceea ce mă face să nu mă simt bine. Este posibil ca încă de acum să dau glas unor temeri teoretice generale. Cartea aceasta nu prezintă o teorie precisă a fundamentelor morale ale drepturilor individului, nu conține o expunere precisă şi o justificare a unei teorii retributive a pedepsei ; sau o formulare precisă a principiilor teoriei tripartite a dreptăţii distributive pe care o prezintă. O mare parte din ceea ce spun se bizuie pe caracteristici generale sau folosește astfel de caracteristici pe care cred că le-ar avea aceste teorii, dacă ele ar fi elaborate. Aş vrea să scriu despre aceste teme în viitor. Dacă o voi face, nu mă îndoiesc de faptul că teoria care va rezulta va fi diferită de ceea ce mă aștept acum să fie ea şi asta ar cere unele modificări în supra­structura edificată aici. Ar fi nechibzuit să mă aștept că voi îndeplini aceste sarcini fundamentale într-un mod satisfăcător ; cum de altfel ar fi şi dacă nu aş spune nimic până nu le voi fi îndeplinit. Poate că această carte îi va stimula pe alții să vină cu contribuții proprii.