Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Andreas Schleicher’

Am mai discutat aici despre eficiența învățământului, însă am privit lucrurile mai ales din perspectiva fondurilor alocate și mai puțin din cea a eficienței acestuia. Am discutat de asemenea despre procentul de elevi care iau BAC-ul, despre nivelul cerut pentru a-l lua și alte lucruri presupus relevante pentru a măsura eficiența sistemului.

Oare sunt cu adevărat relevante întrebările? Are vreo relevanță dacă elevul știe sau nu Miorița, Fefeleaga și alte „capodopere” de acest tip? În prezentarea de mai sus, Andreas Schleicher (Deputy Director for Education and Skills, and Special Advisor on Education Policy to the OECD’s Secretary-General) propune și o altă perspectivă.

„Problema e că nici numărul de ani școlari absolviți și nici felul diplomelor nu reprezintă neapărat un mod de a vedea la ce sunt buni efectiv. Ne aflăm în situația nefericită în care absolvenții ajung șomeri, în timp ce angajatorii spun că nu pot găsi oameni cu calificările de care au nevoie. Asta ne arată că mai multă școală nu înseamnă neapărat competențe mai bune, o slujbă mai bună sau o viață mai bună.

Cu PISA, încercăm să schimbăm asta măsurând direct ce cunoștințe și competențe au elevii. Și facem asta lucru dintr-o perspectivă anume. Ne-a interesat mai puțin dacă studenții pot doar să reproducă ce au învățat la școală, ci am vrut să testăm dacă pot să extrapoleze ceea ce știu, să-și aplice cunoștințele în situații inedite. E drept că unii ne-au criticat pentru asta. Ne spun că acest mod de a evalua rezultatele este extrem de nedrept cu elevii, pentru că noi îi testăm în situații pe care nu le-au mai întâlnit. Dar dacă gândești așa, atunci poți considera viața însăși nedreaptă, deoarece adevărata încercare în viață nu e să ne amintim ce am învățat la școală, ci dacă suntem pregătiți pentru schimbare, dacă suntem pregătiți pentru slujbe care nu există încă, pentru tehnologii care nu au fost încă inventate, pentru probleme pe care nu le putem anticipa acum.

Acum aș vrea să adaug încă o dimensiune importantă în acest context. Cadrele didactice vorbesc mereu despre echitate. Cu PISA am vrut să testăm în ce măsură au obținut echitatea, adică dacă au reușit să ofere șanse egale tuturor, indiferent de mediul social. Vedem că în unele țări impactul pe care-l are mediul social asupra rezultatelor la învățare este foarte foarte puternic. Oportunitățile sunt distribuite inegal. Mult din potențialul copiilor mici este irosit. Vedem în alte țări că este mult mai puțin important în ce context social te-ai născut. Toți am vrea să fim acolo, în sfertul din dreapta-sus, unde performanțele sunt bune și șansele de educație sunt distribuite egal. Nimeni, nici o țară, nu își permite să ajungă acolo, unde performanța este slabă și inegalitățile sociale sunt mari. Apoi putem dezbate: este mai bine să ne aflăm acolo, unde performanțele sunt înalte cu prețul discrepanțelor uriașe? Sau e mai bine să ne preferăm echitatea și să acceptăm mediocritatea? Dar de fapt, dacă ne uităm aici cum arată situația țărilor, vedem că sunt multe țări care reușesc să îmbine performanța cu echitatea. De fapt, una din lecțiile importante pe care le învățăm din această comparație este că nu trebuie să compromitem echitatea pentru a obține performanța. Aceste țări obișnuiau să ofere performanță doar câtorva, iar acum le-o oferă tuturor. E o lecție importantă. În plus asta contrazice modelele educaționale ale multor țări care consideră că rolul lor este de a clasifica oamenii. Și încă de când s-au publicat rezultatele, factorii de decizie, cadrele didactice, cercetătorii din toată lumea au încercat să-și dea seama ce anume stă la baza succesului acelor sisteme.

Dar să ne întoarcem puțin și să ne uităm chiar la țările care au creat PISA. Le marchez acum cu buline colorate. Mărimea bulinelor o fac direct proporțională cu suma de bani alocată pentru elevii din aceste țări. Dacă banii ar spune totul despre calitatea rezultatelor la învățare, ați vedea toate bulinele mari în partea de sus, nu-i așa? Dar nu asta vedeți aici. Banii cheltuiți pentru fiecare elev justifică mai puțin de 20% din diferențele de performanță dintre aceste țări. Luxemburg, de pildă, cel mai scump sistem, nu are rezultate prea bune. Vedem aici că două țări care alocă sume asemănătoare obțin rezultate foarte diferite. Mai vedeți – și cred că e una din constatările cele mai încurajatoare – că nu mai trăim într-o lume pur și simplu împărțită în țări bogate și bine educate, și țări sărace și prost educate. O lecție foarte importantă.

Să analizăm acest lucru mai în detaliu. Punctul roșu indică suma alocată fiecărui elev în raport cu bunăstarea țării respective. Banii se pot cheltui plătind bine profesorii, și aici vedem Coreea, care investește mult în atragerea celor mai bune cadre didactice. Coreea investește de asemenea în mai multe ore de școală pe zi, ceea ce implică costuri suplimentare. Și nu în ultimul rând, coreenii vor ca profesorii lor nu numai să predea, ci să se și dezvolte. Ei investesc în dezvoltarea profesională și în colaborare și în multe alte lucruri. Toate astea costă bani. Cum își permite Coreea toate acestea? Răspunsul este că elevii coreeni învață în clase mai mari. Aceasta determină scăderea cheltuielilor. Mergem la următoarea țară de pe listă, Luxemburg, și vedem că punctul roșu este exact în același loc ca la Coreea, deci Luxemburg cheltuiește la fel pentru fiecare elev cât Coreea. Dar, știți, părinților, profesorilor și factorilor de decizie din Luxemburg le plac clasele mici. Da, e foarte plăcut când intri într-o clasă mică. Așa că și-au investit toți banii în asta, iar mărimea clasei, linia albastră, mărește costurile. Dar nici Luxemburgul nu are un buget infinit, iar consecința e că profesorii nu sunt plătiți foarte bine. Elevii nu stau multe ore la școală. Și practic profesorii au prea puțin timp să facă și altceva decât să predea. Vedem deci două țări care cheltuiesc banii foarte diferit, iar felul cum își cheltuiesc banii contează mult mai mult decât suma investită în învățământ.

Să ne întoarcem la anul 2000. Vă amintiți, este anul dinainte de inventarea iPodului. Așa arăta lumea atunci reflectată de rezultatele PISA. Primul lucru pe care-l observăm e că bulinele erau mai mici, nu-i așa? Se alocau mult mai puțini bani în învățământ, cam cu 35% mai puțin. Ne întrebăm deci, dacă educația s-a scumpit într-atât, s-a și îmbunătățit pe măsură? Iar adevărul dureros este că asta nu s-a întâmplat în multe țări. Dar unele țări au înregistrat îmbunătățiri impresionante. Germania, țara mea, în anul 2000 se încadra cel mai jos, rezultate sub medie, mari inegalități sociale. Și să ne amintim că Germania era una din acele țări care se situa foarte bine ca proporție a celor cu studii. Rezultate foarte dezamăgitoare. Lumea a fost șocată de rezultate. Și, pentru prima dată, dezbaterile publice din Germania au fost dominate luni întregi de învățământ. Nu impozitele, nici alte probleme, ci învățământul a fost în centrul discuțiilor publice. Apoi factorii de decizie au început să reacționeze. Guvernul federal a crescut masiv investițiile în învățământ. S-au făcut multe pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale elevilor imigranți sau cu dezavantaje sociale. Și cel mai interesant este că nu e vorba doar de a optimiza politicile existente, ci datele au schimbat radical unele convingeri și modele pe care se bazase învățământul în Germania. De exemplu, în trecut, educația copiilor foarte mici era văzută ca o chestiune de familie și s-au văzut cazuri când femeilor li se reproșa că-și neglijează responsabilitățile familiale dacă își trimiteau copiii la grădiniță. PISA a schimbat radical această dezbatere și a adus educația timpurie în centrul politicilor publice din Germania. Sau, tradițional, învățământul din Germania împarte copiii la vârsta de 10 ani, o vârstă foarte fragedă, între cei destinați să urmeze cariere intelectuale și ceilalți, meniți să lucreze pentru primii, asta mai ales urmărind criterii socio-economice. Acest mod de gândire este acum și el criticat. Multe schimbări.

Vestea bună e că, după nouă ani, se văd îmbunătățiri în calitate și echitate. Oamenii înfruntat problemele, au luat măsuri.

Să luăm Coreea, la celălalt capăt al spectrului. În anul 2000 Coreea avea deja un loc foarte bun, însă coreenii erau îngrijorați că doar o mică parte din elevi atingeau nivelurile superioare de performanță. S-au ocupat de problemă și Coreea a reușit să-și dubleze proporția de elevi cu performanță excelentă într-un deceniu, în domeniul cititului. Dacă ne concentrăm doar pe elevii cei mai inteligenți, e firesc să crească inegalitatea și observăm cum aceste buline s-au deplasat ușor în direcția opusă, dar și așa e o îmbunătățire considerabilă.

O restructurare a învățământului din Polonia a ajutat la reducerea considerabilă a diferențelor dintre școli, la reînvigorarea școlilor mai puțin performante și la creșterea performanțelor cu peste o jumătate de an școlar. Vedeți același lucru și la alte țări. Portugalia a reușit să-și consolideze sistemul școlar fragmentat, să ridice calitatea și să îmbunătățească echitatea. La fel și Ungaria.

Ceea ce vedeți de fapt e o mare schimbare. Chiar și cei care se plâng și spun că poziția relativă a țărilor în clasamentul PISA e doar un artefact al culturii, al factorilor economici, al problemelor sociale, al omogenității societăților și așa mai departe, trebuie să admită acum că învățământul se poate îmbunătăți. Știți, Polonia nu și-a modificat cultura, nu și-a schimbat economia, nu și-a schimbat componența populației. Nu și-a concediat profesorii. Și-a schimbat normele și practica învățământului. Foarte impresionant.

Toate acestea ridică desigur întrebarea: ce putem învăța de la aceste țări din sfertul verde, care au atins niveluri înalte de echitate, niveluri înalte de performanță, și au îmbunătățit rezultatele? Și desigur întrebarea este: ceea ce funcționează într-un context poate oferi un model altundeva? Desigur, nu putem să copiem pur și simplu sisteme educaționale întregi, dar aceste comparații au identificat o serie de factori comuni ai sistemelor performante. Toată lumea e de acord că educația e importantă. Toată lumea spune asta. Dar adevărata problemă este: cum echilibrezi această prioritate în raport cu alte priorități? Cum își plătesc țările cadrele didactice în comparație cu alte funcții de înaltă calificare? Ce-ai prefera să devină copilul tău, profesor sau avocat? Cum vorbește mass-media despre școli și profesori? Astea sunt întrebările critice, iar ceea ce am învățat prin PISA e că în sistemele educaționale performante conducătorii și-au convins cetățenii să facă alegeri care să prețuiască educația, viitorul lor, mai mult decât traiul de zi cu zi. Știți ce e interesant? Nu o să credeți, dar sunt țări în care locul cel mai atrăgător nu este mall-ul, ci școala. Aceste lucruri chiar există.

Dar prețuirea educației este doar o parte a peisajului. Cealaltă parte este încrederea că toți copiii sunt capabili de succes. Avem aici unele țări în care elevii sunt separați la o vârstă fragedă. Elevii sunt împărțiți, reflectând convingerea că doar unii copii pot atinge standarde de clasă mondială. De obicei asta se corelează cu mari inegalități sociale. Dacă mergem în Japonia în Asia, sau în Finlanda în Europa, părinții și profesorii din aceste țări insistă ca fiecare elev să reușească, iar asta se oglindește de fapt în comportamentul elevului. Când i-am întrebat pe elevi ce anume contează pentru a excela la matematică, elevii din America de Nord ne spun de obicei „Păi, talentul e totul. Dacă nu m-am născut un geniu în matematică, mai bine învăț altceva.” În Japonia 9 din 10 elevi spun „Depinde de investiția mea, de efortul meu”, iar asta e sugestiv pentru sistemul în care trăiesc.

În trecut, chiar dacă elevii erau diferiți, li se preda tuturor la fel. Cei cu rezultate bune la PISA acceptă bucuroși diversitatea și practicile pedagogice diferențiate. Ei își dau seama că elevii obișnuiți au talente extraordinare și personalizează oportunitățile de a învăța.

Sistemele performante au în comun și standarde clare și ambițioase în toate domeniile. Fiecare elev știe ce contează. Fiecare elev știe ce trebuie să facă pentru a reuși.

Iar calitatea unui sistem educațional nu e nicăieri mai presus de calitatea profesorilor. Sistemele performante sunt foarte atente în recrutarea și selecția profesorilor și felul cum îi instruiesc. Se urmărește cum se pot îmbunătăți rezultatele la profesorii aflați în situații dificile și cum e structurat salariul profesorilor. Se oferă și un mediu în care profesorii lucrează împreună pentru a crea metode eficiente. Se asigură căi inteligente pentru ca profesorii să avanseze în carierele lor. În sistemele școlare birocratice, profesorii sunt adesea lăsați singuri în clase cu un teanc de instrucțiuni despre ce să predea. Sistemele performante au criterii clare de performanță. Stabilesc standarde foarte ambițioase, dar apoi le dau profesorilor libertatea de a-și stabili singuri ce anume să le predea elevilor în ziua respectivă. În trecut educația însemna transmiterea înțelepciunii. Acum ne străduim să-i dăm omului puterea de a genera el însuși înțelepciune. Sistemele performante au renunțat la formele administrative de responsabilitate și comandă – și de fapt cum verifici în educație dacă oamenii fac ce li se se cere? – și au adoptat forme profesionale de organizare a activității. Le-au permis profesorilor să facă inovații în pedagogie. Le-au oferit modalități de dezvoltare pentru a crea practici pedagogice mai eficiente. Scopul în trecut era standardizarea și conformitatea. Sistemele performante i-au încurajat pe profesori și pe directorii de școli să fie inventivi. În trecut politica se concentra pe rezultate, pe furnizare. Sistemele performante i-au ajutat pe profesori și pe directorii de școli să privească înainte spre următorul profesor, spre următoarea școală din viața lor.

Și cele mai impresionant rezultat din sistemele de clasă mondială este că ele ating performanțe înalte la nivelul întregului sistem. Am văzut Finlanda ce rezultate bune are la PISA, dar ceea ce ne impresionează la Finlanda este că diferențele de performață ale elevilor sunt de doar 5% între școli. Fiecare școală reușește. Asta înseamnă că succesul este sistemic. Cum reușesc să facă asta? Investesc resurse acolo unde ele au efectul maxim. Atrag cei mai buni directori la cele mai dure școli și cei mai talentați profesori în clasele cu cele mai mari probleme.

Și nu în ultimul rând aceste țări își corelează metodele la nivelul tuturor politicilor publice. Le sporesc coerența pe intervale mari de timp și se asigură că ceea ce fac se aplică în mod consecvent.

Știm deci cum procedează sistemele de succes, dar încă nu știm cum să ne perfecționăm. Și asta e clar, și în asta constau unele limite ale comparațiilor internaționale ale PISA. Aici trebuie să intervină alte forme de cercetare și tocmai de ceea PISA nu se aventurează în a le spune țărilor ce să facă. Însă puterea programului stă în a le informa despre ceea ce fac alte țări. Iar exemplul PISA arată că datele pot fi mai puternice decât controlul administrativ al subvențiilor financiare prin care este condus de obicei un sistem de învățământ.

Știți, unii susțin că schimbarea administrației învățământului este ca și cum ai muta un cimitir. Nu te poți baza pe oamenii din sistem să te ajute. (Râsete) Dar PISA a arătat ce se poate face în învățământ. A ajutat țările să-și dea seama că îmbunătățirea este posibilă. A demascat pretextele celor mulțumiți de ei înșiși. Și a ajutat unele țări să-și stabilească sarcini semnificative prin obiective măsurabile atinse de liderii mondiali. Dacă putem ajuta fiecare copil, fiecare profesor, fiecare școală, fiecare director, fiecare părinte să vadă ce îmbunătățiri se pot face, că progresul în învățământ nu are limite, atunci am pus deja temelia pentru politici mai bune și vieți mai bune.”

Reclame

Read Full Post »