Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Apple’

Am testat astăzi un Intel Compute Stick. Nu aveau la Altex decât cu Windows, așa că am zis să văd ce mai produce Microsoft. Oricum de vreo 10 ani nu m-am mai întâlnit frontal cu ei. Am mai încercat din când în când câte un Office for Mac, din necesitate, dar fără nicio plăcere.

Prima experiență, aproape plăcută. Jucăria a „boot”-at corect și s-a apucat să-mi ceară preferințele, după care s-a resetat și… a început distracția. Monitorul a început să facă de parcă-l chinuiau extratereștrii, apoi a rebootat singur și a rămas pe un galben auriu plăcut. După încă câteva minute de așteptare, a rebootat din nou și a recunoscut că Windows are probleme.

Mi-a dat să aleg:

  1. Un nou restart (zic ei că uneori merge)
  2. Un Refresh – adică se uită el la programe și încearcă să vadă ce nu-i place
  3. Un Full Recover la versiunea din fabrică.

Am încercat cu restart-ul și bineînțeles că nu a mers. Apoi i-am dat Refresh, a început metodic și după vreo jumătate de oră ajunsese la 29%, moment în care s-a terminat și răbdarea mea, așa că l-am scos din priză cu gândul că voi face un Full Recover. Iar dacă nici asta nu merge, îl fac țăndări și îl arunc în WC.

Probabil că m-a văzut mai nervos, așa că după reboot, a pornit normal și m-a întâmpinat vesel cu propunerea de upgrade la Windows 10. L-am rugat politicos să plimbe ursul și să mă lase în pace deocamdată. Am deschis Internet Explorerul (pe care nu l-am mai văzut la față de ceva ani) și… din nou, vesel, Windows m-a întrebat dacă nu vreau să fac un upgrade la Windows 10 pentru că e gratuit o perioadă de timp. Am zis din nou pas.

În principiu merge suportabil. Însă sunt câteva „inovații” care mă fac să vreau să-l șterg și să pun un Linux civilizat.

Cea mai enervantă inovație e legată de progress-bar. Într-o lume normală, îți arată cât de mult ai progresat cu ceea ce face. Spre exemplu download-ul de update-uri.

În Windows 8.1, progress-bar-ul are un comportament absolut halucinant. Pleacă spectaculos dându-ți senzația că va termina ce are de făcut în câteva secunde, după care realizezi că de fapt nu e niciun progress-bar. E doar o chestie care se plimbă ca la contoarele de electricitate. Dar nu contorizează nimic. E un altfel de clepsidră care îți spune: stai și așteaptă. Cât? Microsoft știe, dar nu spune la nimeni.

Am cedat psihic și l-am lăsat să facă ce vrea el să facă peste noapte. Dacă mâine îl găsesc în aceeași stare, iau un ciocan și-l fac extraplat. Apoi mă uit pe net după un Intel Compute Stick cu Linux.

După aproximativ o zi pierdută de pomană am ajuns la concluzii:

  1. Nu mă mai ating de Windows decât dacă îmi spune cineva că altfel o să mor sau o să dau faliment.

  2. Mai bine folosesc un Apple vechi decât un Windows nou. Se mișcă mai bine, chiar își face update-uri și upgrade-uri. Cel puțin cât timp Apple zice că îi dă suport (adică și după 10 ani).

  3. Dacă nu poți să folosesc un Apple, există varianta Linux. Ubuntu, Redhat/CentOS/Fedora sau Debian, nu mai contează, toate sunt mai stabile și mai sigure decât Windows. Și oricum nu generează atâta frustrare.

Anunțuri

Read Full Post »

V-ați gândit vreodată cine e „stăpânul” Internetului? Teoretic nodurile rețelei aparțin celor ce le administrează. Operatori de telecom, proprietari de „data-centers”, companii diverse care își administrează propriile site-uri, indivizi care și-au conectat calculatorul mai mult sau mai puțin permanent, etc. Ceea ce însemnă (teoretic) că Internetul nu are un singur „stăpân”.

În practică, ceea ce contează cu adevărat este cât ești de „vizibil”. Pentru asta ai nevoie de o adresă de IP (pe care nu o ține nimeni minte) și un nume înregistrat pe unul dintre „Domain Name” serverele Internetului.

Spre exemplu, Decablogul, administrat de subsemnatul, stă fizic pe serverele dintr-unul dintre data-centerele WordPress.com, iar adresa lui fizică este… Na, că nu știu. Stați un pic să verific.

Gata… Adresa este 192.0.78.12 aflată cibernetic la 30 de milisecunde de mine (așa puțin?) și fizic pe undeva prin San Francisco, California (latitudine: 37° 44′ 54.24 N, longitudine: 122° 24′ 56.16″ W). Am chiar și codul poștal, dacă vrea cineva să trimită vreo scrisoare (Postal Code: 94110). Proprietarul WordPress și implicit a Decablogului aflat pe serverele sale este Automattic, firma care a creat platforma de blogging.

Nu am studiat cu atenție „contractul” cu WordPress, așa că nu pot spune cu certitudine cine este proprietarul informației postată pe site, WordPress sau deținătorul blogului, însă asta este până la urmă irelevant. Contează cu adevărat cine este „proprietarul” cuvintelor spuse la o bere cu prietenii?

Mult mai important este cine controlează DNS-ul („Domain Name System”-ul), pentru că el dă de fapt accesul la adresa site-urilor și paginilor de web stocate pe servere. Și la fel de important este cine controlează modul în care serverele sunt conectate.

Dacă cineva nu știe sau vrea să afle mai multe, pot să explic mai în detaliu. Însă nu o să-i plictisesc acum pe cei ce știu cu inutile informații (aproximativ) tehnice. Așa că mă voi întoarce la „guvernanța” Internetului.

Organizația care controlează DNS-ul global se numește ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers) și este o organizație non-profit cu sediul în California, fondată printr-un contract cu Departamentul pentru Comerț al Statelor Unite.

În jurul ICANN se dă continuu o bătălie între SUA, care susține că Internetul trebuie să rămână non-guvernamental (deși este „supervizat” de SUA) și țări precum Russia, China, Saudi Arabia, Algeria, Sudan care susțin o propunere ce spune că statele membre ar trebui să aibă dreptul SUVERAN să-și stabilească și să implementeze politica publică în ceea ce privește „guvernanța” Internetului. În plus, propunerea susține ca statele membre să preia de la ICANN modul în care se face asignarea adreselor și a numelor.

Apropo de „supervizarea” SUA e de amintit că la începuturile Internetului, în februarie 1998, dumnezeul de atunci al Internetului, Jon Postel, a făcut un test neautorizat de transfer al DNS-ului global de la guvern către propriile sale servere. Nici până astăzi nu e clar dacă a fost test cu adevărat sau Jon Postel a încercat să mute de facto administrarea Internetului către zona non-guvernamentală.

Odată cu apariția Google, modul în care ajungem la paginile de internet s-a modificat din nou, așa că Google pare acum cel mai puternic zeu al Internetului. Iar după volumul de informație structurată și „updatată” și Wikipedia merită un loc în Olimpul internetului. Poate și WordPress, Facebook (deși mie îmi displace). Și bineînțeles Youtube.

Am uitat oare pe cineva important? Parcă Microsoft sau Apple și-au cam ieșit din formă.

UPDATE: Mi s-a părut cam ciudat timpul de răspuns de doar 30 ms, pentru un server aflat în San Francisco. Viteza luminii (în vid) este de 300000 km/s, ceea ce înseamnă că în 30 ms, distanța parcursă de lumină va fi de maxim 9000 de km. Iar ping-ul măsoară timpul „round-trip” ceea ce înseamnă că vorbim de 9000 de km dus-întors. Cum distanța dintre București și San Francisco este de aproximativ 10300 km, cu siguranță nu serverul WordPress din San Francisco mi-a răspuns. Interesantă enigmă.

Prima variantă ar fi că răspunsul a venit de la un CDN (Content Distribution Network), care stochează contentul (mai ales cel video, audio, dar și text) în diverse puncte pe glob, astfel încât să nu fie necesară retransmiterea decât în cazul în care contentul se schimbă. Unul din primele CDN-uri și probabil cel mai cunoscut astăzi se numește Akamai, iar printre cofondatori se găsește Daniel M. Lewin, operativ Sayeret Matkal, unitatea armatei israeliene de informații anti-tero și de recuperare a ostaticilor. Printre cei ce au făcut parte din această unitate se numără Ehud Barak, Benjamin Netanyahu și alți eroi ai Israelului.

În mod tragic, Daniel M. Lewin a murit în atacul terorist de la 11 septembrie, aflându-se la bordul avionului ce s-a lovit de turnul de Nord al WTC. S-a speculat că Levin este considerat a fi prima victimă a atacului pentru că a fost omorât încercând să împiedice teroriștii.

Revenind la internet, printre clienții Akamai se numără Apple, Microsoft, Adobe, HP, IBM, Red Hat, AMD, Yahoo, NASA, White House, China Central Television, NBC, MTV, ESPN.

Cu siguranță și Akamai (și implicit Daniel Levin, CTO-ul Akamai) ar putea fi considerat unul dintre „zeii” internetului.

Read Full Post »

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Read Full Post »

Am citit astăzi un articol despre „infractorul” Gică Popescu, cel care ar fi trebuit să-l înlocuiască pe „Nașul” Sandu la șefia FRF. Foarte corect, autorul observa că Gică Popescu a fost condamnat nu în calitate de jucător al naționalei, ci de om de afaceri care „a încercat, ca membru al unui grup infracţional organizat, să facă să dispară 900.000 de EURO”. Practic Gică Popescu și ceilalți infractori au folosit companii off-shore (cea mai utilizată fiind o firmă din Olanda) pentru a evita impozitele.

În acest punct, recunosc că am devenit curios, știut fiind că Olanda, ca și Irlanda, sunt țările în care multi-naționalele își înregistrează HQ-urile europene, cu scopul declarat de a-și MINIMIZA impozitele.

Poate vă amintiți că nu cu mult timp în urmă, compania Apple a fost audiată de Senatul american exact pentru o astfel de practică. În esență practica este legală, dar a fost considerată de domnii senatori ca imorală.

În România, practica este la fel de legală, dar vajnicii luptători ANAF, împreună cu Noua Justiție Reformată și Curățată de Preacuvioșii Traian și Monica (justiție formată în principal din procurori deștepți și incoruptibili și din judecători obținuți prin metamorfozarea peste noapte a primilor în cei de pe urmă) au reușit să demonstreze că practica nu este numai imorală, dar este și ilegală. Firește, în România lui Băsescu.

Trec peste acuratețea „demonstrației” care implică mii de dosare și milioane de documente de pe tot mapamondul și mă întreb cui folosește rezultatul. Vă dați seama că turme de bugetivori au călătorit pe tot mapamondul pentru a colecta „probele”? Dacă am socoti cât s-a cheltuit din taxele noastre pentru deplasări și cercetări, am ajunge la concluzia că era mai simplu și mai eficient să scutim cu totul sportivii de impozite. Și atunci bugetivorii nu ar mai fi avut motiv să mai cheltuie banii publici pe „dosare” utile doar politicienilor aflați la butoanele justiției.

Și poate că nici fotbalul românesc nu ar fi ajuns așa cum este astăzi.

Poate că ar trebui să ne bucurăm măcar de faptul că avem o Justiție puternică și competentă, capabilă să depisteze infractorii și să-i bage la pușcărie indiferent dacă este prim-ministru sau fotbalist la națională. Vă dați seama că în România procurorii-judecători l-ar fi condamnat pe Steve Jobs încă din momentul în care și-ar fi pus salariul acela oneros de 1 dolar pe an? Pe cine crede el că ar fi păcălit? Orice bugetivor începător l-ar fi depistat imediat și l-ar fi băgat la pușcărie.

De asta Apple e în California, iar în România avem în schimb asfaltatori miliardari (vi-l amintiți pe Nelu Iordache, cel care a primit 1 miliard de euro de la doamna Udrea), deși nu avem drumuri. Aici sunt banii dumneavoastră… Oare cine zicea asta? Cred că era chiar Dumnezeu.

PS: dacă vreți să vedeți cum îl escrochează marile companii pe fraierul ăla de Uncle Sam, citiți aici despre „Dublul Aranjament Irlandez„.

Read Full Post »

Deja ne obișnuisem cu ideea că Microsoft este un fel de „Big Bad Wolf” monopolist. Sau așa încercau să ne convingă politicienii. Și nu vorbim de caricaturile dâmbovițene, ci de super-profesioniștii politicii de pe ambele maluri ale Atlanticului. Ca atare atât SUA cât și UE au dat în judecată Microsoft pentru încălcarea legilor anti-trust.

De pomană au încercat diverse voci să conteste falsitatea ideii de „monopol” în industriile libere de amestecul statului. Singurele monopoluri cu adevărat dăunătoare sunt cele constituite prin lege/reglementare, fiind (aproape întotdeauna) de stat. Procesul a continuat și cu suișuri și coborâșuri, iar până la urmă chiar și statul (DOJ) a renunțat să mai ceară spargerea „monopolului” și s-a mulțumit să-l jumulească copios. Exemplu copiat și pe celălalt mal de Comisia Europeană.

Până la urmă, poziția dominantă a lui Microsoft în domeniul sistemelor de operare a fost pusă sub semnul întrebării tot de către piața liberă, mai exact de către Apple, care a schimbat complet regulile jocului înlocuind PC-ul cu tableta. iPad de devenit pentru foarte mulți utilizatori, cel mai bun substitut pentru PC. Poate că nu un înlocuitor complet, dar oricum pentru majoritatea funcțiilor cu adevărat utile. Așa că acum folosim iPad-ul pentru a citi mail-urile, a naviga pe internet, a scrie pe bloguri ori Facebook sau pentru a face apeluri video folosind FaceTime. Cred că doar Goe și amicii lui se mai întreabă la ce ar fi util un iPad.

Majoritatea știu probabil că sistemele de operare folosite pe dispozitivele Apple le aparțin tot lor, fie că vorbim de OSX sau iOS. Foarte puțini însă au observat că și procesoarele folosite de aceștia sunt tot proprietatea intelectuală a Apple. Vorbim deci de o integrare aproape completă. Așa cum Microsoft nu a reușit nici pe departe, rămânând în continuare partener cu Intel și uneori cu AMD.

Întrebarea pe care o adresez cititorilor blogului este: „credeți că vorbim de un super-monopol?”. În ce mă privește sunt tentat să cred că este o întrebare relevantă doar pentru politicienii și bugetivorii statului. Noi ceilalți îl așteptăm cu interes pe noul Steve Jobs. Sau măcar un Bill Gates Reloaded.

Read Full Post »

Sir Jonathan Ive – Apple

În această seară Apple a anunțat noile modele iPhone (5S și 5C). Recunosc că după moartea lui Steve Jobs am fost sceptic că Apple mai poate produce lucruri remarcabile. Mă bucur să recunosc că m-am înșelat.

Sper să vă placă prezentarea făcută (și) de Jony Ive, vicepreședintele pentru design al Apple. Deși senzorul biometric nu pare a fi o atât de mare inovație, eu cred că este totuși o idee excepțională. În fond nici „pinch to zoom” nu a părut atât de remarcabil până când nu l-a folosit Apple.

Vă las să urmăriți prezentarea (oarecum plictisitoare) a lui Tim Cook. Aici se simte din plin lipsa lui Steve Jobs.

Read Full Post »

Probabil că ați auzit despre audierea lui Tim Cook, CEO-ul Apple în Senat pentru evitarea taxelor din SUA. Se spune că Apple a evitat să plătească peste 44 miliarde de $ taxe prin deschiderea de off-shore-uri, dintre care cel mai important este în Irlanda. Cazul Apple nu este singular, anul trecut în septembrie, același subcomitet a investigat și Microsoft și Hewlett-Packard.

La prima vedere pare că toată această alergătură a IRS-ului (Internal Revenue Services – fiscul american) după off-shore-uri ar însemna că acesta sunt ILEGALE. Ei bine, NU SUNT. Însă utilizarea lor trebuie făcută cu mare atenție pentru că e foarte ușor ca domnul STAT și ai săi birocrați tembeli să ajungă la concluzia că facturile, serviciile sau bunurile livrate între diversele companii dintr-un grup nu sunt ortodoxe. Și atunci să te ții controale și audieri, așa cum face statul american cu cele trei companii mai sus amintite.

Exact din acest motiv, IMM-uri nici nu se gândesc să facă un astfel de exercițiu. Câteva săptămâni de control te scot automat din business. Statul te tratează automat ca pe un dușman al statului, ne-ținând cont că de fapt tu-i plătești serviciile mizerabile și abuzive. De asta spuneam că mi-ar plăcea să avem un partid al IMM-urilor. Chiar visam la o lege care să-i interzică statului să vină în control fără să te anunțe cu foarte mult timp înainte că vine să te deranjeze, iar la sfârșit, în funcție de câți oameni a deranjat din treabă, să-i faci factură de servicii. În fond nimic nu este gratis pe lumea asta. Cu excepția serviciilor prestate statului pentru că așa „ne obligă legea”.

Pot să visez mai departe? Iar dacă factura pe care i-o servești statului, plus costurile trepădușilor statului veniți în control sunt mai mari decât suma „recuperată” (pe care bineînțeles ai voie să o contești în instanță), birocrații care au venit în control și șefii lor care au aprobat controlul să fie automați dați afară ca să se învețe minte să-i mai deranjeze cu prostii pe cei care le plătesc salariile.

Vise, vise… Mă opresc acum din visat pentru că mai trebuie să plătim și taxe. Altfel cu ce ar funcționa statul?

PS: Aveți aici și articolul care m-a inspirat și care conține sfaturi utile despre cum să eviți taxele. Dar doar dacă sunteți mare corporație americană.

PPS: Și bineînțeles excelentul articol (pe care l-am mai citat aici) „Taxation is theft – so why do Americans put up with it?”. 6 miliarde de ore pe an consumate în SUA pentru calculul taxelor? Aberant.

Iar povara pică tot pe amărâtul din clasa medie. De ce? Citiți și enervați-vă. Nu bogații duc în spate statul. Fiecare nouă „îmbunătățire” a sistemului de taxare creează noi oportunități pentru cei bogați și noi capcane și bătăi de cap pentru ceilalți. Deci dacă vreun politician încearcă să vorbească de „taxare diferențiată” întâi trageți și dacă mai respiră puteți să-l întrebați la ce s-a „gândit”.

Read Full Post »

Older Posts »