Vacanță în Limnos – partea întâi

După cum spuneam în comentariul către Ghiță, astăzi dimineață m-am întors din vacanță. Deși nu-mi pusesem mari speranțe la început, pentru că am făcut rezervare (pe Airbnb – pe care l-am folosit pentru prima dată) cu doar câteva zile înainte, vacanța a fost chiar reușită. În primul rând, pentru că insula este incredibil de frumoasă. Dar într-un mod complet diferit de Thasos, Creta, Corfu sau Mikonos. Am văzut relativ puțin turiști străini și foarte mulți greci veniți în vacanță din alte locuri.

În al doilea rând, pentru că am făcut vacanța cu câțiva prieteni care mai fuseseră în Limnos. Și care aveau la rândul lor prieteni greci, care locuiau în Limnos. Așa că am văzut cam tot ce se poate vedea pe insulă.

Dar să încep cu începutul. Adică cu rezervarea. Pentru că m-am trezit foarte târziu, nu am mai găsit nimic pe site-urile tradiționale (Booking, Expedia, etc). Iar cu agențiile de turism nu mai lucrez de mult, cam de când internetul le-a făcut inutile. Deși Andrei și Elena, prietenii noștri care merg de 20 de ani în Grecia, ne-au spus să nu ne agităm, că vom găsi cazare pe insulă când ajungem, mi-a fost teamă să plec fără să știu ca avem unde să dormim. Mai ales că feribotul ajunge noaptea târziu. Aici sfatul lor a fost exact pe dos. Ne-au sfătuit să ne luăm biletele on-line, mai ales că mergem și cu mașina. Așa că ne-am cumpărat biletele on-line (două persoane și o mașină) de la Hellenic Seeways. Și bine am făcut, așa cum se va vedea mai târziu.

Cu cazarea, am avut noroc cu fiica mea, care a descoperit pe Airbnb (nici nu știam ce este până atunci), trei căsuțe într-un loc de care nu am mai auzit până acum. Pozele de pe Airbnb, arătau ciudat de bine, pentru cât costa pe noapte o astfel de căsuță. Practic sunt doar cele trei căsuțe, fiecare având doar câte o cameră (probabil de asta le spun „studio”), pe un teren extrem de generos, având plajă proprie. Am făcut rezervarea cu inima îndoită, știind că la greci, una promit și altceva primești.

Tot cu inima îndoită, săptămâna trecută am luat mașina și am luat-o către Kavala, locul de unde trebuie luat feribotul atât pentru Thasos, cât și pentru Limnos. Dimineața, pe la ora 6, când ocoleam pe centură Stara-Zagora, s-a întâmplat exact coșmarul oricărui șofer de duminică. Pană. Și ploua sănătos, de vară, cu stropi mari și grei, dar și îngrozitor de reci. Am schimbat roata (ceea ce nu am mai făcut de vreo 20 de ani) și ud până la piele am început să caut pe telefon un atelier de vulcanizare. Nema. Nișto. Nimic. Pentru că la asta se rezumă bulgăreasca mea. Așa că am plecat cu gândul că poate dăm de vreun atelier în drum. Și am avut noroc, pentru că la câteva sute de metri a apărut o reclamă la firmă bulgărească de anvelope, care avea un depozit în apropiere. Primul gând a fost că prea s-a potrivit pana cu depozitul. Însă nu a fost cui, ci a pleznit anvelopa pe lateral, cel mai probabil din cauza unui defect de fabricație, mai ales că toate patru erau proaspăt schimbate. Să-mi fie învățătură de minte să mai plec cu anvelope noi la drum lung.

Revenind la oile noastre, am virat stânga și am ajuns la depozit. Însă la ora respectivă era doar paznicul, care vorbea engleza, cum vorbesc eu bulgara. Până la urmă mi-a arătat pe ceas că la 8:30 o să vină lumea la serviciu și să am răbdare. Rabdare aș fi avut eu, dar feribotul de Limnos nu are. Însă vrând-nevrând am așteptat. Primii veniți vorbeau engleza ca și paznicul. Însă mi-au arătat prin semne că anvelopele sunt pentru tiruri, nu pentru autoturisme și că mai bine caut un atelier în Stara-Zagora. Am plecat spre oraș și spre norocul meu, am găsit un astfel de atelier chiar la intrare. Însă aici a venit și vestea proastă: anvelopa nu poate fi reparată pentru că a pleznit pe lateral. Dacă era un cui, se rezolva. În punctul acesta eram gata să mă dau bătut și sun pe cineva de la firmă să vină să aducă o anvelopă nouă, renunțând la vacanță, pentru că pierdeam biletul la feribot și șansă pentru alt bilet în timp util nu prea mai era.

Dar am zis să mai fac o încercare, așa că m-am întors la depozit. Între timp se făcuse 8:30 și lumea venea în valuri la serviciu. După câteva încercări nereușite, am nimerit un puști care vorbea engleză, care mi-a explicat că într-adevăr depozitul este de anvelope pentru tiruri, dar firma este importatorul pentru România și Bulgaria pentru Dunlop, Continental și alte câteva mărci mari. Așa că nu se poate să nu găsim ceva, chiar dacă mașina (un Mercedes GL) are anvelope destul de puțin uzuale (sau măcar așa mi se par mie, care nu mă pricep la mașini). Și mi-a găsit într-un timp record o anvelopă nouă Continental. Cert e că înainte de 10:00 eram în drum spre Kavala fericiți că ajungem la timp să prindem feribotul de Limnos.

S-a dovedit că noțiunea de timp la greci e un termen foarte relativ. Am ajuns pe la 13:00 în Kavala și ne-am așazat unde ni s-a spus de la casă că este rândul pentru feribotul pentru Myrina – portul din Limnos. Văzând că avem rezervare electronică și biletele tipărite, domnișoara de la casă m-a asigurat că nu mai trebuie nimic altceva. Cu mașina parcată la rând ne-am așezat să bem o bere și să mâncăm o plăcintă grecească. Prieteni noștri ne-au recomandat bougatsa, o specialitate locală fabuloasă. N-am avut noroc pentru că bougatsa se termină prima. Și cum era ora prânzului, nu mai prinzi decât cu rezervare. Resemnați am luat plăcintă cu spanac. Și surpriză! E a naibii de bună, mai ales cu bere rece. Am aflat pe urmă că asta ar fi fost a doua recomandare, dar s-au gândit să nu ne zăpăcească cu sfaturi.

În timp ce mâncam, o polițistă amabilă și simpatică, ne-a spus că putem muta mașina la rândul pentru feribot. Se pare că rândul unde așteptam noi, era rândul pentru turiști. Grecii parchează direct pe chei, acolo unde se face îmbarcarea e feribot. Ușor panicați că pierdem feribotul, pentru că se făcuse ora de plecare (14:50), am mutat mașina pe chei. Însă nici urmă de feribot.

Iar coada a început să crească. Sute de mașini și peste o mie de oameni se uitau cu speranță câtre orizont sperând să observe venirea vasului. Au venit vreo două trei, dar s-a dovedit că erau pentru Thasos. Într-un târziu, pe la 18:00 a venit și într-o dezordine controlată, oamenii și mașinile au ieșit, iar cei ce așteptau îmbarcarea au urcat. Ținând cont de câtă lume era și de cât de puțin punctuali sunt grecii, mă așteptam la un haos total. Spre surpriza mea totul s-a petrecut fără incidente.

Inițial a venit un nene mai în vârstă care controla biletele și le rupea punând cotorul biletului în parbriz. Mie mi-a rupt foaia A4 tipărită și mi-a pus la parbriz jumătatea goală. Când i-am arătat că e goală, a zis să nu-mi fac probleme și să spun că m-a verificat căpitanul. Așa am făcut și chiar a mers. Hmmm…

Calătoria spre Limnos a durat vreo 5 ore, dar a fost interesantă. Chiar am văzut și delfini care însoțeau vasul și se jucau în valurile făcute de acesta. Din păcate nu am reușit să-i pozez sau să-i filmez deși m-am chinuit ceva. După multe chinuri (vasul a stat vreo oră în port în Myrina fără să înceapă debarcarea) am coborât în Limnos și ne-am recuperat cheile de la cineva care lucra la reprezentanța Suzuki. Nu știu ce legătură are nenea de la Suzuki cu proprietarul căsuțelor, dar aranjamentul a funcționat perfect. Așa că undeva pe la 2 două noaptea ne-am cazat și am adormit buștean.

A doua zi cu entuziam și forțe proaspete am început să explorăm insula. Și am început cu locul unde ne-am cazat. Plaja era drăguță, dar bătea vântul destul de tare. Așa am aflat că vântul de nord-vest vine la pachet cu luna august. De asta plajă se face pe plajele din sud și est. Noroc că sunt puzderie.

Cum peninsula unde am stat avea plaje în toate direcțiile cu excepția nordului, ne-am ales un golf liniștit cu vedere spre sud (fotografia de la începutul articolului) și ne-am așezat. Cam toată ziua am fost singuri. Rar mai venea câte un cuplu de turiști (niciodată nu au fost greci) ca să facă poze.

(va urma)

Read Full Post »

„La Patru Anotimpuri” (Herăstrău) și geopolitica

Mulțumesc pentru sfat mac gregor. M-am gândit să împac și capra și varza. Inițial am vrut să scriu despre „La Raci” (tot în Herăstrău), dar acum câteva zile m-am întâlnit cu câțiva colegi de facultate la un restaurant cu terasă, care ar trebui pomenit. Mâncarea nu m-a impresionat din cale afară. Nu pentru că nu ar fi fost bună, ci pentru că nu am comandat nimic special. Doar salate (vinete, varză, grecească), mușchi de vită și mici. În ce mă privește m-am distrat cu salatele și doi-trei mici. După „rib-eye-ul medium-rare” de la Osho, nu prea mai am curaj să comand vită în altă parte, ca să nu fiu dezamăgit. Am încercat o dată la „Vaca Muuu” în Floreasca și am fost tentat să o las întreagă pe farfurie.

Apropo de friptura de vită, mă aduc la disperare cei care o comandă „well-done” (bine făcută). Mai bine mănânci pingele. Sunt restaurante care descriu cum trebuie să arate (și să se simtă aroma la) friptura de vită în funcție de cât de tare e gătită. Începe cu „blue” (aproape crudă), care mi se pare cam mult și mie și se sfârșește cu „well-done” (bine făcută). Aici în loc de descriere apare „vă rugăm să comandați pui”.

Revenind „La Patru Anotimpuri”, mi-a plăcut servirea și mai ales terasa generoasă unde poți să discuți liniștit fără să-ți fie teamă că te aud cei de la masa vecină. Sau măcar așa am crezut noi. Însă sunt câte unii pe care-i roade curiozitatea din cauza „job description”-ului. Dar o să ajung și la asta. La întâlnire au participat: decanul unei facultăți tehnice (oare care?), doi patroni de mici companii IT&C, un minitehnicus din aceeași zonă, un bancher de investiții (de ce o fi făcut facultate tehnică?) si un înalt funcționar al unei organizații multinaționale pe care prefer să nu o numesc.

(va urma – am fost recrutat de urgență ca bodyguard la o expediție de shopping la… Craiova)

Am reușit să mă întorc fără să o iau razna. Timp de vreo două ore am păzit „capturile” celor 4 doamne pe care le-am însoțit la shopping, încercând să conving celelalte doamne din magazin că respectivele haine, genți, pantofi, ochelari, etc, sunt deja pregătite pentru a fi probate si achiziționate. Deși dădeau din cap că înțeleg, tot nu se puteau abține să nu le pipăie, să le ia de pe umeraș pentru a se uita la ele și a le proba, măcar și vizual. Doamne… shopping ăsta e o boală tare grea la femei.

Mă rog… totul e bine când se termină cu bine. Să mă întorc la geopolitica de restaurant. Am început prin a-l bârfi pe Erdogan. Pare că în Turcia lucrurile au luat-o complet razna. Începând cu oameni bătuți pe stradă de vigilantes musulmani pentru că au îndrăznit să se plimbe prin Istambul cu prietena, fără a fi căsătoriți și fără ca respectiva domnișoară să aibă fața acoperită. Mie personal mi se pare cam ciudat. Aveam senzația că doar femeile căsătorite trebuie să aibă fața acoperită. Sau poate că respectiva era căsătorită și cel ce o însoțea nu era soțul. Mă gândesc cu groază ce s-ar fi întâmplat dacă expediția de shopping de azi ar fi fost la Istambul și nu la Craiova. Probabil că am fi fost lapidați.

Un alt zvon (încă nu m-am apucat să-l verific) este că în Turcia au loc exproprieri subite, de genul celor din anii ’50 de la noi. Bandele de vigilantes dau buzna în casă și te anunță că ai fost expropriat și că trebuie să-ți iei lucrurile și să pleci. Fără vreo decizie legală, fără nimic. Doar forță brută. Dacă stau bine să mă gândesc, s-a mai întâmplat asta. În anii ’30 în Germania, când cămășile brune făceau cam același lucru. Pare că suntem condamnați să retrăim istoria.

Erdogan se visează sultan al Imperiului Otoman renăscut. În înțelegere cu Rusia și Iranul au creat o altă structură de putere zonală. Statele Unite, care s-au îndepărtat de Arabia Saudită, considerată responsabilă de finanțarea lui 9/11, au încercat o apropiere de Iran. Pare-se că fără prea mare succes, dacă ne uităm la direcția în care au evoluat lucrurile. Alianța improbabilă dintre Rusia, Iran și Turcia pare să fi devenit devenit realitate, schimbând complet raportul de forțe din zona Mării Negre. NATO ar avea serioase probleme în a mai controla Rusia într-un eventual război zonal, dacă Turcia și-a schimbat direcția.

Iar Rusia și-a încordat aproape imediat mușchii (trupele staționate) în Transnistria, executând „exerciții militare” pe malul drept al Nistrului într-o perioadă când legal acest lucru nu era permis, conform guvernului de la Chișinău. Din păcate, în ciuda eforturilor lui Anatol Şalaru, ministrul Apărării al Republicii Moldova, de a consolida relația cu NATO, pare-se că restul guvernului, ca și majoritatea populației preferă „neutralitatea”. Ceea ce este o tâmpenie cruntă, când ai trupe rusești în republica transnistreană.

Mă întreb dacă NATO ar avea cum să intervină în cazul unui conflict Moldova-Transnistria/Rusia. Probabil că nu. Ca și în cazul conflictului din estul Ucrainei sau al ocupării Crimeei, ar fi probabil doar un martor mut al unui conflict la care nu poate lua parte. Iar războiul s-ar muta la granițele României.

Practic România are în vecinătate doar prieteni și aliați ai lui Putin: Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia și mai nou Turcia. În cazul unui conflict, probabil că am fi ocupați înainte să putem să reacționăm. Iar Uniunea Eupeană pare a fi mai ocupată cu propriile probleme („terorismul” în primul rând) pentru a fi în stare să ajute o țară de la periferie. Foarte probabil, ne-am afla în situația Cehiei la începutul celui de-al doilea război mondial. UE ar condamna ferm actul de agresiune și ar impune noi sancțiuni Rusiei. În cel mai bun caz am fi în situația Poloniei, prin declararea unui război care de fapt a și pornit. Iar rușii nu ar ezita să folosească arme nucleare „tactice” pentru a elimina, de exemplu scutul de la Deveselu și/sau bazele NATO de pe teritoriul României și Poloniei. Singura speranță vine tot dinspre NATO și SUA. Cel puțin cât timp nu este Donald Trump președinte.

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că trăim un coșmar în desfășurare. Încerc să mă gândesc ce se mai poate face. Și nu prea am multe idei.

Read Full Post »