Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘capitalism’

Am găsit pe Youtube reportajul BBC Science „The Chinese Are Coming”. Și cred că subiectul merită o discuție mai atentă decât comentariile mele superficiale de la articolul trecut. Pentru că vorbim de Noua Chină, cea capitalistă, globalistă și antreprenorială. Cea care seamănă cu America secolului XIX cu mult mai mult decât SUA lui Obama sau a lui G.W. Bush.

Subiectul expansiunii Chinei mi-a fost sugerat de unul din partenerii germani de business, care mi-a atras atenția acum câțiva ani asupra strategiei chineze cu privire la Africa. Practic „comuniștii” investesc masiv în infrastructura țărilor africane: șosele, căi ferate, telecomunicații, stadioane și mai ales mine. O bună parte a rezervelor mondiale de metale rare se află deja în posesia chinezilor. Care nu au venit să exporte ideologie așa cum au făcut CIA și KGB, ci au venit să facă afaceri. Comerț liber. Mult mai corect și mai cinstit decât au făcut vreodată vesticii.

Și nu numai în Africa, ci și în America de Sud și oriunde altundeva este nevoie de investiții și de comerț liber. Prin comparație, SUA sau UE, seamănă mai degrabă cu vechiul Imperiu Britanic, cel care încerca să sufoce prin taxe și reglementări stupide coloniile de peste ocean, împingându-le să se revolte.

Revenind la reportajul BBC (min 3:20) este șocantă creșterea comerțului dintre Africa și China. De peste 10 ori, adică peste 100 de miliarde de dolari. Ce primește China? Resurse. În primul rând petrol. Doar Angola livrează peste 1 milion de barili zilnic, conform reportajului. China, spre deosebire de vestici, nu impune condiții de „democrație” sau „transparență” atunci când împrumută. E suficientă garanția petrolului.

În schimbul petrolului, China construiește orașe, aeroporturi și reabilitează autostrăzi, investind peste 8 miliarde de dolari și aducând sute de mii de lucrători chinezi. Schimburile comerciale dintre China și Angola au depășit 36 miliarde de dolari în 2013. Noile acorduri au fost semnate, anul trecut, de chiar premierul chinez Li Keqiang, aflat într-un tur al unor țări africane: Etiopia, Nigeria, Angola și Kenya.

Mi-a plăcut și episodul puilor chinezești din Zambia. Ideea fixă că produsele chinezești, în cazul Zambiei, puii crescuți în fermele chinezilor, sunt de calitate mai slabă. Așa își explică furnizorii locali prețul mai mic al puilor „chinezești”. Așa cum Cisco și Alcatel-Lucent trăiesc cu convingerea că echipamentele Huawei sunt mai ieftine pentru că sunt de mai slabă calitate. Se pare că cei ce îi cumpără sunt de altă părere.

Reacția celor ce pierd, fie ei africani, europeni sau americani este să-i trimită pe chinezi acasă. Cum zicea englezoaica stabilită în Zambia, chinezii se uită doar la profit. Ai naibii capitaliști lipsiți de scrupule. Spre deosebire de europeni și americani care au venit să-i civilizeze pe africani. Iar problema a devenit bineînțeles politică.

Ca și în America secolului XIX, proprietarii minelor i-au reprimat pe cei ce protestau pentru condițiile de muncă. Ironic. Echivalentul chinez al directorului Frick de la Carnegie Steel Factory. Pe cei ce protestau nu i-a interesat că minele au fost ÎNCHISE până când chinezii au venit și le-au redeschis. Și nu-i interesează că minele dau de lucru și plătesc taxe și impozite statului zambian. Discuția se poartă în jurul condițiilor de muncă. Sindicatele. Îi interesează mai mult ce câștigă chinezii. Iar chinezii, în nemernicia lor au adus și muncitori chinezi care să-i înlocuiască pe zambieni. Chinezii au investit 1.5 miliarde dolari și au creat 6500 de noi locuri de muncă.

Iar epopeea mineritului continuă în Congo pentru cupru, diamante și metale rare. Interesante condițiile în care lucrează „minerii” congolezi. 11 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Și nu pentru că-i silește cineva, ci pentru că astea sunt condițiile. Minele nu aparțin chinezilor. Aparțin congolezilor. Aici nemiloșii capitaliști chinezi îi „fură” în alt mod. Plătesc prea puțin pentru rezultatele „mineritului”. Chinezii doar rafinează produsele astfel obținute. 90% din resursele minerale merg în China. Firește că cei ce lucrează la topitorii se simt tratați incorect. „Soluția” propusă de activistul local? Să-i trimită pe chinezi înapoi în China. E un leitmotiv.

Următorul popas este în Tanzania. Unde reporterul a ajuns călătorind cu trenul, pe o cale ferată construită de chinezi în anii ’70. Constructori chinezi, ingineri chinezi. Chiar și întreținerea căii ferate este făcută de o mică echipă de ingineri chinezi. calea ferată a fost construită în numele solidarității socialiste dintre țări. Însă acum China a devenit capitalistă. Interesantă perspectiva directorului tanzanian al căilor ferate. Occidentalii sunt prea birocrați. Chinezii investesc mult mai ușor. Pur și simplu e vorba de competiție. Cine reușește să fructifice mai bine oportunitățile africane. Vesticii au devenit mai comozi și mai birocrați.

Pare că așa-zișii comuniști chinezi îi învață pe africani capitalismul. Nu au venit în Africa în numele ideologiei ci urmărind oportunități de business. Și profitul.

Probabil că după Africa urmează Europa și Statele Unite. „Soluția” găsită de birocrații ce ne conduc este să limiteze comerțul prin taxe arbitrare. Care duc la izolare și stagnare. Probabil următoarea „soluție” este războiul.

PS: documentarul „The Chinese Are Coming” a fost difuzat în 2011. De atunci au trecut 4 ani. Și lucrurile stau cu mult mai prost.

Anunțuri

Read Full Post »

Discutia de saptamana trecuta referitoare la subiectul cresterii echitabile de pe blogul lui Adrian Nastase m-a dus cu gandul la un concept ce impartaseste cateva dintre principiile acestei paradigme. Valoarea comuna (org. “shared value”) enuntata de catre Porter, nu are ca scop micsorarea gap-ului dintre categoriie sociale, ci realizarea unui sistem economic bazat pe modele de afaceri ce sustin beneficiul si dezvoltarea sociala.

Autorul mentioneaza cum capitalismul clasic este privit ca masinaria de profit ce sustine forta de munca, salariile, achizitiile, investitiile si taxele. Afacerile ar trebui, in opinia lui Porter, sa creeze suficient beneficiu social prin simpla existenta.

Modalitatile de a crea valoare comuna identificate de catre autor sunt: reconceperea produselor si a pietelor, redefinirea  productivitatii in lantul valoric si construirea clusterelor locale.

In timp ce majoritatea companiilor se concentreaza pe cresterea consumului clientilor sai, in pietele dezvoltate, interesul este indreptat indeosebi pe descoperirea nevoilor societatii si adaptarea produselor si serviciilor la acestea. Un astfel de exemplu este succesul inregistrat de catre produsele Ecomagination ale grupului GE, care in 2009 atinsesera deja venituri de 18 mld. USD (primele produse fiind introduce pe piata in 2007).

Un alt demers curajos in reconceperea pietelor e patrunderea pe pietele defavorizate, care nu au constituit un target pentru companii pana recent. Porter numeste exemplul lui Vodafone, care vinde in Kenya telefoane ieftine cu mobile banking. M-PESA este in momentul de fata cel mai dezvoltat sistem de plati mobile din lume. Serviciul permite oricarui utilizator ce detine un card de identitate sau pasaport sa depoziteze, retraga si transfere bani cu ajutorul telefonului. In 2012 se inregistrasera 17 milioane de utilizatori M-PESA in Kenya.

Adaptarea produselor si serviciilor la acest segment de clienti a dus la inovatii ce au fost ulterior implementate in pietele traditionale, cum ar fi serviciul de microfinancing in acest caz.

Redefinirea productivitatii in lantul valoric poate fi atinsa prin reducerea consumului de energie si resurse, logistica, distributie si achizitii, cresterea productivitatii angajatilor si locatie. Nu intru momentan in detalii, sunt si in acest caz exemple de succes pentru fiecare caz in parte.

A treia metoda prin care Porter considera ca se poate dezvolta valoarea comuna este sustinerea formarii clusterelor locare. Autorul a fost initiatorul acestui concept de cluster, care in momentul de fata primeste suport la nivel european prin diverse politici de sustinere. Clusterul local este o structura de colaborare intre sectorul privat, cel universitar si institutiile publice la nivel regional. In ultimii ani, aceasta forma de colaborare a inceput sa apara nu numai la nivel local, ci la nivel national. Pe baza modelului lui Porter, francezii au dezvoltat conceptul de ”pôle de compétitivité”, unde colaborarea nu este conditionata neaparat de proximitatea intre entitati. La noi in Romania, termenul utilizat este “pol de crestere”. Guvernul Ponta a initiat proiecte pentru 8 astfel de poli (cel mai cunoscut consider ca este cel de IT de la Cluj).

Noua idee a lui Porter a fost criticata destul de dur de catre Schumpeter de la “The Economist” si Denning de la “Forbes”. Or mai fi fost multi altii, pe care eu nu i-am citit, caci conceptul de “shared value”, spre diferenta de alte idei ale profesorului, este cam “neterminat”. Porter colaboreaza momentan cu unii dintre cei mai mari investitori din lume la schimbarea modelului de afaceri in directia noului sau concept (Nestle, PepsiCo, Petrobras etc.). Cele trei modalitati de atingere a valorii comune nu au insa cum sa functioneze ca o reteta de succes ce ar putea reinventa capitalismul.

Totusi, mi se pare un inceput bun pentru regandirea mediului economic astfel incat sectorul privat si societatea sa se sustina reciproc, fiind nevoie cat mai putin de intermediari (ONG-uri sau stat). Daca pana acum mediul inconjurator si segmentele sociale defavorizate erau “protejate” prin taxarea externalitatilor si a profitului companiilor, cred ca in viitor nevoile sociale vor putea fi administrate direct de catre companiile private, spre avantajul tuturor.

http://www.wobi.com/wbftv/michael-porter-understanding-shared-value

http://www.fsg.org/tabid/191/ArticleId/644/Default.aspx?srpush=true

http://www.economist.com/node/18330445

http://www.forbes.com/sites/stevedenning/2011/12/20/why-shared-value-cant-fix-capitalism/

Read Full Post »

In fiecare an, Codul Fiscal sufera modificari numeroase si uneori importante. Daca urmarim aceste modificari, de cele mai multe ori ele reflecta efortul autoritatilor de a strange mai multe impozite, de a creste incasarile bugetare. Culmea este ca aceasta sintagma, cresterea incasarilor bugetare, se bucura de o conotatie pozitiva! In vreme ce opusul ei, scaderea cheltuielilor bugetare, detoneaza proteste mici si mari…

O tempore! O mores!

Pana si la cartea de istorie invatam ca birurile erau candva o povara pentru populatie,fie ei tarani, mestesugari ori negustori. Ca erau stranse de multe ori prin exercitarea fortei. Ca duceau la revolte. Desigur, asta era inainte de reinventarea democratiei si mai ales inainte de binefacerea numita statul social. Si totusi, prin ce fenomen, o obligatie urata din rasputeri secole de-a randul in toata lumea, ce se putea impune doar prin forta, a devenit baza existentei civilizatiei occidentale moderne, faurind pilonii ei structurali?

Pe vremuri, o minoritate neproductiva, dar detinatoare a aproape tot ce insemna active de genul teren agricol, pasuni, paduri, etc, etc, storcea o majoritate productiva, contra dreptului de folosinta limitata a acelor active. Era un aranjament total necorespunzator pentru aceasta majoritate, dar aproape imposibil de schimbat. Capitalismul si revolutia industriala pe care a produs-o, au generat in cele din urma premisele ruperii acelui status quo, creand alternative de productie dincolo de marile latifundii si permitand aparitia unor piete complexe, care au reformulat ulterior relatiile sociale – nu intotdeauna pe cale pasnica. Emanciparea politica asociata acestor fenomene a fost in special reprezentata de largirea continua a bazei decizionale prin extinderea dreptului de vot. Acum, va inchipuiti cu adevarat ca o astfel de structura decizionala – votul universal – ar putea duce la proliferarea, consacrarea si institutionalizarea unei pleiade de biruri, cand cei care au acest drept decizional sunt urmasii celor care au suferit secole de-a randul sub povara unor asemenea obligatii? Si totusi asa s-a intamplat. Cum a fost posibil?

Este evident un lucru: in absenta taxelor sau in prezenta unor taxe putine, Statul este mic si neputincios. In primul rand, pentru ca nu se poate sustine pe sine, decat practicand moderatia. Apoi, pentru ca nu prea are nimic de oferit cetatenilor sai, cu exceptia ordinii publice, a legii, uneori o armata… Un aranjament convenabil pentru elite, intrucat face din competitia politica un fel de joc de societate relativ inchis. O situatie acceptabila si pentru cei care cred in proprietate si autodeterminare, pentru ca se gasesc in aceasta pozitie sau pot aspira la ea, si sunt neincrezatori in politica si politicienii care li se baga in casa. Dar odata eliberate mecanismele democratice, o astfel de realitate este de scurta durata. Cei care nu au participat la acel joc se aseaza la masa si aduc cu ei argumente cu greutate: votul celor pentru care acel aranjament nu inseamna mare lucru si care sunt gata sa ofere Statului puterea de a-l schimba, prin intermediul unei parghii ce nu mai pare atat de detestabila atunci cand se schimba beneficiarii: taxarea. Acesta este targul. Noi va aducem la putere, voi puteti strange taxe mai mari si mai multe, pentru a finanta un Stat mai mare si mai puternic, cu conditia ca o parte din bani sa ne revina. Sa mai mentionam ca succesul unui astfel de demers s-a bazat total pe traditia si experienta acestor State de a colecta taxe, dinainte de orisice vise democratice.
Cred ca legatura dintre democratie si taxe este astfel destul de limpede: ele se pot sustine una pe alta, iar unele State moderne, cum ar fi Suedia, au dus acest sistem aproape de perfectiune, intr-un aranjament corporatist suficient de echilibrat incat sa para multora ideal. Pe de alta parte, este de asemeni evident ca taxele sunt o intruziune in proprietate si un atac asupra bunastarii. O economie fragila nu rezista unui astfel de atac, rezultatul fiind acela ca nici bunastarea, nici democratia nu sunt servite. O economie puternica poate sustine taxe, dar taxele nu produc si nu sustin o economie puternica. De unde rezulta ca acolo unde nu exista suficienta bunastare, democratia la randu-i nu prea are sanse, sau este lipsita de continut real. Uitati-va in jur si observati unde exista democratii stabile. Doar acolo unde trocul prin intermediul taxelor este sustenabil. Cat o mai fi. Am putea exprima asta si prin asertiunea ca nu bunastarea are nevoie de democratie, ci invers.

Romania nu face exceptie. Din pacate, prezenta unor politicieni lipsiti de orice viziune care depaseste propria dorinta de putere sau propriul buzunar si deruta populara nu sunt ingredientele din care se poate croi un program national de creare a bunastarii. Sau orice alt program, in general. Intre putinele locuri in care se fac constant progrese tehnice, se numara bineinteles Codul Fiscal. An de an, in lipsa de idei generatoare de crestere economica, Partidele isi pun la treaba specialistii sa stoarca cat mai multi lei din ceea ce altii se chinuie sa realizeze in ciuda stupizeniei si imprevizibilitatii guvernamentale. Trebuie spus ca acesti politicieni sunt cei mai ferventi sustinatori ai democratiei si nu e greu de inteles de ce: poate ca nu este suficienta bunastare pentru toata lumea, dar cu siguranta se va gasi destula pentru ei, cu numarul de voturi potrivit.

Ce aranjament minunat, nu-i asa?

Read Full Post »

Pentru cei tentanți să vadă doar eșecurile guvernării PDL-iste, scăderea cursului la euro și dolar nu înseamnă probabil nimic. Pentru noi ceilalți e un semn că direcția către care ne îndreptăm este cea normală.

Scăderea de la 4.65 RON pentru un euro, cât era cursul în vară, după suspendarea președintelui jucător, la 4.32 cât este astăzi, poate avea doar două explicații. Prima ar fi că BNR încearcă să ajute (politic) guvernul, cu prețul sacrificării rezervei valutare. La o analiză mai atentă, această variantă nu stă în picioare, pentru că rezerva valutară s-ar volatiliza la primul atac mai serios, așa cum s-a întâmplat în 1992 când Soros a pariat împotriva Băncii Angliei.

Cea de a doua variantă ar fi că pur și simplu, piețele financiare au încredere în modul în care guvernul Ponta își îndeplinește obligațiile asumate, în primul rând pe cea referitoare la acordul cu FMI. În ceea ce mă privește eu înclin spre cea de a doua variantă, mai ales că J.P. Morgan a inclus obligațiunile României in calculul seriei de indici GBI-EM, ceea ce înseamnă printre altele că avem o credibilitate mai bună, iar costurile de finanțare vor scădea.

Din păcate, după 8 ani de conducere „luminată”, România este cotată mai slab chiar și decât Ungaria, undeva cam la același nivel cu Nigeria, o țară cu tradiții democratice la fel de puternice ca și cele promovate de Traian Băsescu.

Îmi amintesc că în vară toți comentatorii „independenți” și „imparțiali” de „dreapta” de pe acest blog s-au grăbit să spună că suspendarea președintelui e de fapt o lovitură de stat, ignorând un lucru elementar: un Parlament nu poate da o lovitură de stat, decât cel mult pentru a elimina un dictator. Așa cum a făcut Senatul Roman cu Cezar. Însă comparația se oprește aici pentru că Traian Băsescu și Cezar au în comun doar modul în care își aranjează părul.

„Lovitura de stat” a fost doar un pas absolut necesar în limitarea ambițiilor prezidențiale. Sigur că imaginea României a fost șifonată. Dar recunoașterea existenței unui cancer politic și tratarea sa nu este un lucru plăcut. Ceea ce este plăcut să observăm este efectul. În final România este mai puternică, cu o stare de sănătate financiară mai bună acum decât înainte de declanșarea crizei.

O să mă întrebați de ce mă bucur atât. Cu ce mă încălzește pe mine succesul tratamentului? Răspunsul este că mă afectează direct și extrem de pozitiv. La sfârșitul săptămânii trecute am fost contactați de un mare fond financiar american care investește miliarde de dolari în IT&C. Ne-au găsit pur și simplu pe net.

În cursul primei discuții telefonice, ne-au spus că fondul va investi sute de milioane de dolari în perioada următoare în Europa de Est, în primul rând în România și Polonia, țări cu economii stabile și cu potențial de creștere și care au… stabilitate politică. Ne-au mai spus că până acum se focalizaseră pe țările BRIC (Brazilia, Rusia India, China), dar că acolo potențialul de creștere este limitat, în primul rând datorită incertitudinilor politice.

Lucru simplu de înțeles. Spre exemplu în Rusia, e suficient ca primului bărbat al țării să i se pună pata pe cineva, astfel încât o investiție de sute de milioane de dolari să nu mai valoreze doi bani. Nu contează dacă respectivul a greșit sau e doar impresia „șefului”. În fond nu există oameni nevinovați. Există doar oameni de care nu s-au ocupat EI destul. Interceptări, stenograme, procuratură, judecători… și se rezolvă. Din fericire pentru România, Justiția, deși politizată prin procuratură este încă independentă la nivelul judecătorilor. Însă dacă politizarea continuă prin transformarea procurorilor în judecători inamovibili, independența justiției va fi ca în Rusia. Inexistentă.

Revenind la piețele financiare, este de observat că acestea au o mare „afinitate” pentru conducătorii puternici. Asta explică de ce România a ajuns în cele din urmă din urmă Nigeria în evaluările J.P. Morgan. Și doar în urma unui tratament de cancer. Pentru că excesul de putere este exact acest lucru: un cancer. Indiferent că se numește Vladimir Putin, Viktor Orban sau Traian Băsescu.

Read Full Post »

“The issue is always the same: the government or the market. There is no third solution.” Ludwig von Mises

O puternica criza economica a inceput sa scuture lumea in 2008, si continua sa o faca si astazi. Socialistii, dar nu numai ei, au gasit prilejul sa acuze capitalismul si piata libera, politicile laissez-faire, de aceasta evolutie.

Ia te uita, m-am gandit: dupa mai bine de 100 de ani de cand liberalismul clasic si politicile laissez-faire au fost ingropate sub greutatea a diverse forme de corporatism si socialism, tot ele sunt gasite vinovate. Aceasta lupta cu omul de paie, incurajata si sustinuta de o mare parte a presei, din nestiinta, indiferenta la adevar sau pur si simplu rea-vointa, nu este de natura a risipi in vreun fel confuzia si a incuraja analiza obiectiva. Nici unul dintre acesti acuzatori nu ar reusi sa indice o zona geografica in care capitalismul laissez-faire este manifest. Pentru ca nu mai este de mult cazul.

Capitalismul a fost urmarea directa a mai multor fenomene si evolutii politico-economice. Din punct de vedere politic, reprezinta triumful drepturilor individuale, legate de proprietate, libertate, egalitate in fata legii. Din punct de vedere economic, reprezinta triumful liberei intreprinderi si al pietei, insemnand intre altele pierderea privilegiilor marilor latifundiari legate de fixarea preturilor, acordarea de monopoluri comerciale, etc. Trebuie inteles ca acest concept politico-economic care este capitalismul, a intrat in contradictie, de la bun inceput, cu valorile consacrate ale societatii, in Europa. Aristocratia nu vedea cu ochi buni revolutia liberalismului, si a folosit pretextul acuzei impotriva individualismului promovat de catre capitalismul liberal, denuntat ca egoist si imoral, pentru a incerca sa pastreze controlul in fata valului de liberalizare si disolutie a regulilor sociale consacrate. Ca si cum nu ar fi fost suficient, socialismul castiga masiv teren teoretic, bazat exact pe lucrarile economistilor care au fondat principiile capitalismului: Adam Smith si David Riccardo. Incurcatura acestora cu privire la natura valorii si eroarea de a lega valoarea de costuri de productie si de munca, au pregatit un teren extraordinar de fertil pentru o teorie economica ce a subjugat majoritatea intelectualitatii economice si a dat fiori celor care guvernau lumea: marxismul. Cum sa contrazici teoria exploatarii muncii ca fiind sursa de facto a bogatiei capitaliste, cand insasi corifeii teoriei capitalului, economistii fondatori ai teoriilor economice moderne ce sustineau capitalismul, au acceptat ideea ca valoarea este determinata de cantitatea de munca, si reprezinta de fapt munca incorporata? Trebuie spus ca aproximativ la aceeasi vreme se nastea si revolutia marginalista a teorie valorii insa, din pacate, locul in care aceste teorii se forjau, precum si stilul mai criptic al autorilor, nu au permis lui Menger si Böhm-Bawerk sa se bucure la acea vreme de notorietate si reala influenta in cercurile intelectuale ale vremii.

Deci, ce aveam? Pe de o parte, pe cei care sustineau libera initiativa, liberul comert, dereglementarea, egalitatea in fata legii si mai sustineau ca inegalitatea economica nu este decat urmarea fireasca a acestui aranjament, singurul consecvent insa cu principiile anterior mentionate; pe de alta parte pe cei care erau convinsi ca bogatia unora inseamna saracirea altora, si ca inegalitatea se aboleste prin abolirea proprietatii private, radacina tuturor relelor; si mai avem Guvernele lumii inspaimantate de perspectiva comunismului si anarhiei de stanga, proclamate de marxism si deviantele sale dar si nemultumite de perspectiva oferita de varianta “laissez-faire” ce urmarea sa le restranga influenta in societate si care, in opinia lor, nu era decat tot o alta forma de anarhie. Ordinea trebuia mentinuta in societate, dar mijloacele trebuiesc alese cu grija.

Ei bine, asa s-a nascut corporatismul, care a inceput prin a-i apropia si alia politic pe cei care aveau cel mai mult de pierdut daca in final socialismul se impunea si pe socialistii care acceptau sa obtina influenta in schimbul reducerii radicalismului discursului si al unor masuri de protectie sociala pentru cei pe care ii reprezentau, astfel incat sa fie potoliti si recunoscatori sindicalismului pentru concesiile obtinute din partea marelui capital. Spre deosebire de socialism, corporatismul nu dorea eliminarea proprietatii private, ci doar controlul asupra ei prin mijloace politice. Corporatismul a insemnat santajul politic exercitat asupra liberalismului economic si anularea de facto a principiilor pietei libere sustinute de catre acesta. Corporatismul a refacut sau creat privilegii, creand o legatura stransa intre marele business si politica, pentru mentinerea unui status-quo de control si influenta, prin intermediul unor mecanisme complexe:
– monopoluri subtile (re)create prin bariere comerciale de tot felul, de care profita in principal marile afaceri;
– Politici anticartel care se asigura ca nici un business puternic nu se creeaza fara aprobare de la Guvern
– dependenta fata de stat, prin crearea unor obligatii speciale ale statului in raport cu cetatenii, contra unor drepturi speciale ale statului in raport cu cetatenii. Securitate contra libertate, fara a ceda in aparenta suveranitatea asupra propriei persoane, aceasta este oferta corporatista pentru cetateni. Ca nu exista o granita limpede, o demonstreaza fascismul, un curent corporatist extrem, in care privilegiile si interdictiile se regasesc in cantitate excesiva.
– Birocratia, devenita o institutie in sine, cu interese proprii, care sunt cu atat mai bine protejate cu cat reglementarea este mai extensiva, necesitand un aparat birocratic din ce in ce mai stufos si voluminos, prin urmare mai influent.
– Crearea si sustinerea unor sindicate puternice, cu multi membri, care incearca sa anihileze oferta alternativa de forta de munca si sa controleze climatul concurential.
Nici una dintre aceste caracteristi ale corporatismului nu servesc in vreun fel piata libera, nu sunt un reflex al acesteia si nu incurajeaza libera initiativa si climatul concurential, in ciuda oricarei declaratii contrare. Ele constituie insa realitatea lumii occidentale asa zis libera, si nu de ieri, de azi, in forma mai mult sau mai putin acuta. Nu capitalismul este in cauza pentru defectiunile economiei mondiale, ci corporatismul capitalist, ceea ce este altceva. Iar diferentele nu sunt de semantica, ci profunde, institutionale. Un sistem inalt reglementat, in care cheltuiala guvernamentala inseamna portii uriase din PIB, in care piata este profund distorsionata prin mecanisme guvernamentale de interventie, in care lobby-ismul reprezinta o institutie importanta, nu are nimic de-a face cu ceea ce ar fi trebuit sa fie capitalismul. In schimb, reprezinta oglinda fidela a corporatismului.

In ecuatia capitalism vs. socialism vs. corporatism, capitalismul reprezinta de mult doar suspectul de serviciu. Ori de cate ori va vine sa spuneti “capitalist”, priviti cu atentie imaginea si ascultati cu atentie discursul. Veti constata, de cele mai multe ori, ca aveti de-a face cu un fals.

Read Full Post »

Socialismul, in special “socialismul stiintific”, a pretins intotdeauna ca este un sistem economic superior , in comparatie cu sistemul “anarhic” al capitalismului. Este drept ca adeptii acestui tip de socialism au pus batista pe tambal o perioada de timp dupa ce experimentele socialiste pe scara larga au aratat, fara exceptie, ruina economica, (pentru a vorbi doar despre asta), la care conduce socialismul. Insa memoria oamenilor este scurta si tendinta de a interpreta realitatea astfel incat teorii dintre cele mai stranii sa fie validate, mare. Asa ca astazi traim, si inca exact in tarile care ar trebui sa fie cele mai dezgustate de socialismul stiintific, o resuscitare a acestuia si o primenire a memoriei lui, este adevarat ca si sub influenta vremurilor grele pe care le traieste varianta edulcorata, comerciala a socialismului – am numit socialismul redistributiei, asa numita economie sociala de piata cu toate nuantele ei. Desi ar trebui dupa atatea decenii de felurite experimente politico-sociale sa fim mai lamuriti in legatura cu valoarea lor, confuzia pare sa nu fi fost niciodata mai mare.

De fapt, de unde pretentia de rational in economia socialista? Cel mai evident motiv ar fi insistenta cu care se vorbeste de planificare stiintifica. Socialistilor puri si duri le-a placut intotdeauna sa evoce si invoce stiinta ca pe un fel de unealta istorica inventata si dezvoltata exact la timp pentru a servi societatea socialista. Cooperativizare plus electrificare = Socialism, spunea parca Lenin. Cert este ca nu au existat si nu exista multe convingeri atat de inradacinate in mintea teoreticienilor socialisti sau fie ei numai nostalgici ai socialismului, cum este cea a superioritatii planificarii in socialism.

In banala si “anarhica” economie de piata, orice business are un departament al planificarii, chiar daca uneori acesta este acelasi cu antreprenorul, persoana fizica, si chiar pentru cazul in care ceea ce planifica este relativ elementar, cu instrumente relativ rudimentare. Scopul planificarii il reprezinta utilizarea in modul cel mai eficient a resurselor la dispozitie sau ce ar urma sa fie atrase, pentru atingerea obiectivelor intreprinderii, respectiv pentru obtinerea in final a unui profit, sau a unui rezultat superior celui existent la momentul initierii planului. Toate aceste planuri se intalnesc si se confrunta in piata, in raport de care se fac ajustari, intrucat piata este singura instanta de validare a lor. In general, fiecare actor al pietei se afla in dubla postura, de consumator si producator, deci va evalua piata din aceasta dubla perspectiva, iar planurile sale sunt formulate in consecinta.

Scopul planificarii socialiste este altul. Un numar restrans de persoane fixeaza niste obiective, legate de ce anume ar trebui sa se produca, ce anume ar trebui sa se consume, si in ce cantitate. Aceste obiective privesc ansamblul societatii asupra careia se exercita controlul centralizat. Ceea ce se obtine, reprezinta rezultatul conceptiei acelui grup restrans care detine controlul, si nimic altceva. Intreg progresul social obtinut in cadrul diviziunii voluntare a muncii, care in cele din urma face posibila intalnirea antreprenoriatului, tehnologiei si capitalului in cadrul intreprinderii productive capitaliste, este inghetat si anulat de o teorie si practica ce se prezinta drept stiinta politico-economica infailibila ce inlatura toate erorile pietei si asigura o repartitie optima a tuturor resurselor. Ca si cum acestea ar fi undeva, intr-un depozit, iar in vreme ce Capitalismul le risipeste si imparte inegal si inechitabil, el, Socialismul, reprezinta Solutia indreptarii tuturor acestor erori. Numai ca inainte de a deveni bunuri de consum ce pot fi repartizate, ele trebuiesc produse. Iar productia lor la scara larga reprezinta un proces sofisticat, in care sunt implicate calcule complexe, atat de complexe, incat in economia capitalista intreaga societate este implicata in efectuarea lor, intr-o diviziune a sarcinilor generata de rolul voluntar ales de elementele acelei societati.

Astazi, avem “privilegiul” de a fi observat cat de mare este eroarea de a imagina ca planificarea centralizata poate produce rezultate economice valabile. Dar au exista economisti care au fost capabili sa puna acest diagnostic cu o precizie si patrundere demne de admiratie, cu aproape un secol in urma.

La 1922, Ludwig von Mises publica “Socialism” , (“Die Gemeinwirtschaft”), o analiza a socialismului din perspectiva economica si sociologica. Inainte ca toate cele pe care le stim azi despre socialism sa se intample, acest economist de exceptie al sec XX le prezicea. Mises nu a fost niciodata main-stream, si dupa o scurta perioada in care lui si teoriilor sale Ii s-a acordat o oarecare atentie, a fost complet marginalizat, in favoarea lui Keynes. Cu teoriile economice este oarecum ca si cu prognoza meteo: nu ne plac decat cele care ne anunta vremea buna. In vreme ce Mises recomanda Guvernelor sa renunte la extravaganta amestecului in economie si prudenta in manipularea monedei, pentru a nu declansa si intretine crize ciclice, Keynes anunta sfarsitul erei crizelor si recomanda expansiunea creditului drept Solutia miracol, la indemana Guvernelor. Este inca modelul curent al lumii occidentale. Acel Mises, spuneam, care s-a opus prin scrierile sale lui Keynes, a prezis fundatura socialismului, demonstrand intr-un limbaj fara echivoc dar si fara patos, imposibilitatea calculului economic in socialism.

In vremea aceea, foarte multi economisti cu reputatie acceptau cu usurinta ideea unei planificari centralizate. Ei bine, teoria economica a lui Mises afirma si demonstra ca singura planificare rational posibila era cea pe care o face o economie capitalista,respectiv piata libera, in totalitatea ei: afaceristul, in baza calculului de profit si pierdere, lucratorul, in baza calculelor salariale, consumatorul, in baza preturilor de piata al bunurilor de consum. Aceasta distributie a calculului la nivelul intregii societati face posibila functionarea economiei, in ansamblul sau. Nici un comitet al planificarii nu are posibilitatea, indiferent de bunele sale intentii si chiar scotand din ecuatie elementele non –economice care influenteaza un astfel de comitet, sa inlocuiasca ansamblul celor care, intr-o piata libera, stabilesc preturile relative prin interactiunea complexa ce se creeaza intre ei si in raport cu gradul de raritate al resurselor. Ideea ca un grup restrans de oameni stie ce este bine si ce este rau, evaluand si distribuind resurse, nu poate functiona economic, intrucat economia are nevoie de semnalele pietei, de fluctutia preturilor ca sa stie cum sa aloce acele resurse, altfel le va risipi folosindu-le pentru bunuri care nu au cumparatori, in vreme ce cumparatorii nu gasesc bunurile de care au nevoie. Nu putem vorbi de “rational” decat in raport cu cererea reala de bunuri si capacitatea de a o satisface si nu in raport de criterii abstracte, materializate in tabele cu ratii de mancare, m2 de spatiu locativ, ori kilometri de sosea. Nu exista nici un fel de fundament real pentru o teorie economica ce pleaca de la ideea ca nevoile fiintelor umane pot fi cunoscute si delimitate stiintific dinainte, iar aceasta evaluare ar putea sta la baza unui proces centralizat de planificare a productiei. O astfel de gandire si atitudine poate functiona doar la nivelul unor sisteme extreme de simple si complet autarhice, in care CATEVA nevoie fundamentale sunt satisfacute, prin utilizarea acelorasi resurse, ce necesita minime sau chiar deloc, schimburi. O asemena gandire prezuma subzistenta si saracie, (chiar daca nu in mod explicit); iar pana la urma asta este si ceea ce a obtinut socialismul.
Intr-un anume sens, socialismul este mai mult decat o fundatura, este o intoarcere la originile sarace si nesigure ale unei societati, daca dureaza suficient de mult.

Capitalismul pietei libere are insa si alte alternative proaste, nu doar socialismul. Din nefericire, capitalismul laissez-faire este astazi doar o amintire, iar piata libera a lasat loc unui interventionism institutional categoric, dupa model Keynesian, care a favorizat inainte de orice, corporatismul. Pentru a nu lungi prea mult articolul de fata, voi incerca sa dezvolt intr-un altul acest subiect.

Read Full Post »

De la comentariul precedent despre Uniunea Europeană, am rămas dator cu o opinie despre China. Așa că inspirat de cartea cu același nume („On China”) a lui Henry Kissinger, pe care o tot citesc și răscitesc de vreo câteva luni bune, m-am hotărât să-mi expun punctul de vedere.

În decursul ultimilor ani o mulțime de întrebări referitoare la China m-au tot pus pe gânduri. E un stat comunist? Sau măcar socialist? Sau mai degrabă e un stat capitalist? E un dușman al SUA sau mai degrabă un prieten și aliat? Care este relația cu Rusia? E o piață liberă? E mai aproape de democrație sau de totalitarism? Cum arată viitorul ei? Va continua să crească, devenind prima putere economică a lumii, va face implozie sau va avea o lungă perioadă de stagnare așa cum s-a întâmplat cu Japonia?

Cred că pentru a înțelege relația Chinei cu restul lumii ar trebui să ne uităm la lunga perioadă, de aproximativ două milenii, în care China a fost una dintre cele mai importante civilizații ale lumii. Nu reiau lunga listă de invenții și descoperiri și nici nu intru în detalii despre perioadele istorice importante până în secolul XIX.

Mă mulțumesc să observ că renunțarea la contactele cu celelalte civilizații și izolarea autoimpusă din ultimele secole de dinainte de declanșarea Războaielor Opiului (1839) au prins China nepregătită pentru contactul dur cu civilizațiile vestice. În scurt timp, armele mai avansate, vasele propulsate cu aburi și flexibilitatea oferită de inovațiile financiare, au pus China într-o situație umilitoare atât față de britanici, francezi și americani, dar și față de Rusia sau Japonia, situație ce a durat până după cel de-al doilea război mondial.

În această perioadă s-a format un foarte puternic curent anticapitalist (și anti-imperialist), care ulterior a împiedicat liderii chinezi (în special Mao Zedong) să adopte o atitudine mai deschisă față de vest. În același timp resentimentele față de Rusia și Japonia, care au profitat de fiecare ocazie ivită pentru a smulge teritorii sau privilegii, au împiedicat China să formeze o alianță defensivă. Ideea că nu se poate avea încredere în nimeni a devenit o constantă a politicii externe chineze.

Perioada lui Mao (1949-1976), deși marcată de dezastrul economic al Marelui Salt Înainte și nebunia Revoluției Culturale are totuși meritul de fi readus China pe lista marilor puteri datorită uriașului potențial uman. Aș nota în această perioadă atitudinea anti-americană, accentuată de încăpățânarea guvernului american de nu recunoaște guvernul de la Beijing, ci pe cel din Taiwan, ca fiind unica Chină. Războaiele din Vietnam și Coreea sunt rezultatele acestei miopii bilaterale.

În același timp atitudinea față de Uniunea Sovietică este una de neîncredere, culminând cu conflictul militar din 1969. Moartea lui Mao și atitudinea deschisă promovată de Kissinger (și ulterior de Nixon) a creat premisele unei apropieri de durată între China și Statele Unite. Un merit deosebit în acest sens comitetul de prietenie americano-chinez al cărui președinte era David Rockefeller.

În 1978, Deng Xiaoping începe modernizarea Chinei, perioadă marcată de vizitele emblematice în SUA, în timpul cărora încurajează companiile americane să investească în China. De asemenea, sfătuit de primul ministrul al Republicii Singapore, Deng renunță să mai „exporte comunism” în Asia de Sud-Est, începe să reformeze instituțiile și trimite zeci de mii de studenți la studii în străinătate (Singapore în primul rând).

Adoptarea în 1982 a actualei Constituții (amendată în 2004), reprezintă un uriaș pas înainte față de modelele anterioare. Apar pentru prima dată: libertatea de opinie, libertatea religioasă și chiar GARANTAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE (în amendamentul din 2004). În plus Partidul Comunist Chinez nu mai este menționat explicit.

În acest punct aș observa că, deși în teorie China este o „economie de piață socialistă”, în realitate poate fi considerată mai degrabă un stat capitalist, datorită influenței din ce în ce mai mari a companiilor private și a investițiilor străine. Participarea la circuitele financiare internaționale și investițiile chineze în străinătate o face de asemenea unul din pilonii globalizării.

Din nefericire, SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT rămâne încă un deziderat ceea ce face China să fie încă un stat nedemocratic. În plus, legislația sindicală extrem de subțire, (sindicatele sunt mai mult un mecanism de atenuare a fricțiunilor, iar dreptul la grevă nu este menționat explicit, ci doar în trecere, la articolul care specifică ce trebuie să facă sindicatele în acest caz) mă face să spun că avem de-a face mai degrabă cu un stat de „dreapta” decât cu unul de „stânga”, chiar dacă termenul de „socialist” se regăsește în Constituție.

„Article 27: In case of work-stoppage or slow-down strike in an enterprise or institution, the trade union shall, on behalf of the workers and staff members, hold consultation with the enterprise or institution or the parties concerned, present the opinions and demands of the workers and staff members, and put forth proposals for solutions. With respect to the reasonable demands made by the workers and staff members, the enterprise or institution shall try to satisfy them. The trade union shall assist the enterprise or institution in properly dealing with the matter so as to help restore the normal order of production and other work as soon as possible.”

Aș încheia (deocamdată) cu două citate relevante din Deng Xiao Ping:

„Planning and market forces are not the essential difference between socialism and capitalism. A planned economy is not the definition of socialism, because there is planning under capitalism; the market economy happens under socialism, too. Planning and market forces are both ways of controlling economic activity.”

„We mustn’t fear to adopt the advanced management methods applied in capitalist countries (…) The very essence of socialism is the liberation and development of the productive systems (…) Socialism and market economy are not incompatible (…) We should be concerned about right-wing deviations, BUT MOST OF ALL, WE MUST BE CONCERNED ABOUT LEFT-WING DEVIATIONS.” (sublinierea îmi aparține)

Read Full Post »