Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cariera’

De-a lungul carierei mele (desi nu sunt sigur asupra termenului), am avut ocazia de a lucra atat in corporatii multinationale, cat si in IMM-uri de 150 de angajati. Daca ar fi acum sa decid unde a fost mai bine, nu cred ca as putea.

Din perspectiva angajatului, corporatia iti ofera linistea unui camin caldut, de unde daca nu gresesti major, ai ocazia sa iesi la pensie. La nivel operational, diviziunea muncii poate duce la rutina hamsterului care se invarte necontenit pe rotita. Daca te zbati un pic, ai totusi ocazia de a prelua N sarcini, care iti pot fi rasplatite sau nu. In lipsa unui model de cariera concret, poti sa te multumesti cu aprecierea netarmuita a management-ului, si cam atat.

Pe langa siguranta locului de munca (mai ales daca intreprinderea are sindicat), un alt mare avantaj al corporatiei consta in experienta interfunctionala ce poate fi dobandita, accesul la know-how si interculturalitate. Complexitatea proceselor organizationale este atat de mare incat trebuie sa porti ochelari de cal sa nu absorbi cunostine noi zilnic. In cazul in care cultura organizationala este de asa natura incat sa isi sustina capitalul uman, aceste cunostinte te pot ajuta sa urci in ierarhia companiei. Daca nu, urmatorul salt in cariera va fi facut alaturandu-te unei alte companii. Acest parcurs poate dura enorm, avand in vedere ca in medie petreci 3-5 ani intr-o companie, inainte sa promovezi in alta.

La polul opus, in IMM-uri sau “la patron”, iti poti pierde locul de munca oricand. Bine-nteles, exista codul muncii ce protejeaza angajatul (desi in urma cu cativa ani acesta a devenit mai dezavantajos pentru angajati), dar in principiu seful te poate da afara relativ usor. Mai mult, daca patronul face un atac de cord in timpul partidei de sex cu secretara, tot esafodajul pe care sade mareata firma se poate narui.

Marele avantaj al angajatului unui IMM este dinamica organizatiei. Desi accesul la cunostinte noi se face mai greu, oportunitatile de a dobandi experienta intr-un timp foarte scurt sunt numeroase. Poti promova mult mai usor decat in corporatii, deoarece proprietarul afacerii va fi direct interesat sa te motiveze si sa te includa in proiecte cheie. In IMM-uri nu exista “fisa postului”. Iar asta poate fi un dezavantaj pentru unii si un avantaj pentru altii.

Pentru a sustine spiritual antreprenorial al angajatului, corporatiile au inceput sa includa antreprenoriatul corporativ, sau intraprenoriatul, in strategia generala a organizatiei. Cu toate acestea, studiile au demonstrat ca acest concept este sustinut mai bine in IMM-uri, decat in corporatii. Astfel, daca doresti sa iti depasesti atributiile de angajat si sa contribui mediului de afaceri fara insa a iti asuma riscurile pe care si le asuma proprietarii de business-uri, sansele sunt mult mai mari sa reusesti intr-o companie de dimensiuni mai reduse.

Nu vreau sa intru in diferentele de procese si management, deoarece putem scrie o luna despre asta.

Acum ca mi-am asternut aceste opinii intr-un document word, trebuie sa recunosc ca e mai bine in IMM-uri.

Anunțuri

Read Full Post »

Scriam, pe vremea cand Mihai Razvan Ungureanu era (inca) prim-ministru ca fara un partid, o forta politica care sa-l sustina, demersul de a guverna va fi dificil pentru MRU. S-a dovedit nu doar dificil, dar si imposibil politic. PDL-ul a fost incapabil sa-l pastreze pe MRU la guvernare, datorita catorva deputati fugiti cu arme si bagaje catre USL. Dupa nici trei luni, Ungureanu a parasit palatul Victoria fara sa fi putut sa demonstreze ceva ca guvernant, si cu atat mai putin ca om politic. Aparitia lui MRU ca prim-ministru a fost judecata de multi ca o greseala pentru cariera politica pe care acesta ar dori sa o aiba in viitor. S-au facut multe speculatii despre eventualele miscari ale lui MRU in politica. Multi il vedeau imbarcat in PDL, altii preziceau formarea unui nou partid, in timp ce unii considerau scurta perioada ca prim-ministru ca o ratare din start a carierei politice.
Avem astazi o rezolvare a dilemei care a dus la acele speculatii. MRU si-a luat partid second-hand din parcul de partide „adormite” al Romaniei. A devenit presedinte peste un partid de conjunctura, si a strans in jurul sau un grup de personaje surprinzatoare si contradictorii. Fostul ministru PSD al sanatatii , social-democrat exotic, vanzator de Ferrari si om de casa a lui Mircea Geoana a devenit unul din secunzii lui MRU. Este probabil emblematic pentru contradictia intre intentiile (declarate) ale Fortei Civice si realitatea care face necesara (in politica) recuperarea unor astfel de personaje. Cunoscut lobby-ist pentru companiile farmaceutice majore , Bazac a adoptat in perioada ministeriatului sau masuri ce au avantajat marile companii, masuri imbracate desigur in retorica „de stanga” . Cativa „eretici” ai Noii Republici, excentricul Iurascu si alti cativa completeaza galeria de locotenenti ai lui MRU.Nici numele, nici partidul in sine, nici personajele din jurul lui MRU,nu au un istoric sau o valoare (politica) intrinseca. MRU foloseste platforma tehnica a unui partid „de-a gata” , pe care incearca sa-l imbrace cu notorietatea sa, si sa-l legitimeze cu procentele sale inca neverificate electoral. Forta Civica este doar un intermezzo pentru MRU, deoarece partidul preluat se inscrie intr-o alianta formata din partidele ce se revendica a reprezenta curentele ideologice de dreapta. Este discutabil in ce masura PDL-ul , sau celelalte fragmente ale „coalitiei cu inima”reprezinta intr-adevar un electorat cu aspiratii de dreapta. O inscriere a lui MRU in PDL ar fi fost o dezamagire. Liderii pdl-isti s-ar fi simtit amenintati , iar procentele lui MRU n-ar fi ajutat la refacerea imaginii si potentialului electoral al PDL. Tehnic, preluarea Fortei Civice este probabil singura miscare ce-i poate asigura lui Ungureanu accesul in politica romaneasca (asa cum o stim). MRU devine astfel unul dintre politicieni, si intra „in randul lumii”. Spun tehnic, deoarece alegerile sunt foarte aproape, iar MRU trebuie sa se verifice electoral, si trebuie sa demonstreze ca poate trece examenul minimal de politician, acela de a castiga un colegiu de senator sau deputat. Alternativa ar fi fost ca MRU sa incerce sa-si construiasca propriul partid, dar ar fi insemnat sa renunte la cel putin un ciclu electoral, si sa joace din afara sistemului politic. Ar fi fost mai onorabil, dar mai riscant si mult mai dificil. Politicianismul marunt in acest caz, poate fi un calcul de succes. Imbarcat in politica de „main-stream”, aruncat in lacul cu pesti politici romanesti, MRU va trebui sa invete sa inoate, si cine stie, poate deveni „stiuca alfa” in politica romaneasca. Deocamdata, MRU se regaseste intr-o constructie usor ciudata, cu lideri care nu se plac , uneori se detesta, formata din institutii cu discurs de multe ori contradictoriu.
Pana la urma, cine e „dreapta”? Mihail Neamtu a reusit sa devina controversat inainte de a-si desavarsi notorietatea, iar micile furtuni in pahare cu apa starnite de declaratiile sale reusesc doar sa tulbure coeziunea pe care coalitia (probabil) o doreste. Neamtu s-a dovedit in plus un cunoscator al caii oportuniste, fara a justifica aceasta cale prin idealuri sau gesturi admirabile. Baconski sau Papahagi, carora nu li se pot nega nici intelectualismul, nici un anume bagaj de intelepciune au reusit sa-si indeparteze publicul prin declaratii intelectualiste, dar contraelectorale, schimband pase si conversand public despre „mahalaua imunda” sau „ciumpalaci” in timpul revoltei din ianuarie. Oricum, nici Neamtu, nici Baconski sau Papahagi nu s-au verificat electoral ca personaje politice, iar formatiunile lor nu au reusit sa iasa din periferia „de lux” a satului politic mioritic. PDL-ul , si presedintele sau „de serviciu”, Vasile Blaga, nu (mai) sunt astazi ceea ce erau acum 4 ani. PDL-ul a intrat la apa, si nu poate oferi destul spatiu pentru a multumi intrutotul camarazii de „dreapta” in cautare de locuri eligibile si „trenuri” politice . Schimbarea brusca de „par politic” a PDL, care a devenit peste noapte din „de stanga” promotor al dreptei, atarna inca destul de greu in trecutul politic incarcat al acestui partid. „Ornamentele” PDL-ului ca Voinescu sau Cristian Preda , nu pot decat sa ofere speranta, dar s-a dovedit ca mecansimele de partid izvorat din FSN pot reduce la tacere oamenii ce pot spune ceva in politica romaneasca atunci cand oportunismul transpartinic fac necesar acest gest.
Desigur, ramane Traian Basescu, singurul liant (teoretic) al coalitiei de dreapta. Dar ce greutate mai are un personaj politic fata de care sentimentele de apreciere sunt tot mai slabe? Basescu a reusit in 8 ani sa piarda terenul sustinerii romanilor prin greselile sale electorale si gafele politice uriase , fara sa fi adus societatea la gradul de maturizare promis. Chiar daca USL-ului nu i-a reusit „shmenul politic” numit referendum, Basescu nu mai poate aduna destula sustinere pentru a se erija in liderul unei constructii de dreapta. Pozitia de presedinte, impopularitatea si un guvern USL probabil(si predictibil) chiar si dupa alegerile din decembrie, face imposibila „utilizarea” lui Basescu.Orice coalitie care va incerca utilizarea vizibila a lui Traian Basescu drept liant si port-drapel nu va face decat sa se incarce cu un balast politic ce nu poate duce decat spre esec. Desprinderea de Basescu, care e bine sa ramana in trecut, si sa nu se proiecteze (sau gandeasca) in viitor, este cel putin recomandabila.Deocamdata, alianta dreptei este o stransura. Asa cum voievozii valahi sau moldoveni plecau cu oastea de stransura sa-i infrunte pe turci, datorita iminentei atacului si situatiei imperioase, la fel si „dreapta” este (inca) o stransura ce vrea sa dea piept cu USL-ul la alegerile din decembrie.
Desigur, Alianta Romania Dreapta va deveni la un moment dat un partid unitar. Este singura solutie, si o alternativa la puterea USL-ista ce se preconizeaza atotstapanitoare. Alternativa, si dorinta de a balansa scena politica este si unica ratiune logica a formarii acestei coalitii.
Mihai Razvan Ungureanu poate fi un lider al acestei formatiuni. Va depinde doar de el, si de modul cum va folosi lipsa de negativism(si absenta unui trecut politic incarcat) la adresa propriei „persona politica”.Diferenta pe care o va face in contrast cu Victor Ponta, diferenta de abordare si responsabilitate politica, va fi elementul hotarator. Si cum Ponta reuseste sa se hlizeasca indeajuns pentru a dilua orice mesaj de stanga, si arata ca guvernarea sa nu este cu nimic mai buna decat guvernarile anterioare (prin absenta masurilor, sau prin lipsa oricarei nuante fata de intentiile guvernului MRU) , Ungureanu are sanse sa devina un invingator.
Clasa politica romaneasca a avut propriul Waterloo anul acesta in urma referendumului. Infantilismul politic si nanismul obiectivelor, lipsa de scopuri si aspiratii nationale, consensuale si unificatoare,pot insemna un esec al intregii clase politice. Dar pot insemna si un nou inceput, o reasezare a scenei in politica romaneasca. Va fi MRU o oaza a desertului politic, sau se va nivela, ramanand doar o duna de nisip?

UPDATE :Dalia Grybauskaitė , presedintele Lithuaniei a vorbit de imaturitatea politica, si de esecul intregii clase politice romanesti. Cred ca mi-a citit articolul. Daca o citeste si aude Crin Antonescu sunt sigur ca va declara razboi, in nume personal, Lithuaniei, si ii va transmite Daliei sa-si vada de Lithuania ei, eventual sa-l ia si pe Basescu cu ea sa-i dea un spatiu de joaca 🙂

Read Full Post »

Nu am aflat niciodata de ce, dar toti politicienii nostri, dar si membri ai societatii ajunsi „bine” financiar , social sau profesional, simt nevoia sa adune o colectie intreaga de diplome si titluri mai mult sau mai putin academice. Pare ca urcatul pe scara sociala este mai simplu si mai usor cand te sprijini pe cateva „trepte” tapetate cu diplome si onoruri universitare. Existenta unei diplome sau mai multora, usureaza accesul social oriunde, in general posesorii de diploma pot accede la posturi mai bine platite, pot avea o cariera bine structurata, si uneori, se lanseaza si in politica sau intr-o cariera ce presupune demnitati publice. Drumul este batatorit: mai intai diploma(ele), apoi eventuale specializari, perfectionari, iar apoi utilizarea acestora, si probabil succesul sau mediocritatea. In alte tari,doar o pregatire scolara strict necesara, nu reprezinta un blocaj in accesul catre functii inalte, spre politica sau spre pozitii publice. Important este ca individul sa fie pregatit in domeniul respectiv si sa dovedeasca activitate politica\publica sau sa fi fost un activist loial partidului care-l propune. Exista multi oameni politici cu functii inalte in state civilizate care nu au absolvit o universitate, sau oricum, nu una cu nume rasunator. John Major, fost prim-ministru britanic , este unul dintre exemple.Jacques Chirac, George Bush, nu au fost „oameni de stiinta”, dar au facut politica mare si au condus state. Mai sunt multi altii. Desigur, un parcurs universitar prestigios este un plus pentru orice om politic si\sau de administratie, dar practica si experienta arata ca activitatea publica nu este conditionata de studiile inalte.

In Romania, fara a generaliza, foarte multi dintre cei ajunsi in functii publice importante, colectioneaza diplome, titluri, lucrari stiintifice, isi pun numele pe coperti de carte, si in multe cazuri urca pe scara ierarhica universitara pana la titlul de profesor. Parcursul este invers decat cel care ar parea natural. Mai intai personajul accede in functia publica, iar apoi, incepe o febra, o cursa contra cronometru, in care acelasi personaj devine doctor, profesor, master, acumuland diplome in specializari ce nu au legatura cu pregatirea de baza, totul finalizandu-se cu un perete plin de diplome, unele exotice, altele eliberate de institutii relativ serioase si acreditate. Desi nu-i folosesc la mai nimic in viata de zi cu zi, personajul nostru isi incarca CV-ul cu toate acestea, astfel ca citind un astfel de CV, ai impresia ca stai in fata unui adevarat „om de stiinta”. Disciplinele umaniste sunt la mare cautare, si foarte „la moda” printre politicieni, sonoritati gen „dreptul”, „sociologie”,”psihologie” fiind prezente in CV-ul multor oameni politici care la baza erau ingineri sau care treminasera doar liceul ori nici pe acesta.  Ornamentarea CV-ului a devenit printre persoanele publice un sport national. Departe de a aprofunda studiile pentru care au obtinut diplome, multi dintre acestia (fara a generaliza) le-au obtinut fie de la supermarketurile universitare particulare post-decembriste, fie cumparandu-le din strainatate (exista site-uri specializate unde este de ajuns sa exprimi dorinta si sa platesti), fie alaturandu-se formal unor echipe de scriitori care pentru notorietate si avantaje permit unui astfel de personaj sa semneze langa ei. Metoda este simpla si deja impamantenita. Prezenta diplomei nu inseamna insa si profesarea ,de multe ori stiinta acumulata fiind doar la nivel informational , de popularizare a unei discipline, nicidecum o baza care sa permita personajului sa practice. Competenta , in lipsa profesarii, a practicii, nu se verifica niciodata. Necesitatea de „acumulari universitare”, colectionarea de diplome si titluri este probabil expresia unui anume tip de tzopenie, de justificare a arivismului, si este specifica Romaniei. Printre altele demonstreaza un provincialism induiosator. Aceasta abordare exista si in alte parti, dar nu am intalnit nicaieri o astfel de frecventa, fervoare si intensitate, mai ales printre persoanele cu functii publice. Occidentalul, europeanul tipic nu are timp pentru astfel de acumulari in van, iar „bling-bling-ul” academic nu i-ar servi la nimic, poate doar la o supracalificare care ar impiedica un parcurs profesional corect, linear si insotit de rasplata. Politicianul roman nu tine cont de cerere\oferta profesionala, nici de utilitatea unor astfel de diplome, deoarece ele nu sunt decat un „bling-bling” spiritual fals, aurirea aparenta (cu metal auriu comun) a unui CV pe care provincialul si tzoapa, il considera sarac si gol daca nu este insotit de cuvinte gen „master”, „doctor”, „profesor” sau macar „licentiat”. In felul acesta s-a dat si tonul pentru publicul larg, care se inghesuie sa plateasca o diploma lipsita de continut sau de greutate, dar permite ulterior posesorului sa planga pe ruinele propriei cariere, tipand in gura mare ca Romania „nu ofera oportunitati”. Exemplul persoanelor publice este prost si artificial. Personal, prefer un barman de succes fara liceul terminat, unui jurist cu diploma de duzina care ajunge sa lucreze ca agent comercial. Exemple ca Marian Vanghelie sau Traian Igas sunt notorii, si nu necesita explicatii, dar lipsurile la utilizarea limbii romane pot fi explicate prin inutilitatea finalizarii tardive a studiilor de baza. Asa cum e greu sa ai copil mic la 70 de ani, este aproape inutil sa-ti iei bacalaureatul la 30 de ani. Cine a spus ca toate trebuie facute la timpul lor a avut probabil, dreptate.

„Goana dupa titluri” este probabil si capcana in care a cazut Ioan Mang. Plagiatul dovedit este pana la urma o lucrare fara relevanta in CV-ul d-lui Mang, dar se dovedeste a fi un impediment pentru ministrul Mang. O greseala minora in contextul romanesc altfel, dar o obiectie majora facuta de opozantii politici si extinsa cu usurinta la USL, plagiatul il va costa probabil in cele din urma pe dl Mang, functia de ministru. Dar costurile plagiatului nu se reduc doar la dl Mang, ci se vor extinde si la USL, sau macar la nivelul de incredere de care se bucura guvernul Victor Ponta. Castigand puterea neasteptat, si scotand un guvern din palarie,echipa de termen scurt, constituita pe „bancheta din spate a masinii”, si „in 60 de secunde”, USL pare ca s-a incurcat la Educatie. Dupa balbaiala cu d-na Dumitrescu si plagiatul lui Mang, ar fi necesar sa mai scoata camerele de filmat de la bacalaureat, pentru ca increderea in guvernul actual sa inceapa sa se clatine.

Fara a face din Funeriu un ministru perfect, cateva dintre schimbarile introduse de acesta, erau necesare si au fost binevenite. Dupa „valul plagiatului” si schimbarea de ministru, USL-ul va trebui sa gaseasca un personaj care sa explice bine si eficient electoratului de ce va mentine aceste schimbari,cum va imbunatati proiectul educational, si de ce a criticat politicianist „cap-coada” legea noua a lui Funeriu cat s-a aflat in opozitie.

Read Full Post »

Trebuie sa spun, de la bun inceput, ca am simpatie pentru Adrian Nastase. Simpatie pentru personajul Nastase, adica pentru omul de stat si intelectualul Nastase, poate nu intotdeauna pentru politicianul Nastase. Am scris frecvent, doi ani,pe blogul sau. Devenisem un personaj al blogului si asta mi-a permis sa-l cunosc pe Nastase mai bine , printr-o creatie a sa. Spatiul virtual de exprimare creat de Adrian Nastase  il caracterizeaza si arata un politician matur si dotat, ce a acumulat mult si care, se pare, a invatat lectiile trecutului.

 Adrian Nastase a mostenit in 2001 o Romanie tulbure si dificila. Guvernarile 96-2000 au lasat multe neclaritati si probleme nerezolvate. Fac o distinctie clara intre regimul Constantinescu, care a avut merite incontestabile(le voi dezvolta alta data) si guvernarile regimului Constantinescu. Putem spune ca intre 1996 si 2000 Romania nu (prea) a fost guvernata iar exceptia Isarescu nu a reusit sa aduca ordine , datorita mandatului scurt, reusind doar sa echilibreze unele lucruri. In patru ani, guvernarea Adrian Nastase a lasat o Romanie pregatita sa intre in Uniunea Europeana, cu un nivel de trai pe o panta ascendenta si cu multe dintre problemele pentru care eram aratati cu degetul rezolvate sau pe cale de rezolvare. Am mai spus si in alte parti, inclusiv pe blogul sau, de ce il consider pe Adrian Nastase un om de stat. Pentru ca eu cred (si din cate stiu nu sunt singur) ca Nastase si-a sacrificat cariera politica pentru Romania. Nu stiu daca a facut-o constient(in sensul de calculat),dar sunt sigur ca pe parcurs a realizat lucrul acesta. Ceea ce spun este logic. A mostenit in 2000 un partid ancorat puternic in trecut , stigmatizat de un bagaj ideologic si de cadre care nu-l faceau capabil sa lucreze pentru si in sensul integrarii europene si a schimbarilor necesare unui astfel de pas. Adrian Nastase a reformat partidul, l-a inrolat in familia socialista europeana, atragandu-si astfel animozitatea, chiar dusmania unor colegi. A reusit sa faca schimbari care , pe termen scurt, erau contrare intereselor electoratului „sigur”, captiv si docil al PSD-ului , ceea ce a adus alienarea unei parti a acestuia si critica unor segmente din partid. Mutarea PSD-ului catre centru si deschiderea catre un nou electorat(masurile luate, pe termen mediu, urmand a muta si electoratul catre centru), nu a compensat pierderile imediate(care s-au regasit in tabara aliantei DA). Toate masurile luate pentru a asigura accesul Romaniei in UE au fost primite cu rezerva de multe dintre cadrele vechi PDSR-iste, reticenta datorandu-se faptului ca acestia le vedeau ca masuri luate impotriva propriului electorat. Adrian Nastase a reusit astfel sa-si atraga „opozitia” unei parti a partidului care „l-a ajutat” copios sa piarda alegerile in 2004. Toate cele de mai sus (reformarea partidului, a institutiilor romanesti, reformele necesare integrarii in UE, numeroasele privatizari) au fost concomitente si, in acelasi timp, trebuiau asigurate premisele castigarii alegerilor. Probabil pretul platit pentru acest tur de forta a fost sacrificarea personajului Nastase si a carierei sale politice. Chiar daca Nastase a previzionat un astfel de rezultat, isi facuse calculele probabil pentru o noua competitie politica in 2009.

Paradoxal, cu toata simpatia, nu l-am votat pe Adrian Nastase in 2004. Am gandit atunci, plin de scrupule intelectuale, dar si cu nehotarare, ca Adrian Nastase acumulase prea multa putere. Am crezut ca votandu-l, Adrian Nastase nu va incerca niciodata gustul esecului, nu va avea decat un parcurs ascendent, suficient. Pentru un om politic, esecul este parte a formarii sale si am considerat ca Adrian Nastase trebuie sa treaca (si) prin aceasta experienta. Al doilea motiv a fost acela ca in 2004, atmosfera generala ducea la concluzia ca nu era clar ce va face Nastase cu atat de multa putere. Am crezut atunci ca nu vrea sa explice utilizarea ulterioara a acestei puteri dar am aflat curand ca nu a avut timp sa explice, dar mai ales ca nu a stiut sa o faca.Cred ca cea mai mare greseala a lui Adrian Nastase a fost ca s-a lasat explicat, conturat si creionat de altii, sau poate de persoane foarte nepotrivite. Faptul ca PSD a trebuit sa treaca prin schimbari majore si profunde intr-un timp scurt a presupus si absorbtia de oameni noi, putin verificati si studiati. Cei care-l inconjurau pe Adrian Nastase in 2000 nu mai erau cei care stateau alaturi in 2004. Profitori, oameni de tip camarila, oameni tinichea, lichele sau intamplatori, faceau parte din anturajul aglomerat, uneori sufocant, ce-l incadra pe Nastase. Erau, desigur, si persoane valoroase dar atmosfera era data de „ceilalti”. Tot acest anturaj a avut si rolul(nefast) de a-l explica pe Nastase in campania electorala. Toata aceasta atmosfera m-a determinat sa nu-l votez. Am avut ocazia sa-l intalnesc pe Adrian Nastase in doua ocazii. Una dintre acestea a fost lansarea cartii printului Radu,„Sapte”, la palatul Elisabeta , in 2003. L-am auzit pe Adrian Nastase reprosand fostului lider al tineretului taranist ca nu a apelat la solutia PSD pentru relocarea politica, alegand PC-ul ca „gazda” pentru un grup valoros de oameni politici tineri. Am realizat atunci cat de grabit sau presat era Nastase sa-si contureze partidul si noua sa fata. Urmarindu-l la acea intrunire am avut si indoieli ca atmosfera construita in jurul sau era (cu adevarat) reala. Comportamentul a fost departe de acuzele de „hauteur” sau aroganta pe care le auzeam atat de frecvent.

Desigur, Nastase nu a pierdut in 2004 din cauza votului meu dar am regasit , pe parcurs, la oameni mai luminati, mai invatati, unii celebri, acelasi mecanism de gandire si pe cale de consecinta , de actiune. O alta dovada ca Nastase a gandit ca un om de stat, constient sacrificandu-si cariera, a fost si impotrivirea (impreuna cu propunerea lansata partii adverse) de a contesta in vreun fel alegerile din 2004. Orice scandal sau discutie aprofundata pe marginea subiectului ar fi slabit sansele Romaniei de aderare in 2007. Omul de stat a inteles acest lucru.

Trimitandu-l pe Nastase in opozitie pentru un ciclu electoral, cu speranta ca va invata lectia de viata, si se va „scutura” de trecut, de oameni nepotriviti anturajului(multi vor fi plecat oricum, de la sine), am facut calculul ca-l voi vota pe acelasi Nastase in 2009, un personaj complet maturizat politic, cu experienta purificatoare a esecului, mai pregatit sa conduca destinele unei tari. Probabil, planul meu, se intalnea undeva cu planul lui Adrian Nastase. Dar nici eu, nici el, nu am avut ocazia sa ne punem planurile in aplicare. Singura modalitate care s-a gasit (desigur, cea mai facila) a fost „zidirea” lui Nastase intr-un perete de dosare. Si-atunci, cum as putea crede in vinovatia lui Nastase? Moral, Nastase este la fel de vinovat ca oricare dintre oamenii politici majori ai Romaniei, tehnic, nu ma pricep si nu pot judeca dar logica imi spune ca „vinovatia” lui Nastase a fost singura cale de a-mi zadarnici planul de a-l vota in 2009. Acuzatia de santaj, care la o scurta examinare (am citit ieri, prima data, cateva file din dosar pe blogul sau, si in presa) nu sta in picioare, adaugata ulterior acuzatiei de coruptie a fost o modalitate de „a-l scoate”, totusi, vinovat cu ceva.

In 2009, nu l-am (putut vota) votat pe Adrian Nastase.

Read Full Post »