Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘China’

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Anunțuri

Read Full Post »

Ați auzit vreodată de think-tank-ul numit „Project for the New American Century„: Dick Cheney, Donald Rumsfeld, and Paul Wolfowitz, cu membri fondatori William Kristol și Robert Kagan.

Unul din rapoartele publicate se numește: „Rebuilding America’s Defenses: Strategies, Forces, and Resources For a New Century” – 1997.

Printre altele recomandă:
1. păstrarea superiorității nucleare a USA;
2. creșterea numărului de militari de la 1.4 milioane la 1.6 milioane;
3. anularea proiectului Joint Strike Fighter (considerat prea scump);
4. repoziționarea forțelor SUA în sud-estul Europei și în Asia;
5. dezvoltarea unui proiect „global missile defenses”;
6. controlul spațiului și ciber-spațiului;

„To help achieve these aims, Rebuilding America’s Defenses advocated a gradual increase in military and defense spending „to a minimum level of 3.5 to 3.8 percent of gross domestic product, adding $15 billion to $20 billion to total defense spending annually.”

Scris înainte de evenimentele din 11 septembrie, raportul include un capitol numit „Creating Tomorrow’s Dominant Force” în care se spune că în absența unui eveniment catastrofic catalizator de tipul celui de la Pearl Harbour, transformarea forțelor armate americane va fi lungă și ineficientă.

Mi-am reamintit de „neoconi”, citind un articol al lui Soros, publicat recent: „A Partnership with China to Avoid World War„.

Tot în același articol apare și următorul citat:

„The Washington Consensus promoted free trade and the globalization of financial markets. In the late 1990s, market fundamentalists even tried to modify the articles of agreement of the IMF so as to impose capital account convertibility, the free exchange of currencies. That attempt failed, but by allowing financial capital to move around freely the Washington Consensus also allowed capital to escape taxation and regulation. That was a triumph for market fundamentalism.

Unfortunately, the scientific foundations of this approach proved to be ill conceived. Unregulated financial markets are inherently unstable: instead of a general equilibrium that assures the optimum allocation of resources, they produce financial crises. This was dramatically demonstrated by the crash of 2008. By coincidence, 2008 marked both the end of America’s political supremacy and the demise of the Washington Consensus. It was also the beginning of a process of financial and political disintegration that first manifested itself in the microcosm of the European Union, but then spread to the world at large.”

De câte ori îl citesc sau ascult pe Soros am aceeași senzație ca și la Băsescu. Are în general dreptate. Cam 99%. Însă acel 1% care sună fals (sau greșit) schimbă radical perspectiva.

Însă ceea ce este cu adevărat stresant în articolul lui Soros este eventualitatea unui război mondial:

„President Xi Jinping has taken personal responsibility for the economy and national security. If his market-oriented reforms fail, he may foster some external conflicts to keep the country united and maintain himself in power. This could lead China to align itself with Russia not only financially but also politically and militarily. In that case, should the external conflict escalate into a military confrontation with an ally of the United States such as Japan, it is not an exaggeration to say that we would be on the threshold of a third world war.

Indeed, military budgets are rapidly increasing both in Russia and in China, and they remain at a very high level in the United States. For China, rearmament would be a surefire way to boost domestic demand. China is already flexing its military muscle in the South China Sea, operating in a unilateral and often quite belligerent manner, which is causing justifiable concern in Washington. Nevertheless, it may take a decade or more until a Russian–Chinese military alliance would be ready to confront the US directly. Until then, we may expect a continuation of hybrid warfare and the proliferation of proxy wars.”

Din păcate evenimentele de pe bursele chinezești sunt tot mai turbulente, iar „soluțiile” de partid și de stat („China Unleashes $483 Billion to Stem the Market Rout„) nu prea dau rezultate.

Pare că ne îndreptăm spre posibilitatea pomenită de Soros acum zece zile. Poate că asta explică disperarea americanilor de a închide subiectul „dezvoltărilor nucleare” cu Iranul repede. Va urma în septembrie vizita președintelui chinez în SUA. E de văzut dacă Obama va putea să vină cu vreo propunere constructivă.

Așa că bucurați-vă de vacanță că nu se știe ca va urma la toamnă.

Update 19 iulie 2015:

Din păcate, pentru noi românii, războiul s-a mutat în imediata vecinătate. Confruntările dintre trupele guvernamentale ucrainiene și gruparea paramilitară Pravy Sektor (înarmată de CIA și care a contribuit la alungarea președintelui Ianukovici) s-au mutat în vestul Ucrainei la doar câteva zeci de kilometri de frontiera cu România, Ungaria, Slovacia și Polonia.

Ungurii deja au anunțat că vor da suport oricărui etnic maghiar din zonă. Șansele ca un astfel de conflict să se transforme în război zonal au crescut exponențial.

Read Full Post »

Am găsit pe Youtube reportajul BBC Science „The Chinese Are Coming”. Și cred că subiectul merită o discuție mai atentă decât comentariile mele superficiale de la articolul trecut. Pentru că vorbim de Noua Chină, cea capitalistă, globalistă și antreprenorială. Cea care seamănă cu America secolului XIX cu mult mai mult decât SUA lui Obama sau a lui G.W. Bush.

Subiectul expansiunii Chinei mi-a fost sugerat de unul din partenerii germani de business, care mi-a atras atenția acum câțiva ani asupra strategiei chineze cu privire la Africa. Practic „comuniștii” investesc masiv în infrastructura țărilor africane: șosele, căi ferate, telecomunicații, stadioane și mai ales mine. O bună parte a rezervelor mondiale de metale rare se află deja în posesia chinezilor. Care nu au venit să exporte ideologie așa cum au făcut CIA și KGB, ci au venit să facă afaceri. Comerț liber. Mult mai corect și mai cinstit decât au făcut vreodată vesticii.

Și nu numai în Africa, ci și în America de Sud și oriunde altundeva este nevoie de investiții și de comerț liber. Prin comparație, SUA sau UE, seamănă mai degrabă cu vechiul Imperiu Britanic, cel care încerca să sufoce prin taxe și reglementări stupide coloniile de peste ocean, împingându-le să se revolte.

Revenind la reportajul BBC (min 3:20) este șocantă creșterea comerțului dintre Africa și China. De peste 10 ori, adică peste 100 de miliarde de dolari. Ce primește China? Resurse. În primul rând petrol. Doar Angola livrează peste 1 milion de barili zilnic, conform reportajului. China, spre deosebire de vestici, nu impune condiții de „democrație” sau „transparență” atunci când împrumută. E suficientă garanția petrolului.

În schimbul petrolului, China construiește orașe, aeroporturi și reabilitează autostrăzi, investind peste 8 miliarde de dolari și aducând sute de mii de lucrători chinezi. Schimburile comerciale dintre China și Angola au depășit 36 miliarde de dolari în 2013. Noile acorduri au fost semnate, anul trecut, de chiar premierul chinez Li Keqiang, aflat într-un tur al unor țări africane: Etiopia, Nigeria, Angola și Kenya.

Mi-a plăcut și episodul puilor chinezești din Zambia. Ideea fixă că produsele chinezești, în cazul Zambiei, puii crescuți în fermele chinezilor, sunt de calitate mai slabă. Așa își explică furnizorii locali prețul mai mic al puilor „chinezești”. Așa cum Cisco și Alcatel-Lucent trăiesc cu convingerea că echipamentele Huawei sunt mai ieftine pentru că sunt de mai slabă calitate. Se pare că cei ce îi cumpără sunt de altă părere.

Reacția celor ce pierd, fie ei africani, europeni sau americani este să-i trimită pe chinezi acasă. Cum zicea englezoaica stabilită în Zambia, chinezii se uită doar la profit. Ai naibii capitaliști lipsiți de scrupule. Spre deosebire de europeni și americani care au venit să-i civilizeze pe africani. Iar problema a devenit bineînțeles politică.

Ca și în America secolului XIX, proprietarii minelor i-au reprimat pe cei ce protestau pentru condițiile de muncă. Ironic. Echivalentul chinez al directorului Frick de la Carnegie Steel Factory. Pe cei ce protestau nu i-a interesat că minele au fost ÎNCHISE până când chinezii au venit și le-au redeschis. Și nu-i interesează că minele dau de lucru și plătesc taxe și impozite statului zambian. Discuția se poartă în jurul condițiilor de muncă. Sindicatele. Îi interesează mai mult ce câștigă chinezii. Iar chinezii, în nemernicia lor au adus și muncitori chinezi care să-i înlocuiască pe zambieni. Chinezii au investit 1.5 miliarde dolari și au creat 6500 de noi locuri de muncă.

Iar epopeea mineritului continuă în Congo pentru cupru, diamante și metale rare. Interesante condițiile în care lucrează „minerii” congolezi. 11 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Și nu pentru că-i silește cineva, ci pentru că astea sunt condițiile. Minele nu aparțin chinezilor. Aparțin congolezilor. Aici nemiloșii capitaliști chinezi îi „fură” în alt mod. Plătesc prea puțin pentru rezultatele „mineritului”. Chinezii doar rafinează produsele astfel obținute. 90% din resursele minerale merg în China. Firește că cei ce lucrează la topitorii se simt tratați incorect. „Soluția” propusă de activistul local? Să-i trimită pe chinezi înapoi în China. E un leitmotiv.

Următorul popas este în Tanzania. Unde reporterul a ajuns călătorind cu trenul, pe o cale ferată construită de chinezi în anii ’70. Constructori chinezi, ingineri chinezi. Chiar și întreținerea căii ferate este făcută de o mică echipă de ingineri chinezi. calea ferată a fost construită în numele solidarității socialiste dintre țări. Însă acum China a devenit capitalistă. Interesantă perspectiva directorului tanzanian al căilor ferate. Occidentalii sunt prea birocrați. Chinezii investesc mult mai ușor. Pur și simplu e vorba de competiție. Cine reușește să fructifice mai bine oportunitățile africane. Vesticii au devenit mai comozi și mai birocrați.

Pare că așa-zișii comuniști chinezi îi învață pe africani capitalismul. Nu au venit în Africa în numele ideologiei ci urmărind oportunități de business. Și profitul.

Probabil că după Africa urmează Europa și Statele Unite. „Soluția” găsită de birocrații ce ne conduc este să limiteze comerțul prin taxe arbitrare. Care duc la izolare și stagnare. Probabil următoarea „soluție” este războiul.

PS: documentarul „The Chinese Are Coming” a fost difuzat în 2011. De atunci au trecut 4 ani. Și lucrurile stau cu mult mai prost.

Read Full Post »

Dacă ați apucat să urmăriți știrile de astăzi poate că ați observat că luni și marți se vor întâlni liderii G8 în Irlanda de Nord. Printre ei se află și Vladimir Putin, care va avea o întâlnire separată cu Barack Obama de aproximativ o oră. Însă la sfârșitul întâlnirii cei doi nu vor face o declarație comună, semn probabil că unul din ei (oare cine?) nu consideră întâlnirea ca fiind suficient de importantă pentru așa ceva.

Altădată, o întâlnire a liderilor celor două blocuri militare ar fi fost capul de afiș al tuturor știrilor. Astăzi este doar o știre minoră, un fel de „add-on” la întâlnirea mult mai importantă a liderilor G8. Firește că pe agenda discuțiilor se va afla și situația din Siria și ar fi trebuit să se afle și subiectul mult mai fierbinte al Iranului.

Din nefericire pentru Rusia, problema iraniană pare a se rezolva de la sine. Un nou președinte, adept al moderației în relațiile cu vestul a fost ales din primul tur de scrutin. Ca atare, pericolul unui război cu Iranul pare a dispărea de la sine. În acest context, lupta pentru putere din Siria, unde președintele Al-Assad susținut de ruși se luptă cu opoziția pro-occidentală pare a fi rămas fără vreo miză semnificativă. Iar Rusia se vede încă odată umilită și redusă la statutul de putere periferică.

În același timp chiar și economic problemele Rusiei se înmulțesc, iar soluțiile rămase la dispoziția lui Vladimir Putin sunt tot mai puține. Iar demonstrațiile militare de forță din Marea Neagră stârnesc animozitate doar vecinilor ca Polonia sau România, rămânând ignorate de marile puteri vestice.

Și din nou din nefericire pentru Rusia, puterea militară a Chinei, crește odată cu cea economică, iar China se gândește cu siguranță că a cedat mult prea ușor Rusiei controlul regiunilor slab populate, dar bogate în resurse, din est. E de așteptat un război chino-rus? Cu siguranță că nu în următorii ani. Însă e posibil ca unele zone din estul Federației Ruse să decidă singure că le-ar fi mai bine alături de chinezi.

V-ați gândit vreodată ce ați face dacă ați fi în papucii lui Vladimir Putin?

Read Full Post »

Din start o să spun că titlul induce un pic în eroare, corect ar fi trebuit să fie: China – „meritocrație” plus „democrație”, veți vedea pe parcurs de ce.

Discuția de ieri seară cu Isabel despre China m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, prinși în capcana modelelor vestice de guvernare, ignorăm posibilitatea existenței altor mecanisme de selecție a liderilor politici, mai eficiente decât arhi-uzitata „democrație”. Și mă refer în primul rând la China și Singapore. E adevărat că sistemul politic chinez l-a produs și pe Mao. Sau mai corect spus, Mao este cel care a creat China comunistă, fundamentul Chinei moderne de astăzi. E adevărat că în secolul trecut a trecut prin turbulențele și dramele Marelui Salt Înainte și ale Revoluției Culturale. Însă de la Mao au trecut aproape 40 de ani.

Eu însumi, am realizat că în mod reflex mă gândesc că în China nu vorbim de democrație, ci de un sistem birocratic și în bună măsură corupt. Pe de altă parte, deși birocratic (și posibil corupt) acesta produce constant rezultate mai bune decât „democrațiile” vestice. În orice caz, deciziile liderilor politici chinezi sunt incomparabil mai corecte decât aberațiile populiste care predomină acum în Uniunea Europeană și se răspândesc rapid în SUA. Acest lucru este cât se poate de vizibil dacă ne uităm la performanța economică. E adevărat, nu vorbim (încă) de libertate la nivelul democrațiilor vestice. Există încă cenzură, iar piața liberă încă nu este complet liberă de intervenția statului și a factorului politic.

Însă per ansamblu, deciziile politice sunt mai bune decât ale liderilor UE sau SUA, celelalte două mari blocuri economice. Care este explicația?

În primul rând, ideea de lipsă a democrației e falsă. La nivelele de bază, votul este încă perfect democratic. De fapt majoritatea chinezilor participă la alegerile pentru autoritățile locale. Pentru că este ușor de înțeles pentru majoritatea cetățenilor care sunt problemele cu care se confruntă comunitatea locală și care sunt rezolvările posibile. De asemenea este ușor de evaluat o persoană pe care o cunoști personal, cum ar fi primarul unei localități mici/medii.

Este însă mult mai greu să evaluezi o persoană pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Câți dintre voi pot spune că-l cunosc bine pe senatorul sau deputatul care-l reprezintă în Parlament? Cu atât mai puțin pe miniștrii care conduc țara. Aici vorbim de percepții și de aceea de multe ori riscăm să fim păcăliți de un candidat care este bun actor (inutil să dau vreun exemplu).

Din acest punct, sistemul chinez (partid unic) are un avantaj asupra major asupra „lumii libere”. De la Deng Xiao Ping încoace, adică de 35 de ani, Partidul Comunist Chinez s-a transformat treptat dintr-un partid „revoluționar” într-o organizație meritocratică. Pentru că cei aleși sunt promovați potrivit calităților personale și nu democratic, evitându-se astfel principala problemă a „democrațiilor” vestice (și nu numai), mituirea electoratului prin măsuri populiste, care afectează performanța economică pe termen lung și mediu.

În general alegătorii tind să-și urmeze interesul imediat. Cei cu probleme financiare vor vota orice politician care le va spune că „bogații trebuie taxați”, indiferent că rezultatele sunt catastrofale pe termen mediu și lung. Pe de altă parte cei „bogați”, având o mai bună înțelegere a fenomenelor economice, vor fi tentați să se folosească de acest lucru pentru a utiliza sistemul în favoarea lor (prin sponsorizări și donații), modificând lucruri aparent minore, dar generatoare de profituri ușoare. Un astfel de exemplu este ceea ce s-a întâmplat la Hidroelectrica. Înțelege vreunul din noi cu adevărat care este problema acolo? Este cu adevărat ilegal ceea ce au făcut „băieții deștepți”? Drept urmare „săracii” vor ajunge la concluzia că „bogații” fură și de aceea trebuie taxați suplimentar sau chiar deposedați de averile furate, chiar dacă ele au fost obținute legal.

Revenind la sistemul politic chinez, este legitimă întrebarea de ce nu a funcționat corect un astfel de sistem în blocul sovietic și funcționează acum în China. În opinia mea, din punct de vedere politic, sistemul „partidului unic” a funcționat. Chiar a permis reformarea sa democratică în perioada lui Gorbaciov. Principala limitare care trebuia introdusă era limita de două mandate pentru un lider politic (limită pe care chiar și în actualele condiții Putin a ocolit-o cu grație!), care să împiedice preluarea puterii de către un dictator.

Ceea ce nu a funcționat este componenta sa economică. Adică „Planificarea Centralizată” versus „Piață Liberă”. China susține chiar și acum că planificarea centralizată este superioară și ca atare necesară. E de văzut dacă acest lucru este real. E chiar destul de greu de verificat acest lucru în practică, pentru că piața liberă funcționează (e drept cu limitări) chiar și în China.

Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, un lucru este cert: deocamdată (cel puțin) China funcționează mai eficient decât UE sau SUA. Poate că ar fi momentul să renunțăm la veșnica dihotomie occidentală „democrație” versus „autoritarianism” și să ne gândim și la celelalte variante posibile, inclusiv cea chineză.

UPDATE: articolul este bazat pe ideile din articolul (mult mai echilibrat) din Financial Times: „In defence of how China picks its leaders”

Read Full Post »

Din pacate, nu v-am prea putut insoti in ultima vreme in discutiile si disputele ocazionate de vajnicii mei colegi.

De vina sunt evenimente personale care imi rapesc mare parte din timp si energie, dar si un simtamant constant si sacaitor ca ceea ce se intampla necesita mai curand actiune decat reflectie si discutie.

Probabil ca ne gasim in pragul celei mai mari crize pe care omenirea a cunoscut-o. Toate datele indica aceasta. Capacitatea de indatorare a statelor europene este la limita, atat de la limita, incat a intervenit frana “austeritatii”; SUA s-au inrolat intr-o spirala nebuna a datoriei publice care submineaza iremediabil un dolar ce se mentine doar prin calitatea de mediu de schimb cvasiuniversal si prin sustinerea oarecum involuntara de catre o politica a Chinei care nu are alta solutie in jocul pe care il joaca decat subevaluarea monedei nationale si clearingul de dolari din piata proprie.

Cursa tiparnitelor nationale este spre sfarsit, in sensul in care devine din ce in ce mai vizibil, inca o data, caracterul iluzoriu al productiei guvernamentale de bani. De data aceasta insa, efectele sunt transmisibile si transmise in toate directiile.

Spirala cresterii economice bazate pe expansiunea creditului si redistribuirea resurselor prin mecanisme diverse de taxare, reprezinta o constructie artificiala care nu face altceva decat sa distruga fundamentele unei dezvoltari sanatoase si sustenabile. Monopolul productiei de bani, un non-sens economic, genereaza mecanisme de dominatie si control cu urmari cu atat mai devastatoare, cu cat mai atractive sunt efectele pe termen scurt.

Nu este nici un dubiu ca austeritatea, semnificand limitarea cheltuielilor guvernamentale intr-o lume in care intre 50-60% din venituri depind de aceasta cheltuiala, inseamna depresie economica. Inseamna deteriorarea masiva si rapida a aproape intregii economii, intr-o spirala care parcurge intr-un mod accelerat traseul invers al cresterii. Este echivalentul mahmurelii si raului dupa o betie zdravana, cu memoria confuz prezenta a unei euforii ce se vrea permanentizata, indiferent de costuri… Oamenii vor cu indarjire inapoi in crasma, pe datorie.

Cand Guvernele nu mai pot plati, pietele tind sa se blocheze, iar banii de hartie nu isi mai gasesc debuseu, un mare conflict armat are calitatea de a rezolva multe probleme deodata: asigura explozia controlata a conflictelor sociale, suplinirea deficitului de crestere economica, mentinerea guvernabilitatii, a primordialitatii deciziei politice si status quo ului, mentinerea monopolului in emisia de moneda. Atractiv, nu?

Concluzia mea este sumbra, pe termen scurt: suntem la capatul unui experiment politic care se va sfarsi violent. De vina este, ca si in trecut, nefasta simbioza Guvern-Banca (Centrala), care otraveste societatea prin produsul complex reprezentat de oferta guvernamental monopolista de bani si creditul expansionist. Haina atractiva a statului social a fost probabil cea mai buna si originala deghizare posibil a fi aleasa.

Read Full Post »

De la comentariul precedent despre Uniunea Europeană, am rămas dator cu o opinie despre China. Așa că inspirat de cartea cu același nume („On China”) a lui Henry Kissinger, pe care o tot citesc și răscitesc de vreo câteva luni bune, m-am hotărât să-mi expun punctul de vedere.

În decursul ultimilor ani o mulțime de întrebări referitoare la China m-au tot pus pe gânduri. E un stat comunist? Sau măcar socialist? Sau mai degrabă e un stat capitalist? E un dușman al SUA sau mai degrabă un prieten și aliat? Care este relația cu Rusia? E o piață liberă? E mai aproape de democrație sau de totalitarism? Cum arată viitorul ei? Va continua să crească, devenind prima putere economică a lumii, va face implozie sau va avea o lungă perioadă de stagnare așa cum s-a întâmplat cu Japonia?

Cred că pentru a înțelege relația Chinei cu restul lumii ar trebui să ne uităm la lunga perioadă, de aproximativ două milenii, în care China a fost una dintre cele mai importante civilizații ale lumii. Nu reiau lunga listă de invenții și descoperiri și nici nu intru în detalii despre perioadele istorice importante până în secolul XIX.

Mă mulțumesc să observ că renunțarea la contactele cu celelalte civilizații și izolarea autoimpusă din ultimele secole de dinainte de declanșarea Războaielor Opiului (1839) au prins China nepregătită pentru contactul dur cu civilizațiile vestice. În scurt timp, armele mai avansate, vasele propulsate cu aburi și flexibilitatea oferită de inovațiile financiare, au pus China într-o situație umilitoare atât față de britanici, francezi și americani, dar și față de Rusia sau Japonia, situație ce a durat până după cel de-al doilea război mondial.

În această perioadă s-a format un foarte puternic curent anticapitalist (și anti-imperialist), care ulterior a împiedicat liderii chinezi (în special Mao Zedong) să adopte o atitudine mai deschisă față de vest. În același timp resentimentele față de Rusia și Japonia, care au profitat de fiecare ocazie ivită pentru a smulge teritorii sau privilegii, au împiedicat China să formeze o alianță defensivă. Ideea că nu se poate avea încredere în nimeni a devenit o constantă a politicii externe chineze.

Perioada lui Mao (1949-1976), deși marcată de dezastrul economic al Marelui Salt Înainte și nebunia Revoluției Culturale are totuși meritul de fi readus China pe lista marilor puteri datorită uriașului potențial uman. Aș nota în această perioadă atitudinea anti-americană, accentuată de încăpățânarea guvernului american de nu recunoaște guvernul de la Beijing, ci pe cel din Taiwan, ca fiind unica Chină. Războaiele din Vietnam și Coreea sunt rezultatele acestei miopii bilaterale.

În același timp atitudinea față de Uniunea Sovietică este una de neîncredere, culminând cu conflictul militar din 1969. Moartea lui Mao și atitudinea deschisă promovată de Kissinger (și ulterior de Nixon) a creat premisele unei apropieri de durată între China și Statele Unite. Un merit deosebit în acest sens comitetul de prietenie americano-chinez al cărui președinte era David Rockefeller.

În 1978, Deng Xiaoping începe modernizarea Chinei, perioadă marcată de vizitele emblematice în SUA, în timpul cărora încurajează companiile americane să investească în China. De asemenea, sfătuit de primul ministrul al Republicii Singapore, Deng renunță să mai „exporte comunism” în Asia de Sud-Est, începe să reformeze instituțiile și trimite zeci de mii de studenți la studii în străinătate (Singapore în primul rând).

Adoptarea în 1982 a actualei Constituții (amendată în 2004), reprezintă un uriaș pas înainte față de modelele anterioare. Apar pentru prima dată: libertatea de opinie, libertatea religioasă și chiar GARANTAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE (în amendamentul din 2004). În plus Partidul Comunist Chinez nu mai este menționat explicit.

În acest punct aș observa că, deși în teorie China este o „economie de piață socialistă”, în realitate poate fi considerată mai degrabă un stat capitalist, datorită influenței din ce în ce mai mari a companiilor private și a investițiilor străine. Participarea la circuitele financiare internaționale și investițiile chineze în străinătate o face de asemenea unul din pilonii globalizării.

Din nefericire, SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT rămâne încă un deziderat ceea ce face China să fie încă un stat nedemocratic. În plus, legislația sindicală extrem de subțire, (sindicatele sunt mai mult un mecanism de atenuare a fricțiunilor, iar dreptul la grevă nu este menționat explicit, ci doar în trecere, la articolul care specifică ce trebuie să facă sindicatele în acest caz) mă face să spun că avem de-a face mai degrabă cu un stat de „dreapta” decât cu unul de „stânga”, chiar dacă termenul de „socialist” se regăsește în Constituție.

„Article 27: In case of work-stoppage or slow-down strike in an enterprise or institution, the trade union shall, on behalf of the workers and staff members, hold consultation with the enterprise or institution or the parties concerned, present the opinions and demands of the workers and staff members, and put forth proposals for solutions. With respect to the reasonable demands made by the workers and staff members, the enterprise or institution shall try to satisfy them. The trade union shall assist the enterprise or institution in properly dealing with the matter so as to help restore the normal order of production and other work as soon as possible.”

Aș încheia (deocamdată) cu două citate relevante din Deng Xiao Ping:

„Planning and market forces are not the essential difference between socialism and capitalism. A planned economy is not the definition of socialism, because there is planning under capitalism; the market economy happens under socialism, too. Planning and market forces are both ways of controlling economic activity.”

„We mustn’t fear to adopt the advanced management methods applied in capitalist countries (…) The very essence of socialism is the liberation and development of the productive systems (…) Socialism and market economy are not incompatible (…) We should be concerned about right-wing deviations, BUT MOST OF ALL, WE MUST BE CONCERNED ABOUT LEFT-WING DEVIATIONS.” (sublinierea îmi aparține)

Read Full Post »

Older Posts »