Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘cooperare’

Socialismul, in special “socialismul stiintific”, a pretins intotdeauna ca este un sistem economic superior , in comparatie cu sistemul “anarhic” al capitalismului. Este drept ca adeptii acestui tip de socialism au pus batista pe tambal o perioada de timp dupa ce experimentele socialiste pe scara larga au aratat, fara exceptie, ruina economica, (pentru a vorbi doar despre asta), la care conduce socialismul. Insa memoria oamenilor este scurta si tendinta de a interpreta realitatea astfel incat teorii dintre cele mai stranii sa fie validate, mare. Asa ca astazi traim, si inca exact in tarile care ar trebui sa fie cele mai dezgustate de socialismul stiintific, o resuscitare a acestuia si o primenire a memoriei lui, este adevarat ca si sub influenta vremurilor grele pe care le traieste varianta edulcorata, comerciala a socialismului – am numit socialismul redistributiei, asa numita economie sociala de piata cu toate nuantele ei. Desi ar trebui dupa atatea decenii de felurite experimente politico-sociale sa fim mai lamuriti in legatura cu valoarea lor, confuzia pare sa nu fi fost niciodata mai mare.

De fapt, de unde pretentia de rational in economia socialista? Cel mai evident motiv ar fi insistenta cu care se vorbeste de planificare stiintifica. Socialistilor puri si duri le-a placut intotdeauna sa evoce si invoce stiinta ca pe un fel de unealta istorica inventata si dezvoltata exact la timp pentru a servi societatea socialista. Cooperativizare plus electrificare = Socialism, spunea parca Lenin. Cert este ca nu au existat si nu exista multe convingeri atat de inradacinate in mintea teoreticienilor socialisti sau fie ei numai nostalgici ai socialismului, cum este cea a superioritatii planificarii in socialism.

In banala si “anarhica” economie de piata, orice business are un departament al planificarii, chiar daca uneori acesta este acelasi cu antreprenorul, persoana fizica, si chiar pentru cazul in care ceea ce planifica este relativ elementar, cu instrumente relativ rudimentare. Scopul planificarii il reprezinta utilizarea in modul cel mai eficient a resurselor la dispozitie sau ce ar urma sa fie atrase, pentru atingerea obiectivelor intreprinderii, respectiv pentru obtinerea in final a unui profit, sau a unui rezultat superior celui existent la momentul initierii planului. Toate aceste planuri se intalnesc si se confrunta in piata, in raport de care se fac ajustari, intrucat piata este singura instanta de validare a lor. In general, fiecare actor al pietei se afla in dubla postura, de consumator si producator, deci va evalua piata din aceasta dubla perspectiva, iar planurile sale sunt formulate in consecinta.

Scopul planificarii socialiste este altul. Un numar restrans de persoane fixeaza niste obiective, legate de ce anume ar trebui sa se produca, ce anume ar trebui sa se consume, si in ce cantitate. Aceste obiective privesc ansamblul societatii asupra careia se exercita controlul centralizat. Ceea ce se obtine, reprezinta rezultatul conceptiei acelui grup restrans care detine controlul, si nimic altceva. Intreg progresul social obtinut in cadrul diviziunii voluntare a muncii, care in cele din urma face posibila intalnirea antreprenoriatului, tehnologiei si capitalului in cadrul intreprinderii productive capitaliste, este inghetat si anulat de o teorie si practica ce se prezinta drept stiinta politico-economica infailibila ce inlatura toate erorile pietei si asigura o repartitie optima a tuturor resurselor. Ca si cum acestea ar fi undeva, intr-un depozit, iar in vreme ce Capitalismul le risipeste si imparte inegal si inechitabil, el, Socialismul, reprezinta Solutia indreptarii tuturor acestor erori. Numai ca inainte de a deveni bunuri de consum ce pot fi repartizate, ele trebuiesc produse. Iar productia lor la scara larga reprezinta un proces sofisticat, in care sunt implicate calcule complexe, atat de complexe, incat in economia capitalista intreaga societate este implicata in efectuarea lor, intr-o diviziune a sarcinilor generata de rolul voluntar ales de elementele acelei societati.

Astazi, avem “privilegiul” de a fi observat cat de mare este eroarea de a imagina ca planificarea centralizata poate produce rezultate economice valabile. Dar au exista economisti care au fost capabili sa puna acest diagnostic cu o precizie si patrundere demne de admiratie, cu aproape un secol in urma.

La 1922, Ludwig von Mises publica “Socialism” , (“Die Gemeinwirtschaft”), o analiza a socialismului din perspectiva economica si sociologica. Inainte ca toate cele pe care le stim azi despre socialism sa se intample, acest economist de exceptie al sec XX le prezicea. Mises nu a fost niciodata main-stream, si dupa o scurta perioada in care lui si teoriilor sale Ii s-a acordat o oarecare atentie, a fost complet marginalizat, in favoarea lui Keynes. Cu teoriile economice este oarecum ca si cu prognoza meteo: nu ne plac decat cele care ne anunta vremea buna. In vreme ce Mises recomanda Guvernelor sa renunte la extravaganta amestecului in economie si prudenta in manipularea monedei, pentru a nu declansa si intretine crize ciclice, Keynes anunta sfarsitul erei crizelor si recomanda expansiunea creditului drept Solutia miracol, la indemana Guvernelor. Este inca modelul curent al lumii occidentale. Acel Mises, spuneam, care s-a opus prin scrierile sale lui Keynes, a prezis fundatura socialismului, demonstrand intr-un limbaj fara echivoc dar si fara patos, imposibilitatea calculului economic in socialism.

In vremea aceea, foarte multi economisti cu reputatie acceptau cu usurinta ideea unei planificari centralizate. Ei bine, teoria economica a lui Mises afirma si demonstra ca singura planificare rational posibila era cea pe care o face o economie capitalista,respectiv piata libera, in totalitatea ei: afaceristul, in baza calculului de profit si pierdere, lucratorul, in baza calculelor salariale, consumatorul, in baza preturilor de piata al bunurilor de consum. Aceasta distributie a calculului la nivelul intregii societati face posibila functionarea economiei, in ansamblul sau. Nici un comitet al planificarii nu are posibilitatea, indiferent de bunele sale intentii si chiar scotand din ecuatie elementele non –economice care influenteaza un astfel de comitet, sa inlocuiasca ansamblul celor care, intr-o piata libera, stabilesc preturile relative prin interactiunea complexa ce se creeaza intre ei si in raport cu gradul de raritate al resurselor. Ideea ca un grup restrans de oameni stie ce este bine si ce este rau, evaluand si distribuind resurse, nu poate functiona economic, intrucat economia are nevoie de semnalele pietei, de fluctutia preturilor ca sa stie cum sa aloce acele resurse, altfel le va risipi folosindu-le pentru bunuri care nu au cumparatori, in vreme ce cumparatorii nu gasesc bunurile de care au nevoie. Nu putem vorbi de “rational” decat in raport cu cererea reala de bunuri si capacitatea de a o satisface si nu in raport de criterii abstracte, materializate in tabele cu ratii de mancare, m2 de spatiu locativ, ori kilometri de sosea. Nu exista nici un fel de fundament real pentru o teorie economica ce pleaca de la ideea ca nevoile fiintelor umane pot fi cunoscute si delimitate stiintific dinainte, iar aceasta evaluare ar putea sta la baza unui proces centralizat de planificare a productiei. O astfel de gandire si atitudine poate functiona doar la nivelul unor sisteme extreme de simple si complet autarhice, in care CATEVA nevoie fundamentale sunt satisfacute, prin utilizarea acelorasi resurse, ce necesita minime sau chiar deloc, schimburi. O asemena gandire prezuma subzistenta si saracie, (chiar daca nu in mod explicit); iar pana la urma asta este si ceea ce a obtinut socialismul.
Intr-un anume sens, socialismul este mai mult decat o fundatura, este o intoarcere la originile sarace si nesigure ale unei societati, daca dureaza suficient de mult.

Capitalismul pietei libere are insa si alte alternative proaste, nu doar socialismul. Din nefericire, capitalismul laissez-faire este astazi doar o amintire, iar piata libera a lasat loc unui interventionism institutional categoric, dupa model Keynesian, care a favorizat inainte de orice, corporatismul. Pentru a nu lungi prea mult articolul de fata, voi incerca sa dezvolt intr-un altul acest subiect.

Reclame

Read Full Post »

Sa presupunem ca doi oameni ajung pe o insula pustie de alta prezenta umana. Raporturile dintre ei pot fi de mai multe feluri, respectiv ei pot actiona in mai multe feluri:

a) Ignorare. Eventual isi impart insula in doua si nu se mai preocupa aparent unul de celalalt. Posibil, interesul fiecaruia este ca celelalt sa dispara cat mai iute, in speranta ca mai multe resurse inseamna sanse mai mari de supravietuire pentru sine.
b) Cooperare calculata. Isi impart insula, dar fac schimb de resurse. Anumite lucruri le fac in comun. Exista interes al fiecaruia ca celalalt sa supravietuiasca cat mai mult, intrucat activitatile desfasurate in comun si cunostintele separate aprofundate de fiecare cu privire la insula si exploatarea ei, constituie elemente de sporire a propriilor sanse
c) Cooperare fortuita. Nu impart nimic de la inceput, exploateaza resursele insulei in devalmasie, fiecare participand cat poate. Daca cei doi sunt de capacitate si motivatie echivalente, interesul amandoura este ca celalalt sa supravietuiasca. Daca unul este genul “free-rider”, cooperarea isi pierde sensul pentru celalalt, si va avea tendinta sa o opreasca.

Cazul a) este cel mai riscant, pentru amandoi. Nu numai ca inafara cooperarii, sansele fiecaruia scad, dar ideea ca este mai bine singur poate duce la o atitudine activa de eliminare a celuilalt. Cum fiecare in parte poate ajunge la aceasta concluzie, confruntarea poate insemna un sfarsit rapid pentru cei doi, chiar in ipoteza existentei unui castigator, care este posibil sa se gaseasca slabit sau ranit dupa confruntare si deci foarte vulnerabil. Dar, exista si posibilitatea reala ca in acest caz, moartea unuia sa insemne supravietuirea celuilalt, fie si numai pentru faptul ca si-ar asigura astfel mancare pentru un timp…

Cazurile b) si c) presupun amandoua cooperare.

Diferenta mare dintre ele este aceea ca in cazul b), fiecare este si ramane responsabil pentru el insusi. Interesul reciproc privitor la supravietuirea celuilalt rezulta din cresterea propriei sanse de a supravietui, pe baza simplei cooperari voluntare manifestata prin schimburile de resurse, ori cooperarea directa pentru un obiectiv ce altfel nu poate fi atins si care este in interesul amandoura. Problemele accidentale ale unuia, pot atrage chiar ajutor voluntar si neremunerat imediat, intrucat scopul fiecaruia este sa-l mentina pe celalalt in viata. Utilitatea existentei celuilalt este evidenta. Desigur, nu este exclusa aparitia unui conflict din motive de incalcare a proprietatii sau a furtului, atunci cand exista nevoia si lipseste ajutorul voluntar, ori se poate intampla ca unul dintre cei doi sa faca schimburi dezavantajoase, daca nu este suficient de capabil.
Cazul c), desi pare mai simplu, este mai complicat. Relatia dintre cei doi nu se bazeaza pe schimburi sau raporturi evaluabile in unitati de masura. Daca resursele pe insula sunt suficient de bogate si variate, iar conditiile de trai usoare, atunci prestatia fiecaruia pentru accesul la resurse devine mai putin important si cei doi se vor tolera si vor fi de acord sa coopereze chiar in conditii de inegalitate a prestatiilor. Daca insa gasirea si exploatarea resurselor este dificila, inegalitatea prestatiei va determina in curand pe cel care duce greul sa constate ca din aceasta cooperare are doar de pierdut. Mai devreme sau mai tarziu va dori sa o opreasca, ceea ce insa nu va fi usor. Celalalt il va acuza poate de nerecunostinta, sau de lipsa de raspundere, sau de lacomie…. Poate se va naste un conflict. Sau poate ca cel care conteaza cel mai mult pentru supravietuirea celor doi isi va accepta crucea si nu va protesta in nici un fel. Cert este insa ca relatia este dezechilibrata si semnifictiv conjuncturala.

Ce este de remarcat in primul rand in aceste scenarii, este aceea ca optiunea celor doi pentru oricare dintre ele, sau si altele alternative ori nuantate, este una care rezulta din libera relationare intre cei doi. Urmarea este rezultatul direct al unei conventii liber consimtite, fie el bun, fie rau. Presupunand ca au o sansa sa supravietuiasca, aceasta este cu atat mai mare, cu cat strategia lor va fi mai adecvata structurii lor individuale si situatiei in care se gasesc. Eroarea, ca si reusita, sunt determinate de aceleasi resorturi.

Intrebarea mea catre comentatori: credeti ca preexistenta unor reguli si a unei autoritati peste vointa celor doi, ar fi dus in mod previzibil la un rezultat intotdeauna bun al sanselor de supravietuire a celor doi? Daca da, de ce, daca nu, de ce? Ce anume ar fi trebuit acea autoritate sa reglementeze, daca raspunsul este “da”?

Read Full Post »