Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘corporatie’

Statul, în relația cu cetățeanul, este un furnizor de servicii: învățământ, sănătate, protecție socială, juridică, de mediu etc. (Am însă convingerea că o parte din aceste servicii se pot scoate de sub controlul statului). Individul, prin însăși apartenența sa la cetățenie, se obligă să răsplătească aceste servicii prin achitarea taxelor către bugetul Statului. Toate bune și frumoase până aici.

Problemele apar când serviciile oferite de Stat scad calitativ dar cresc la preț, fără a exista un control de calitate al acestora, fără a exista concurența, imperios necesară, care să ridice nivelul calitativ al acestor servicii și, ca și când asta nu ar fi destul, mai apare și fenomenul extraserviciilor de care nimeni nu are nevoie și pe care nimeni nu și le dorește dar este obligat, prin lege, să le achite. Cetățeanul, dacă nu-și achită taxele impuse și obligatorii, este pedepsit de lege. Legea Statului, desigur. Statul, dacă nu oferă calitate și integritate serviciilor puse la dispoziția cetățeanului, nu suportă niciun fel de penalități. De niciun fel.

Sigur că, pentru a defini mai corect obligativitatea taxelor, ar trebui să redefinim serviciile oferite de Stat, numindu-le scopuri comune ce sunt realizate cu ajutorul finanțării venite din partea cetățenilor.

O altă problemă apare când bunurile publice oferite de Stat, cresc ca număr și, așa cum am spus mai sus, scad calitativ prin consecință, de aici rezultând și incapacitatea Statului de a recupera în mod justificat, taxele impuse (mai mult opresiv decât prin consens) cetățenilor.

Am citit pe undeva că Hegel își închipuia că Statul ar trebui să reprezinte rațiunea însăși ori toate exemplele de până acum ne demonstrează că Statul este cel mai grav factor de iraționalizare.
Este ca o luptă inegală. Statul are la dispoziție metodele persuasive, punitive și opresive. Cetățeanul, în mod ironic, nu are la dispoziție decât legea Statului pe care trebuie să o respecte.

Eu nu am nimic cu organizațiile de tip corporatist, cum greșit ar putea interpreta unii ci, dacă ar fi să înțelegem faptul că Statul nu este altceva decât un furnizor de servicii(bunuri publice-dacă vreți), atunci dumnealui Statul ar trebui să reconsidere la modul cel mai serios, poziția în societatea economică a IMM-urilor și a microîntreprinderilor. În fond și la urma urmei, dacă Statul s-ar privi pe sine însuși ca un producător de servicii, ar considera mult mai mult micii clienți vis a vis de marii clienți. Aparte că aceștia sunt cei mai obedienți, sunt și mai buni platnici și asigură mijloacele financiare viabile atât de necesare aparatului bugetar. Pe un producător adevărat nu-l interesează foarte tare câțiva clienții mari care îi pot zgudui piața, dictându-i prețuri sub calitate și care, în final, devin răi platnici. Nu ne încălzește cu nimic un cec uriaș care se încasează mult prea târziu sau chiar niciodată. Producția se întreține cu ajutorul micilor clienți, mici și mulți. Psihologic vorbind, cetățeanul individ este neagresor dar ușor de agresat, pe când corporația individualistă se poate transforma oricând într-un agresor feroce de mare calibru.

Dar când spun că cetățeanul individ este ușor de agresat mă refer și la influența parentală pe care o are Statul asupra individului, care influență, în foarte multe cazuri, chiar dacă este opresivă sau tocmai fiindcă este opresivă, dezvoltă sindromul Stockholm la indivizii incapabili să-și gestioneze singuri resursele capacitive. Asta și dacă le au, desigur.

Un exemplu foarte clar îl vedem în Neamțu zis Țiganul care trăiește drama victimei ce fraternizează cu torționarul, în cadrul unui complicat proces de alterare a personalității. Individul incapabil de a-și gestiona singur deciziile sau ideile și pe care îl liniștește doar prezența tutelară a stăpânului care să-i dicteze ce să facă și când.

Sigur că nu am obrăznicia de contesta obligativitatea existenței unui minim de socialism care trebuie să aducă normalitate în orice democrație. Nu tot ceea ce realizăm prin liberă inițiativă trebuie să se întoarcă în mod integral tot la noi ci, așa cum este firesc, o parte trebuie să se întoarcă și la cei mai puțin favorizați, cei mai puțin pregătiți (intelectual, profesional, fizic, cerebral sau cum doriți) să aibă un minim standard al nivelului propriu de trai.

Statul (și aici am să pun accent pe Statul român), reconsiderând în mod corect poziția sa față de cei menționați de mine ca alcătuind ceea ce se numește IMM sau microîntreprindere, ajută la dezvoltarea unui important segment din coloana sa vertebrală. Este segmentul care, fără prea multe implicații în schemele politice sau cele de tip mafiot, asigură prin consensul lor verticalitatea și echilibrul necesar dezvoltării durabile.

Comentariul meu nu se vrea o lecție de economie ci, prin tot ce am susținut mai sus am vrut să reamintesc câteva noțiuni elementare pe care orice individ cu minime cunoștințe dobândite în școală, le știe deja.

A fi captiv între limitele strâmte ale unei concepții ce-ți induce acceptarea unui sistem opresiv, nu demonstrează decât ușurința cu care un individ de tip comun poate fi ghidonat de incapacitățile proprii.

Și ca să nu creez confuzii, precizez încă o dată că sub nici un fel nu minimalizez marile corporații sau aportul acestora la dezvoltarea unui stat, dar continui să susțin că nu trebuiesc favorizate legislativ în dauna IMM-urilor sau microîntreprinderilor, lucru care nu poate fi realizat decât de un stat cât mai minimal. Adică, de ce nu, un stat care să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva societății care formează Statul respectiv, dar și să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva fiecărui cetățean în parte.

Anunțuri

Read Full Post »

Viitorul apropiat apartine corporatiilor. Un proces lent, care a inceput acum 4-5 ani. Sunt singurii care pot intocmi planuri credibile, dovedesc o oarecare bonitate, singurii care au stomac sa digere, singurii care se pot regenera. Chiar si creste, din pacate din celule diforme, mutante (canceroase) alimentate de neglijenta, indolentza, lacomia, incultura societatii.

Micul Intreprinzator va iesi foarte jumulit din anii astia. Pe masura ce trece timpul se va decapitaliza masiv (daca nu s-a intamplat deja) consecinta a reducerii consumului in mai toate domeniile. Multi depind de firme mari, de fapt asa si-au si construit afacerea, pe comfortul si lenea acestora. Odata ce un client mare incepe restrucrurarea costurilor tu ca prestator mic nu esti nimic altceva decat un efect colateral.

Desi bancile vor vrea sa crediteze, numarul celor eligibili se va reduce drastic. Nici macar nu vom asista la un proces de polarizare a afacerilor, caci cel de polarizare a capitalului este inevitabil, unele afaceri pur si simplu vor disparea si nu va fi pus in locul lor nimic.

Somajul va creste, Statul se va incorda sa suplineasca lipsa de investitii de pe piata, va deveni si mai agresiv si dur cu cei mici, doar pe motiv ca nu a fost atent (nici macar dur) cu cei mari.

Micile intreprinderi prin reprezentantii lor vor ceda nervos din disperare si isi vor ruina pana si putinele contracte de care mai dispun, pe motiv de intarzieri la plata. Firmele mari vor substitui serviciile acestora prin departamente interne, ineficiente, dedicate sa suplineasca nevoia prestatiilor outsource-izate anterior. Vom fi martorii unei economii de subzistenta, un exod masiv al putinelor creiere ramase, mai grav, o daramare a capitalului antreprenorial.

Antreprenorul este un self-made man. Ambitios, orgolios, de multe ori frustrat. Prin forte proprii a reusit sa construiasca ceva si e mandru de ce a iesit. Din pacate s-a obisnuit sa castige (nu ma refer la bani), e ca un pugilist pe varf de cariera care are la activ 38 de victorii dintre care 8 prin KO, nu a cunoscut infrangerea. La prima infrangere va invata frica, se va indoi de el, nu va mai putea reveni in ring.

Unii nu vor mai putea fi ulterior nici angajati buni, tot timpul vor trai nostalgia afacerii lor, vor avea mereu tendinta sa se intoarca in libertate, se vor simti ca un animal la gradina zoologica la noul loc de munca. Vor avea impresia ca ceilalti colegi il privesc ca si pe un infrant, ori asa ceva este contra respectului de sine. Unii vor pleca din tara, unii se vor apuca de bautura, unii vor ajunge in mizerie, altii isi vor pune capat zilelor. Cei mai puternici, dupa o auto-lobotomizare fortata se vor aciui la Stat, citind ziare si rezolvand integrame in scop de protest, razand de sefi (majoritatea mai prosti ca ei).

Cei mai norocosi dintre intreprinzatori, putin, vor fi fortati sa se apropie de politic pentru a supravietui, unii care pana atunci nu concepeau idea o vor face din disperare. Controlul Statului va creste, intrucat acesta se va autoresponsabiliza progresiv sub presiunea maselor si a saraciei. Va distruge si ultima farama de mica initiativa, grabind procesul de corporatizare. Vor trece generatii pana cand procesul se va inversa si asta nu se va intampla decat tot ca urmare a maselor revoltate din cauza nivelul de trai si abuzurile celor care au apucat la conducere. Tot cei care au promovat Statul ca un monolit il vor sparge in bucati, lumea se va trezi la viata, insa asta va dura ani si ani…

Vedeam multe filme SciFi cu un viitor sumbru in care Primarul era si Sef de Post, proprietarul corporatiei care controla orasul. Detinea si utilitatile: apa, gazul, electricitatea, pana si aerul. De mijloacele de informare (media) nu mai vorbesc. Te urmareau prin gari, statii de autobuz, holuri etc. Banii disparusera, nu mai aveau rost. Se trecuse de la Capitalism la un nou tip de sclavagism.

Societatea nu mai poate absorbi inca un soc major. Iar socul nu trebuie sa fie neaparat material, cel psihic e mult mai periculos. Oricat ar parea de aberanta, fictiunea dispune de doza ei de credibilitate intrucat contine un element de baza: plauzabilitatea. Celalalt element, probabilitatea nu prea conteaza, intrucat exista si evenimente cu probabilitate nula care au loc in natura.

Nu inseamna ca daca n-am fost martorii unui astfel de eveniment nu se poate intampla. Unii vom fi fortati sa inventam un nou tip de matematica, cea a catastrofei, in care daca ni se intampla un dezastru o vom intelege si ne vom supune acesteia. Ceilalti vor trai linistiti cu matematica existenta, optimista.

Read Full Post »

De-a lungul carierei mele (desi nu sunt sigur asupra termenului), am avut ocazia de a lucra atat in corporatii multinationale, cat si in IMM-uri de 150 de angajati. Daca ar fi acum sa decid unde a fost mai bine, nu cred ca as putea.

Din perspectiva angajatului, corporatia iti ofera linistea unui camin caldut, de unde daca nu gresesti major, ai ocazia sa iesi la pensie. La nivel operational, diviziunea muncii poate duce la rutina hamsterului care se invarte necontenit pe rotita. Daca te zbati un pic, ai totusi ocazia de a prelua N sarcini, care iti pot fi rasplatite sau nu. In lipsa unui model de cariera concret, poti sa te multumesti cu aprecierea netarmuita a management-ului, si cam atat.

Pe langa siguranta locului de munca (mai ales daca intreprinderea are sindicat), un alt mare avantaj al corporatiei consta in experienta interfunctionala ce poate fi dobandita, accesul la know-how si interculturalitate. Complexitatea proceselor organizationale este atat de mare incat trebuie sa porti ochelari de cal sa nu absorbi cunostine noi zilnic. In cazul in care cultura organizationala este de asa natura incat sa isi sustina capitalul uman, aceste cunostinte te pot ajuta sa urci in ierarhia companiei. Daca nu, urmatorul salt in cariera va fi facut alaturandu-te unei alte companii. Acest parcurs poate dura enorm, avand in vedere ca in medie petreci 3-5 ani intr-o companie, inainte sa promovezi in alta.

La polul opus, in IMM-uri sau “la patron”, iti poti pierde locul de munca oricand. Bine-nteles, exista codul muncii ce protejeaza angajatul (desi in urma cu cativa ani acesta a devenit mai dezavantajos pentru angajati), dar in principiu seful te poate da afara relativ usor. Mai mult, daca patronul face un atac de cord in timpul partidei de sex cu secretara, tot esafodajul pe care sade mareata firma se poate narui.

Marele avantaj al angajatului unui IMM este dinamica organizatiei. Desi accesul la cunostinte noi se face mai greu, oportunitatile de a dobandi experienta intr-un timp foarte scurt sunt numeroase. Poti promova mult mai usor decat in corporatii, deoarece proprietarul afacerii va fi direct interesat sa te motiveze si sa te includa in proiecte cheie. In IMM-uri nu exista “fisa postului”. Iar asta poate fi un dezavantaj pentru unii si un avantaj pentru altii.

Pentru a sustine spiritual antreprenorial al angajatului, corporatiile au inceput sa includa antreprenoriatul corporativ, sau intraprenoriatul, in strategia generala a organizatiei. Cu toate acestea, studiile au demonstrat ca acest concept este sustinut mai bine in IMM-uri, decat in corporatii. Astfel, daca doresti sa iti depasesti atributiile de angajat si sa contribui mediului de afaceri fara insa a iti asuma riscurile pe care si le asuma proprietarii de business-uri, sansele sunt mult mai mari sa reusesti intr-o companie de dimensiuni mai reduse.

Nu vreau sa intru in diferentele de procese si management, deoarece putem scrie o luna despre asta.

Acum ca mi-am asternut aceste opinii intr-un document word, trebuie sa recunosc ca e mai bine in IMM-uri.

Read Full Post »

Citind mai cu atenție articolul doamnei Observator, mi s-au mai clarificat un pic ideile privitoare la “simbioza răului” de care zicea dânsa.

Cred că sunt două lucruri distincte, care au fost puse sub același acoperiș, fără ca acest lucru să ajute în vreun mod. Dimpotrivă.

1. Statul client al corporațiilor – corporații care oricât ar fi ele de americane, morale, etc, nu se pot abține să nu-și rezolve problema target-ului de vânzări. Și pentru că legislația de acasă le împiedică să facă lucruri imorale (devenite între timp ilegale) își caută parteneri locali, mai “inventivi”.
2. Corporațiile “localizate” – care în goana după forță de muncă ieftină își mută producția în statele mai puțin dezvoltate, beneficiind de stimulentele oferite de acestea: reduceri sau anulări de taxe, bonus-uri la angajarea localnicilor, etc.

De ce cred că e greșită ambalarea celor două sub aceeași etichetă:
– în primul rând pentru că nu sunt legate. Spre exemplu, Amazon dezvoltă software la Iași și din câte știu nu a făcut niciun târg cu statul.
– dacă la punctul 1 vorbim de corupție, indiferent cum ar fi mascată, la punctul 2 vorbim de creare de locuri de muncă, cu (sau mai ales) fără intervenția statului. Deci niciun fel de simbioză. Nici a răului și nici a binelui.

Ca să nu o mai lungesc, să ne întoarcem la sloganurile de pe pereții cazărmii:
– Taxele sunt furt, cu corolarul ei:
– Statul e un hoț;
– Inițiativa privată e bună;
– Corupția e rea (și apare oriunde e implicat statul);
– Piața liberă e singura soluție logică (la problema de mai sus).

Și bineînțeles, favorita mea:
– Lumea a evoluat fără taxe.

Însă sunt sunt și lucruri pe care Observator le-a citit greșit, ori le-a văzut la excursioniștii care au trecut pe aici și s-au cazat în altă parte. Corect este:
– Merkel is bad, Holland is just worse;
– Corporations are hell, State is the only thing worse.

PS: Rog frumos distinșii oaspeți să nu arunce cu roșii, ouă sau sticle de bere în „ideile” de mai sus. Ori suntem de dreapta ori nu mai suntem.

Read Full Post »

Zilele trecute am primit un filmulet pe mail: “Povestea apei imbuteliate”. Vi-l transmit aici:

Acesta este genul de film-poveste care te face in general sa devii “verde”, “anticorporatist”, etc, fara sa stii exact de ce, doar din impuls. De ce spun “fara sa stii exact de ce?” Pentru ca atunci cand le supui unei analize adevarate, se dovedeste ca dincolo de atractivitatea discursului, ele produc pseudosolutii, de cele mai multe ori pentru ca ataca pseudoprobleme.

Poate ca intr-adevar, consumatorul nu ia intotdeauna cele mai bune decizii in ceea ce-l priveste. A cumpara tigari, alcool, mancare semipreparata sau conservata, apa imbuteliata chiar, nu or fi cele mai bune exemple de comportament matur, inteligent sau sanatos. Dar daca pornim aceasta discutie, nu o vom mai opri niciodata, intrucat ea are atatea variante cate persoane sunt incluse in ea. Acest filmulet insa nu despre aceasta vorbeste, ci despre crearea falselor necesitati de catre corporatii, respectiv cauzarea unor nevoi de consum care, in absenta actiunii tintite a corporatiilor, nu ar fi existat. In speta, obiceiul de a bea apa plata imbuteliata.

In primul rand, sa remarcam ca premisele de la care pleaca autoarea sunt doar partial adevarate: obiceiul de a bea apa imbuteliata este mult mai vechi de anii 70, cel putin in Europa. Dar nu numai. Trec insa peste aceasta, nu este cel mai relevant aspect. In al doilea rand, poate ca punctul de plecare al raspandirii acestui obicei este si credinta ca apa potabila din retea nu este intotdeauna potabila, dar mai curand reprezinta un stil de viata. Oricum, aspectul nepotabilitatii este o realitate in multe zone ale globului, nu neaparat cele mai inapoiate. Intr-o lume in care agricultura este incarcata de pesticide, iar activitatile industriale cresc incontinuu, apa este poate resursa cea mai critica si solicitata. In plus, multe persoane cred ca apa din izvoare naturale este superioara, sub aspectul compozitiei chimice, celei livrate la robinet. Desigur, apa de la robinet poate fi, intr-adevar, cel putin la fel de buna ca multe din apele imbuteliate si vandute la preturi frumusele, dar acesta reprezinta un aspect secundar, atata timp cat accesul la o astfel de sursa este liber si totul se reduce la alegere. Iar influenta asupra acestei alegeri nu se produce intr-un singur sens, orice ar spune autoarea. De aceea nici nu ma simt in vreun fel deranjat de atitudinea ei militanta contra producatorilor de apa imbuteliata, pe care ii considera vinovati de a fi umplut planeta de PET uri prost reciclate/reciclabile. Dar asta nu ar trebui sa o indreptateasca sa considere totul doar o uriasa teorie a conspiratiei, mai ales ca nu incearca vreo demonstratie serioasa in acest sens. Poate ca intr-adevar reclamele pentru apa imbuteliata exagereaza uneori, dar asta fac in general toate reclamele. De aici, pana la a afirma ca imbutaliatorii au creat o falsa psihoza la consumatori este totusi un drum lung, parcurs in acest caz la viteza maxima.

La prima vedere, tot ce spune doamna din film, este aceea ca, in ultimii 40 de ani, consumatorii s-au lasat atrasi intr-o capcana de catre producatorii de bauturi nealcoolice, disperati ca nu mai aveau unde creste, si au inventat o piata, cea a apei imbuteliate. Urmeaza apoi demonstratia, foarte pe scurt, a faptului ca acest produs nu a satisfacut o necesitate reala, ci una artificial creata. Nu poti sa nu fii cucerit de logica aparenta a acestui discurs: de ce naiba bem de fapt apa pe bani, cand o avem, (aproape), gratis? Fara indoiala ca am fost prostiti.
Nu am de gand aici sa fac demonstratia inversa, cred pur si simplu ca fiecare trebuie sa decida pentru el. Dar vreau sa atrag atentia asupra unor chestiuni pe care doamna cu pricina le traverseaza cu aplomb, propunandu-le ca axiome sau principii apriorice.

In primul rand, vorbeste de un anume drept fundamental, acela de a avea apa potabila la dispozitie. Ce inseamna de fapt asta, nu ne spune, asa ca o sa incerc sa explic ce cred eu: dreptul fundamental de a avea acces la o retea de aductiune a apei, destinata consumului. Altfel nu pot formula prezumtia acelui drept de care face vorbire autoarea, si care sa aiba o oarecare relevanta, in context. Dar exista oare un astfel de drept, cu adevarat? Fara indoiala, una dintre caracteristicile comunitatilor dezvoltate este posibilitatea cuplarii locuintelor la retele de apa si canal, dar aceasta este o consecinta a extinderii unui mod de viata si nu un drept material prezumat. De fapt, vorbim mai curand de o obligatie, daca ne gandim ca autorizatia de constructie este conditionata, in multe cazuri, de posibilitatea cuplarii la o retea de apa/canal.

In al doilea rand, acest asa zis drept nu inseamna altceva decat un serviciu oferit catre clienti, contra cost. Chestiunea este cat de transparente sunt aceste costuri. Chiar si autoarea recunoaste, in mod involuntar, ca plateste prea putin pentru apa de la robinet, atunci cand scoate in evidenta o subfinantare cronica de 24 miliarde(sic!), a retelei de apa publica, prezum eu ca la nivelul USA si nu al statului Ohio. Ce s-ar intampla daca pretul apei la robinet ar creste, pentru a acoperi acest deficit? In primul rand, perceptia de “aproape gratis”, s-ar modifica. Ar ajunge in situatia in care am ajuns eu acasa, cand ma uit la factura de apa si nu imi vine sa cred. Si incep sa percep situatia mea de client al retelei de apa nu ca pe un drept, ci ca pe o corvoada. Alternative? Zero. Asta este de fapt lucrul de care ma plang, si atunci ma enerveaza cand cineva incearca sa-mi explice ca trebuie sa port o lupta planetara cu imbuteliatorii de apa plata, catre care nu ma obliga nimeni si nimic sa ma indrept, in conditiile in care sunt legat ombilical de un furnizor ale carei facturi nu pot sa le evit decat in situatia in care m-as decide, de exemplu, sa ma spal cu Bucovina pe cap. Sau sa strang apa de ploaie. Intre timp, unii dintre vecinii mei o fac, dealtfel.

Sa nu fiu inteles gresit. Orice indemn cu privire la un comportament rational il gasesc de folos, si sa bei in Cleveland apa mai proasta din Fiji, nu pare un reper al rezonabilitatii. Dar poti oricand spune „nu” unei astfel de propuneri – apa imbuteliata – si asta este cel mai important lucru de remarcat si ceea ce lasa oarecum fara obiect atacul la baioneta al distinsei doamne din filmul pe care vi l-am prezentat. Dar atata timp cat alegi sa spui „da”, ar trebui, de asemeni, sa o poti face. Pentru ca totusi nu este nimic mai rational si omenesc decat libertatea alegerii, in cele din urma.

Ce ma fac eu insa cu Compania Apa?

Read Full Post »