Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinţă’

În urma discuției de ieri cu amicul meu bancher, eram tentat să scriu din nou despre bani, bănci și noua „normalitate”, cea a „glaciațiunii” economice, ce va dura probabil cel puțin 20 de ani. Însă mi s-a părut o temă mult prea pesimistă pentru perioada aceasta când ar trebui să ne gândim la cum vom sărbători Crăciunul și Anul Nou și la cadourile pentru cei dragi.

Așa că am pus deoparte deocamdată tema următorului val al crizei și mi-am propus să scriu despre o idee interesantă citită într-o carte. Nu-i dau deocamdată titlul sau autorul pentru a nu isca inutile polemici pe lângă subiectul de bază.

Autorul susține că „fiecare perioadă are un laitmotiv, un set de credințe ce explică universul, care inspiră sau dă confort indivizilor, oferind o explicație pentru varietatea de evenimente care îl afectează. În perioada medievală a fost religia, în Renaștere a fost Motivul, în secolele 19 și 20 a fost naționalismul combinat cu o anume perspectivă istorică ca forță motivațională.

Știința și tehnologia sunt conceptele care guvernează epoca noastră. Ele au adus dezvoltarea stării de bine a umanității la un nivel fără precedent în istorie. […] Dar, în același timp, au produs arme capabile să distrugă rasa umană. Tehnologia a adus căi de comunicare care permit contactul instantaneu între indivizi sau instituții, ca și posibilitatea de a stoca și extrage vaste cantități de informație cu o apăsare de buton.”

Tehnologia informației este foarte aproape de limita când va căpăta conștiință proprie, rasa umană încetând a mai fi singura capabilă de rațiune.

Întrebarea cheie pare a fi dacă tehnologia ne va duce într-o eră a iluminării, dincolo de ceea ce este umanitatea astăzi sau dimpotrivă suntem condamnați la o frică perpetuă de cei din jurul nostru, de cei ce ne „conduc”, de vecini mai puternici sau chiar de noile capabilități cognitive ale „mașinilor”, trecând prin crize pe care nu le înțelegem, nu ni le putem explica și de care nu ne putem feri, deși ne afectează teribil existența.

Judecând după ceea ce se întâmplă în ultimii 13 ani, pare că ne îndreptăm încet, dar sigur către cea de a doua variantă. Vă propun să ne gândim dacă și cum este posibil să schimbăm cursul istoriei înainte de a fi prea târziu.

Update: dacă tot nu am scăpat de domnul Humor, mi se pare corect să dau titlul cărții și numele autorului: „World Order” – Henry Kissinger, iar titlul articolului este (aproximativ) titlul capitolului 9 din carte „Technology, Equilibrium and Human Consciousness”.

Read Full Post »

Nelămurire

images

Dacă-i spui unei persoane despre marile mistere ale cerului ar putea fi două variante: fie persoana respectivă se va gândi la Dumnezeu, fie se va gândi la OZNuri.
Acestea sunt extremele, mulţi dintre noi alegem o cale confortabilă de mijloc, pentru a nu se pune rău nici cu Cel de Sus, nici cu extratereştri. Că nu se ştie niciodată.
Probabil la fel de mulţi dintre noi, şi vorbesc despre cei cu un anume grad de instruire, plecăm în viaţă gândindu-ne că marile mistere ale cerului o reprezintă farfuriile zburătoare şi sfârşim convinşi că mai mare minune decât cea dumnezească nu există.
De ce întoarcerea asta la 180 grade, în condiţiile în care tehnologia, cunoştinţele despre lume evoluează permanent?
Te-ai aştepta ca după fiecare descoperire ştiinţifică numărul credincioşilor practicanţi să scadă dramatic.
Cam prin anii 500 Î.Cr., Thales din Milet a susţinut că lumea poate fi înţeleasă şi altfel decât prin mitologie sau teologie. De atunci şi până acum, numărul celor care-şi găsesc răspunsurile la marile întrebări existenţiale altfel decât prin mit sau religie a crescut.
Dar această scădere nu este deloc proporţională cu uluitoarele progrese făcute în ultimii 2500 de ani.
Asta se datorează probabil faptului că, în ciuda orizontului de cunoaştere mult lărgit, câteva chestiuni au rămas constante pentru omenire.
În primul rând este greu de imaginat pentru firea umană noţiunea de neant, de nimic. Mă uit cât se poate de detaşat la mine, obiectiv, din „exterior”, şi tot nu pot realiza că într-o zi voi dispărea, aşa, în neant! Trec peste faptul că ar fi o mare nedreptate pentru umanitate, în general, şi pentru mine, în particular, dar creierul meu pur şi simplu nu poate procesa informaţia!
În al doilea rând este frica. Şi nu numai cea de iad, una dintre cele mai inspirate elemente ce definesc creştinismul, un aspirator de credincioşi ( aş putea chiar spune că dacă acest loc n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat 🙂 ), ci şi frica de a pierde ceva, în cazul de faţă un loc în rai, şi frica de a realiza că nu există nimic după Marea Trecere care să-i pedepsească pe cei care te-au furat, chinuit, jignit, sfidat, frica de a realiza că, după moarte, săracii cinstiţi şi bogaţii corupţi şi hoţi sunt egali, că nu va exista nicio ierarhie compensatoare şi că degeaba ai strâns din dinţi şi degeaba te-ai consolat singur crezând că există o dreptate divină, care va răsplăti virtutea şi va pedepsi viciile şi nedreptatea.
Există frica de a nu prinde un loc bun la masa selectă.
Şi, bineînţeles, există frica de moarte.
Atât de mulţi am văzut care au trecut, odată cu apropierea de Marele Moment sau odată cu apariţia unor hopuri în viaţa lor, de la un ateism militant la credinţă, încât am ajuns la concluzia că frica fisurează până şi cele mai puternice convingeri. În aceste cazuri mă cam îndoiesc că ar exista la mijloc prea multă dragoste. Aici pare că avem de-a face mai mult cu o înfrângere.

Nu reuşesc să găsesc calea spre credinţă prin iubire, prin empatie, prin abandonare, aşa cum mi s-ar părea normal să se întâmple. Structura mea intimă îmi pune bariere naturale, aş putea spune. Sunt dintre aceia care, fără efort, atunci când le vorbeşti despre marile mistere ale cerului, pe ei îi duce mintea la OZNuri.
Aşa că deocamdată am abandonat ideea de a merge pe calea credinţei. Mai ales că acum mi-e bine.
Va veni însă momentul în care voi avea un mare hop ori voi realiza cât de nimic este nimicul de „după”, în care va apărea spaima de a nu prinde măcar 1 mp la „locul cu verdeaţă”, de a rămâne pe dinafară, peste gard.
Va veni un moment în care curajul meu şi al celor din jur va trebui să fie compensat de cineva cu puteri superioare.
Şi atunci mă voi ruga la El de ajutor.
Încep să cred că a ajunge credincios este doar o problemă de timp. Dar asta înseamnă oare că ai ajuns la credinţă sau este doar o ruşinoasă capitulare?

Read Full Post »