Începând de sâmbăta trecută, de când am descoperit semnificația unui „deficit cuminte, mai mic de 3% din PIB” (deficit de 17.9% din veniturile bugetare!) mă obsedează o singură idee – ce se poate face pentru a evita soarta Greciei. Sau mai corect spus, mai există vreo soluție de evitare a unui astfel de dezastru?
Este absolut evident că pe măsură ce economia se deteriorează și tot mai multe companii intră în faliment, deficitul bugetar se tot mărește, pentru că scad contribuțiile și se măresc cheltuielile cu ajutoarele. Pentru a compensa deficitul, guvernele fac exact ceea ce nu ar trebui să facă și măresc taxele și contribuțiile, pentru a-l rebalansa. În cazul nostru, am ajuns ca tot mărind CAS-ul să avem taxe cumulate mai mari ca nemții ori elvețienii! Drept urmare, tot mai multe plăți se fac la „gri” sau chiar la „negru”, încasările scăzând pe măsură ce taxele cresc.
Situația noastră nu este singulară, Italia, Spania sau chiar Franța având o evoluție similară. Tot mai des plătitorii de taxe se revoltă sau chiar se refugiază în locuri cu politicieni mai cinstiți sau mai responsabili. Poate că dezastrul Greciei nu este cel mai rău lucru ce se putea întâmpla Europei. În fond, Grecia este o țară mică, fără o pondere semnificativă în economia UE. Scufundarea ei nu va antrena și uriașul colos UE. Dimpotrivă, reprezintă ocazia perfectă de a testa soluțiile de salvare. Chiar și cu Italia și Spania parțial inundate, economia UE rămâne în stare de funcționare.
Adevărata problemă rămân DEFICITELE BUGETARE, care încet, dar sigur, îneacă orice economie, indiferent cât de performantă ar fi. Deși politicienii responsabili ai uniunii au înțeles acest lucru și au enunțat regula de aur, DEFICIT ZERO, rămân neputincioși într-o stupidă competiție a populismului. Drept urmare, deficitele își văd de treabă și inundă pe rând, cu datorii, toate statele Europei. Deja statele sănătoase se pregătesc să își închidă ușile etanșe ale fondurilor structurale, lăsând economiile mai plăpânde să moară singure.
În ceea ce mă privește, mă simt ca un pasager la clasa I al Titanicului. Contractele merg în continuare, e drept cu volume și margini tot mai mici, dar merg. Viața curge, între întâlniri de business și discuții calme și amuzante cu prietenii. Când mă simt deprimat îmi aprind o Cohiba și admir culoarea unui pahar de coniac. Însă senzația de liniște și normalitate e spartă tot mai des de scrâșnetul infrastructurii ce începe să crape, amintindu-mi că suntem cu toții PASAGERI PE TITANIC.
Deca(b)logul Muschetarilor 