O țară fără partide!

Asta s-a scandat aseară la Universitate în timp ce ultrașii aruncau cu petarde. E logic, nu? Parlamentul e plin de infractori, care încearcă să se sustragă arestării preventive de către Organele Statului, ascunzându-se în spatele imunității parlamentare.

E evident că TOȚI politicienii sunt niște hoți. Sau dacă nu sunt hoți, sunt cel puțin plagiatori sau mincinoși. Iar cei care rămân după ce îi elimini pe cei de mai sus sunt precum Johannis. Muți și orbi. Iar atunci când deschid gura, lasă să se vadă enormitatea care i-a propulsat la putere: „a fost nevoie să moară oameni, ca Ponta să-și dea demisia”.

Vorbim de polițistul mort în timp ce făcea loc coloanei „oficiale” a lui Oprea sau de oamenii morți în incendiul de la Club Colectiv? Și-a pus cineva întrebarea de ce coloana lui Oprea alerga bezmetică cu peste 100 km pe oră în București? A fost doar o problemă de timp până când ceva grav s-a întâmplat. Dacă nu cădea în groapă, probabil că polițistul ar fi fost accidentat la traversarea în goană a unei intersecții aglomerate. Sau ar fi dat peste un pieton. Era un accident care s-ar fi întâmplat ORICUM.

Nu pot să cred că accidentul de la Club Colectiv a fost pus la cale. Cred că oricât de bolnavă ar fi mintea unui păpușar din umbră, nu se poate gândi serios să incendieze un club ca să moară oameni.

Însă pot să cred că Trustul de Presă și armata de „acoperiți” de genul lui Turcescu, așteptau O OCAZIE pentru genera valul de proteste ce au dus la demiterea lui Ponta, inamicului public nr. 1 al Sistemului. M-am întrebat deseori de ce Sistemul s-a îndârjit atât de mult împotriva lui Adrian Năstase sau Victor Ponta. Și am un singur răspuns. Pentru că în spatele lor exista un Partid puternic, mult prea puternic pentru cei ce au ajuns să conducă astăzi România. Astăzi TOATE partidele politice sunt decredibilizate. ÎNTREAGA clasă politică este redusă la statutul de șobolan.

Quid prodest? A spus-o o fostă membră a elitei conducătoare, Elena Udrea: ”cel care conduce România, într-o mână cu cătuşele, care sunt la Kovesi, şi în cealaltă mână cu secretele tuturor”. Astăzi România este condusă de Servicii.

„Mulțimile” ieșite să demonstreze au protestat împotriva numărului de Parlamentari, dar nu se gândesc că bugetul SRI este mai mare decât al ÎNTREGULUI Parlament (Senat plus Camera deputaților), iar STS-ul are buget mai mare decât Senatul.

Ținta Sistemului este decredibilizarea Parlamentului pentru că Parlamentul era singura instituție care avea dreptul să verifice activitatea serviciilor. Acum acest lucru este o formă fără fond.

Cealaltă țintă, deja doborâtă, a fost puterea judecătorească. Nu mai reiau discuția despre Livia Stanciu și Mariana Rarinca. Episodul îmi provoacă deja greață.

La fel s-a întâmplat și cu Curtea Constituțională. Unul după altul, posibilii opozanți ai Sistemului au fost eliminați. Ar fi trebuit să reacționăm în 2007 atunci când unul din șefii SRI „a fost depistat întocmind note scrise, în scop de şantaj şi de compromitere împotriva unor judecători de la Curtea Constituţională (Aspazia Cojocaru, Nicolae Cochinescu şi Ion Predescu)” – Ovidiu Ohanesian, jurnalistul „răpit” în Irak. Iar demonstrația supremă de dispreț a avut loc în decembrie anul trecut, când unul din judecătorii ce s-au opus Legilor Big Brother, a fost trimis în judecată pentru… trafic de capre.

Cu amară ironie am văzut că ieri „mulțimea” a scandat demisia lui Victor Ciorbea. Am crezut inițial că este o eroare de tipar. Cineva i-a încurcat pe cei doi foști prim-miniștri. Însă nu era așa. De fapt ceea ce dorește „mulțimea” este demiterea Avocatului Poporului. Și mi s-a făcut milă de Ciorbea. Bietul dobitoc încăpățânat, nu înțelege că el nu reprezintă pe nimeni. E pus acolo să execute ceea ce i se transmite.

Read Full Post »

Despre interzicerea manelelor și inteligență

Zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva despre emisiunile de la ProTV, Antene, etc. Cele cu maneliști și bătăi în direct la Capatos. Și zicea că pe internet circulă o petiție pentru interzicerea de către CNA a unor astfel de emisiuni.

Am încercat să explic că astfel de „inițiative” sunt stupide și periculoase. Pentru că te poți trezi de exemplu cu o petiție care să interzică programele de Discovery, National Geographic sau Travel pe principul că îi face pe oameni să se simtă proști sau că e bătaie de joc pentru cei ce nu-și permit să călătorească.

Cum democratic se poate vota orice, șansele unor astfel de petiții sunt sensibil mai mari decât ale celor care vor interzicerea manelelor.

În concluzie, mi-am îmbunătățit teoria cu 99% tâmpiți. La rândul lor se compun din 90% tâmpiți normali (de tipul iubitorilor de manele sau cei care dacă deschid o carte se deprimă instantaneu) și 9% tâmpiți cu pretenții, care sunt în stare să promoveze inițiative fără să se gândească la consecințe. Ăștia sunt cu adevărat nocivi.

Și tare mi-e teamă că în procentul rămas o să descopăr că 99% sunt tot tâmpiți de o toxicitate și mai crescută, pentru că e greu detectabilă. Sau vreo variantă inteligent malefică.

De exemplu comunitarienii, precum Shapiro. Acum vorbește de „Failure of the Enlightenment Project”. Cu idei de tipul comunitatea primează în fața individului. Nu e complet absurdă. E doar un pic perversă.

Ideologia ăstora e soră cu ideologia lui Putin: „de ce vă trebuie libertate măi retardaților? Vreți să fiți exploatați?”

Gata cu liberalismul ăsta absurd care ne face să murim de foame. Dictatorii luminați sunt soluția. Și uite așa învăț să-i apreciez pe neo-conservatori și abordarea lor pragmatică asupra problemelor filozofice: contează cine are arma mai mare. Abia după ce terminăm cu ei, putem avea dezbateri filozofice despre nuanțele subtile ale libertății. Și în general despre libertate și drepturi cetățenești, despre bazele morale ale politicii.

Încerc să ghicesc concluzia cursului: pentru oameni pragmatici, nu există baze MORALE ale politicii. Există doar abordări de succes și ratări (ratați).

Nașpa…

UPDATE: M-am mai uitat o dată în DEX

TÂMPÍT, -Ă, tâmpiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Prost, idiot; nerod, stupid, tâmp (1). ♦ Buimăcit, năucit, amețit, zăpăcit. 2. (Înv. și reg.) Tâmp (2). – V. tâmpi.

Cu excepția prostului, celelalte sunt definiții circulare tâmpit=idiot=nerod=stupid=tâmp. Așa că, pentru claritate, ar trebui să înlocuiesc în teorie tâmpit cu prost pentru că aici definiția este mult mai amplă:

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

Mult mai nuanțat. Acum e clar de ce sunt 99% proști pe pământ. Fiind Porthos, mă simt mândru că suntem majoritari. Dacă facem un partid, nimic nu ne mai poate învinge. Trăiască Partidul Prosthilor! Ar putea fi decretat fără probleme Partid Unic.

Read Full Post »

Cyberwar

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Read Full Post »

Din nou despre modele de guvernare

Cu aproape doi ani în urmă am scris un articol despre modelul de guvernare chinez, mai concret despre combinația dintre democrație și meritocrație. Cel puțin din punct de vedere al performanței economice, lucrurile stau foarte bine pentru China, deși este discutabil dacă acest „bine” se transferă și către cetățeni. Eu personal înclin să cred că da, măcar parțial, dacă luăm în considerare creșterea nivelului de trai pentru un procent semnificativ din populația chineză. Practic, în ultimii 20 de ani, China a reușit să se transforme dintr-o țară relativ înapoiată economic în una dintre super-puterile tehnologice ale lumii. Prețul plătit este însă destul de mare. Libertățile individuale există doar în teorie.

La fel se întâmplă și în Rusia, care a lăsat la o parte aparențele de democrație și s-a concentrat pe revenirea economică și pe urmărirea intereselor sale strategice, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de ignorarea convențiilor internaționale și/sau a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

În partea cealaltă, în „lumea (presupus) liberă” și democratică, lucrurile stau tot mai prost. Cheltuielile guvernamentale au luat-o razna și tind să sufoce încet, dar sigur, pe cei tot mai puțini, care alimentează cancerul numit STAT.

La prima vedere, pare că soluția problemei economice este întărirea statului și limitarea drepturilor individuale pentru a permite STATULUI să se desfășoare în voie.

Paradoxal, România este una din puținele țări unde lucrurile evoluează în direcția inversă. După „soluțiile” de dreapta, ce au constat în mărirea taxelor și impozitelor, se dorește (măcar în teorie) reducerea taxării pentru a crea noi locuri de muncă. Teoretic, taxe mai mici, aplicate mai multor contribuabili. Prin comparație cu Grecia sau Franța, „stânga” noastră e de admirat.

Ne-am tot obișnuit să ne înjurăm politicienii, pentru că sunt neserioși, oportuniști sau de-a dreptul mincinoși. Oare e adevărat că politicienii noștri sunt de mai proastă calitate decât „ai lor”? Uitându-mă la rezultate aș zice că nu. Ba chiar dimpotrivă.

Dacă problema este de fapt ascunsă în altă parte? Dacă sistemul „democratic” are de fapt un defect intrinsec? Eu unul înclin spre această variantă. După părerea mea, accesul la putere a unor mincinoși, trișori, cabotini, șamd este consecința metodei prin care ne „alegem” conducătorii. Practic, doar o foarte mică parte din electorat înțelege (cât de cât) care este miza unei decizii „politice”. Chiar și acolo părerile sunt împărțite – a se vedea discuțiile de aici purtate cu oameni, relativ educați, aproximativ de aceeași vârstă și pregătire, dar cu convingeri diametral opuse, pe probleme nu foarte complexe.

Practic alegem politicienii după percepții și nu după calitatea ideilor exprimate. Iar problema apare peste tot în „lumea liberă”. Noi nu suntem excepția.

În încheiere, fac și eu precum stimabilul Traian și îmi amintesc de un serial american, cât se poate de educativ: „House of cards” cu Kevin Spacey. Dacă cineva a văzut măcar un episod din serialul mai sus amintit, va înțelege despre ce vorbesc. Nu-i așa așa că prin comparație cu distinsul congressman Underwood, atât Traian Băsescu, cât și Victor Ponta par niște îngerași?

Am revăzut de curând (procesul de la) Nuremberg – filmul. Apare la un moment dat reflecția unuia din procurori (căpitanul Gilbert cred), de origine evreu, care explică consecința tragediei provocate de Hitler, ca fiind reflexul cetățeanului german de a se supune autorității, fără a mai judeca corectitudinea acesteia. La aceasta s-a adăugat accesul la noile tehnologii de comunicare (radioul) al unui individ charismatic, dar nereprezentativ pentru poporul german. Ce a urmat este istorie.

Mi-e teamă că situația actuală nu este fundamental diferită. Oare cum ar arăta „lumea liberă” condusă de domnul Underwood?

Read Full Post »

A fost cândva…

Probabil că suntem cu toții de acord că SUA nu mai este (unii ar spune că nu a fost niciodată) modelul de societate pe care să-l vezi aplicat acasă. Cu o datorie publică de aproape 17 trilioane de dolari, care continuă să crească alarmant, pentru că niciuna din părți nu dorește să taie din cheltuielile publice, ba chiar dimpotrivă, SUA pare că se îndreaptă către un dezastru iminent. Firește că nici statele din Uniunea Europeană nu se simt mai bine.

Sunt oare democrațiile sortite unui destin implacabil? Sunt mai bine adaptate pentru succes non-democrațiile de tipul Chinei? Sigur că se poate discuta dacă China este cu adevărat o non-democrație, dar nu vreau să reiau dezbaterea purtată pe această temă anul trecut.

V-aș propune mai degrabă o discuție pe tema factorilor ce au alterat succesul modelului american de organizare socială. Zilele trecute am văzut episodul pilot din „The Newsroom”, care debutează cu o dezbatere publică pe teme politice. Postez mai jos fragmentul cu pricina, cerându-mi anticipat scuze celor ce nu vorbesc limba engleză.

La întrebarea pusă de unul din studenți: „De ce America este cea mai grozavă țară din lume?”, liberalii răspund „diversitate și oportunitate”, iar conservatorii „libertate și libertate”, însă răspunsul potrivit pare a fi „America nu mai este cea mai grozavă țară din lume”. Vă invit să încercăm să descoperim „de ce?”. Care au fost cauzele care au erodat fundamentul unui remarcabil model de societate. Se mai poate oare face ceva? Sau ne îndreptăm către un nou „ev mediu întunecat” așa cum s-a întâmplat după prăbușirea Imperiului Roman?

Read Full Post »

Ziua judecății

Am citit în dimineața aceasta o știre despre declarațiile lui Donald Trump în timpul unei emisiuni la Fox News. Deși îmi este profund antipatic, cele spuse de el mi se par teribil de adevărate. Conform lui Trump, Statele Unite vor deveni o Grecie sau o Spanie la o scară mult mai mare, trăgând în abisul ruinei financiare o bună parte a economiei mondiale.

Se poate evita o astfel de catastrofă? Probabil că da. Însă nu cu politicienii actuali. Debitul SUA se apropie rapid de 17 T$ (trilioane de dolari), iar situația se înrăutățește continuu pentru că la venituri de aproximativ 2.7 T$, statul american cheltuie peste 3.5 T$, având un deficit de peste 0.8 T$ anual (http://www.usdebtclock.org/).

Diverși „economiști” se încăpățânează să blameze criza subprime pentru problemele actuale, când adevărata problemă este una elementară: nu se poate trăi la nesfârșit pe datorie. Nici măcar statele, oricât de mari ar fi ele nu pot cheltui mai mult decât au la nesfârșit. Până la urmă, ziua fatidică când nimeni nu va mai împrumuta nimic niciun stat supra-îndatorat, fie el Grecia sau Stale Unite este inevitabilă.

În disperare de cauză, statele au început să blameze „lacomele” corporații pentru evitarea LEGALĂ a taxelor tot mai mari pe profit, uitând că prin simpla funcționare se plătesc taxe pe valoarea adăugată sau pe veniturile salariaților. Dacă v-ați uitat pe linkul de mai sus, „corporate tax” reprezintă doar o mică parte din veniturile bugetare. Firește că adepților statului le va trece imediat prin cap că tipul acesta de taxe ar trebui mărite. A încercat Grecia „soluția” aceasta și s-a trezit că majoritatea companiilor mari și profitabile (Coca Cola Hellenic de exemplu) s-au relocat imediat, lăsând în urma lor un gol imens, șomaj și falimente ale furnizorilor locali. Sigur că o minte bolnavă se poate gândi să facă cum se făcea altă dată cu iobagii și să le lege de glie. Spre exemplu prin naționalizare.

Din păcate pentru adepții acestui tip de „soluții” (de exemplu Iepurilă), problema rămâne pentru că nimic nu împiedică proprietarul să-și mute sediul într-o țară mai normală din punct de vedere al taxării și să-și ia cu el contractele, lăsând compania naționalizată să moară singură.

Din păcate problema deficitelor este rezultatul democrației absurde în care majoritatea votează pe cel mai „generos” politician. Generos nu cu banii personali, ci cu banii publici rezultați din taxare. Cât timp se poate trăi lejer din banii altora, se vor găsi destui doritori să o facă, iar aceștia vor deveni clientela sistemului, gata oricând să voteze pe cei ce vor DA mai mult. Se creează astfel un cerc vicios, în care paraziții se înmulțesc exponențial, iar cei parazitați se sufocă rând pe rând sub povara primilor.

Întotdeauna există explicații pentru utilitatea banilor publici. Învățământ, sănătate, ordine publică, justiție, etc, toate sunt necesare. Este oare necesar ca ele să se facă din banii publici? Nu sunt servicii ce pot fi cumpărate prin cerere și ofertă pe o piață liberă? După părerea mea, aceasta este una din soluțiile problemei.

Cea de a doua, este de a interzice deficitul bugetar prin legea fundamentală. Așa cum toate companiile cheltuie mai puțin decât încasează pentru a fi profitabile și deci sănătoase, cred că și statele ar trebui să facă același lucru. Altfel Ziua Judecății este inevitabilă.

Până atunci vă urez „Happy Judgment Day!” alături de Statele Unite.

UPDATE: având în vedere și repatrierea lui Omar Hayssam, eu zic că ar trebui să extindem urarea și către (cel care se mai numește încă) Președintele României.

„Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că nu confirmă că Omar Hayssam a fost preluat din Siria, nici că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române şi nici că a fost repatriat în baza unui acord de extrădare. […]

„Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?

Când a plecat, Omar Hayssam nu avea niciun mandat de a nu părăsi ţara, nu discut de ce, şi nu se ceruse niciun sistem de supraveghere al vreunei instituţii, fie că ar fi fost al MI sau SRI. Deci, în 2006, când a plecat din ţară, Omar Hayssam putea fi acuzat de trecerea frauduloasă a frontierei de stat, lucru pentru care a şi fost condamnat la doi ani de închisoare. A devenit problemă fundamentală pentru instituţiile statului când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru terorism. Această condamnare s-a produs în 2008 şi atunci a fost obligaţia structurilor de securitate să îl aducă în ţară pentru a se împlini dispoziţiile justiţiei. Abia din 2008 a devenit un obiectiv major în vederea împlinirii justiţiei”, a arătat Traian Băsescu.

Băsescu a precizat că, din acest moment, consideră misiunea sa încheiată în cazul Hayssam.”

Read Full Post »

Despre „dreptul divin” al statului de a ne taxa

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Destramarea UE – un pas inainte sau inapoi?

Uniunea Europeana se gaseste pe muchie de cutit. Din motive diferite, mai multe tari ameninta cu retragerea din UE sau cel putin din zona monedei EURO. Marea Britanie a considerat intotdeauna cu suspiciune sau chiar cu dispret proiectul UE, (Margaret Thatcher i-a spus “utopie prosteasca”), nu a aderat niciodata la Uniunea Monetara iar azi se gandeste sa faca pasul inapoi din punct de vedere politic. Italia, Spania, Grecia, candva beneficiare ale proiectului European, sunt azi sufocate sub greutatea unor datorii pe care le-au contract fara nici un discernamant, intretinand mitul unei bunastari sociale opulente, construita pe politici nerealiste si, in ciuda aparentelor si numelui, de fapt anti-sociale prin dezechilibrele pe care le-au alimentat. In toate aceste tari sud-europene, populismul si extremismul isi fac loc in fata, deocamdata cu un discurs relativ moderat, care arunca pentru inceput in ochii creditorilor amenintarea revenirii la monedele nationale, in cazul in care nu-si reduc pretentiile, nu finanteaza in continuare, sau impun conditii prea dure cheltuielilor guvernamentale. In vreme ce Consiliul European se lupta pentru mai multa Uniune, in teritoriu se amplifica tendintele centrifuge, si politicieni mai mult sau mai putin de ocazie castiga fulminant popularitate, in special in randul populatiei tinere si foarte tinere, cu discursuri cu tenta populista si nationalista si indreptata acuzator impotriva politicii traditionale de dreapta sau stanga. Acuze de care aceasta nu se poate apara cu usurinta: in fond, a chiar facut prostiile de care este acuzata. Motiv pentru care nu prea poate afirma cu tarie ca noile prostii populiste nu sunt nici ele solutii.

De fapt, exista solutii?

Desigur, un dezechilibru nu poate persista. Insa doar anumite variante de echilibrare sunt denumite, de obicei, solutii. Este insa Uniunea Europeana cauza acelei probleme cu care se confrunta Statele Europene azi, respectiv criza datoriilor suverane, asa cum este ea numita? Si este destramarea ei Solutia acestei probleme?

Nu este un secret ca Uniunea Europeana reprezinta un proiect politic mai vechi, mereu reambalat si relansat, pana cand a devenit, dupa al doilea razboi mondial, realitate. Telul declarat principal al unui asemenea cadru, l-a constituit eliminarea surselor de conflict in Europa. Desigur, modul in care el a fost imaginat a fi realizat a fost divers, iar in cele din urma s-a osificat pe cadrul unei intelegeri franco-germane, urmata de un acord economico-politic mai larg. Nu este un mare secret nici faptul ca de-a lungul timpului, agendele diversilor membri nu au coincis pe deplin, insa avantajele pe termen scurt au prevalat intotdeauna. In special dupa adoptarea monedei EURO, Uniunea Europeana a inceput sa fie perceputa din ce in ce mai mult ca entitate de sine statatoare, relativ omogena. Dar pasii decisivi in aceasta privinta nu au fost niciodata facuti. Fortati in cateva randuri, s-au poticnit de refuzul tarilor membre de a ceda din suveranitatea nationala in favoarea Comisiei si Parlamentului European. Sunt insa toate acestea de vina pentru datoriile Italiei, Frantei, Spaniei sau Greciei, si a celorlalte tari membre care sunt azi confruntate cu costuri financiare uriase, practic imposibil de finantat? Direct, nu. Nimic din Tratatul de la Roma sau Maastricht nu a inclus prevederi care sa oblige Guvernele sa se imprumute peste masura. Pe de alta parte insa, politicile de coeziune si de armonizare au creat pentru Guvernele acelor tari un cadru permisiv, (populatia trebuia sa vada avantajele Uniunii), iar dupa adoptarea EUR, un ecran protector in fata analizei financiare prea profunde. In plus, nu prea are nimeni interesul unor astfel de analize, cand lucrurile merg bine. Se dau exemple, se urmeaza. Conjunctura se substituie cu usurinta cauzalitatii, sistemele au memorie scurta si politicienii stiu cel mai bine ca nimeni nu castiga alegeri cu profetii sumbre si apel la ratiune. Vina Uniunii Europene este de a oferi cadrul multiplicator care a permis niveluri de indatorare fara precedent, fara a ajunge insa la magnitudinea pe care probabil ar genera-o un Guvern Federal European cu puteri echivalente Guvernului Federal SUA. In ciuda faptului ca se afirma ca mai multa Europa ar fi o solutie la criza, realitatea ar contrazice probabil aceasta teza, din ratiunea pentru care in SUA mai mult Guvern Federal a insemnat datorii mai mari; acesta doar este finantabil pentru FED pana la asemenea niveluri. Este de anticipat ca odata cu un Guvern European, BCE ar putea emite eurobonduri in noul cadru, ca sursa de finantare a datoriei. Ceea ce inseamna ca mai multa Europa, (in sensul centralizarii deciziei politice), ar fi insemnat probabil o amanare a momentului scadentei, dar si o amplificare in consecinta a cuantumului datoriei.

Asadar, fara a cauza in mod direct indatorarea tarilor membre, UE a ajutat-o si mai ales, i-a marit viteza de crestere. Amenintarea cu iesirea din zona EUR nu se datoreaza insa vreunei probleme legata de apartenenta la UE, respectiv nu-si imagineaza nimeni ca aceasta apartenenta a creat, per se, datoria. Mai mult, iesirea din zona EUR sau din Uniune, nu rezolva in sine, nimic. Insa, fara moneda proprie si fara credit obtinut rezonabil, statele respective nu se mai pot finanta. Renuntarea la EUR este un faliment mascat, nimic mai mult. Intrebarile insa pentru aceste state raman aceleasi: cum isi vor finanta in continuare cheltuielile uriase, sistemele sociale, fara a genera inflatie galopanta? Pentru ca daca ne uitam la discursurile populiste care acum castiga teren, ele vorbesc ceva de reducerea cheltuielilor cu politicienii, (asta da intotdeauna bine), dar nimic despre reducerea celorlalte cheltuieli. Ori, sa fim seriosi, ele sunt cea mai importanta parte a problemei. Ele sunt cele care nu numai ca atarna enorm in buget, dar reprezinta ingredientul care gripeaza motorul economic in Europa: scaderea competitivitatii. Din care motiv, o destramare a UE ar putea insemna o solutie doar in masura in care ar duce la rezolvarea acestei probleme-competitivitatea. Multa lume vorbeste despre faptul ca devalorizarea monedelor nationale ar aranja aceasta chestiune. Doar la prima vedere. Inflatia nu tine loc de productivitate, este doar o pacaleala pe termen scurt. In plus, toate aceste tari sunt net importatoare, ceea ce ar insemna cel putin costuri de capital crescute. Competitivitatea se obtine prin costuri scazute de productie, nu prin artificii. Este iesirea din Uniunile Europeana sau Monetara o solutie pentru costuri mai scazute? Da, daca se renunta la politicile sociale ce nu pot fi sustinute. Teoretic cel putin, asta s-ar putea intampla fara legatura cu pozitia de membru in Uniune. Dar exact asta este problema: iesirea este sustinuta nu de catre cei care sesizeaza o problema de competitivitate, ci de catre cei care nu sustin programe de austeritate… Oamenii ii vor pe cei care le promit ca se poate sa primeasca in continuare stipendiile, dar li se spune ca ele sunt amenintate de catre imigranti, politicieni corupti, birocratie. Ceva este adevarat in toate acestea: imigrantii profita intr-o oarecare masura de existenta unui sistem la care n-au contribuit, dar majoritatea lor covarsitoare contribuie de fapt la mentinerea si cresterea competitivitatii tarilor gazda. Politicienii sunt corupti, dar se mentin de fapt in functie cu ajutorul sistemelor sociale. Birocratia este enorma, dar este legata, de fapt, de serviciile guvernamentale extinse. Deci, adevarat si nu tocmai. Adevarul adevarat, cel pe care acesti oameni nu vor sa-l auda, este ca disolutia Uniunii are sens pentru o gramade de motive, care tin de artificialitatea constructiei, insa ea nu va constitui o solutie pentru ceea ce este invocat de catre populistii care o cer: mentinerea privilegiilor sociale si sfarsitul austeritatii. As spune chiar, dimpotriva.

Read Full Post »

Un aranjament minunat

In fiecare an, Codul Fiscal sufera modificari numeroase si uneori importante. Daca urmarim aceste modificari, de cele mai multe ori ele reflecta efortul autoritatilor de a strange mai multe impozite, de a creste incasarile bugetare. Culmea este ca aceasta sintagma, cresterea incasarilor bugetare, se bucura de o conotatie pozitiva! In vreme ce opusul ei, scaderea cheltuielilor bugetare, detoneaza proteste mici si mari…

O tempore! O mores!

Pana si la cartea de istorie invatam ca birurile erau candva o povara pentru populatie,fie ei tarani, mestesugari ori negustori. Ca erau stranse de multe ori prin exercitarea fortei. Ca duceau la revolte. Desigur, asta era inainte de reinventarea democratiei si mai ales inainte de binefacerea numita statul social. Si totusi, prin ce fenomen, o obligatie urata din rasputeri secole de-a randul in toata lumea, ce se putea impune doar prin forta, a devenit baza existentei civilizatiei occidentale moderne, faurind pilonii ei structurali?

Pe vremuri, o minoritate neproductiva, dar detinatoare a aproape tot ce insemna active de genul teren agricol, pasuni, paduri, etc, etc, storcea o majoritate productiva, contra dreptului de folosinta limitata a acelor active. Era un aranjament total necorespunzator pentru aceasta majoritate, dar aproape imposibil de schimbat. Capitalismul si revolutia industriala pe care a produs-o, au generat in cele din urma premisele ruperii acelui status quo, creand alternative de productie dincolo de marile latifundii si permitand aparitia unor piete complexe, care au reformulat ulterior relatiile sociale – nu intotdeauna pe cale pasnica. Emanciparea politica asociata acestor fenomene a fost in special reprezentata de largirea continua a bazei decizionale prin extinderea dreptului de vot. Acum, va inchipuiti cu adevarat ca o astfel de structura decizionala – votul universal – ar putea duce la proliferarea, consacrarea si institutionalizarea unei pleiade de biruri, cand cei care au acest drept decizional sunt urmasii celor care au suferit secole de-a randul sub povara unor asemenea obligatii? Si totusi asa s-a intamplat. Cum a fost posibil?

Este evident un lucru: in absenta taxelor sau in prezenta unor taxe putine, Statul este mic si neputincios. In primul rand, pentru ca nu se poate sustine pe sine, decat practicand moderatia. Apoi, pentru ca nu prea are nimic de oferit cetatenilor sai, cu exceptia ordinii publice, a legii, uneori o armata… Un aranjament convenabil pentru elite, intrucat face din competitia politica un fel de joc de societate relativ inchis. O situatie acceptabila si pentru cei care cred in proprietate si autodeterminare, pentru ca se gasesc in aceasta pozitie sau pot aspira la ea, si sunt neincrezatori in politica si politicienii care li se baga in casa. Dar odata eliberate mecanismele democratice, o astfel de realitate este de scurta durata. Cei care nu au participat la acel joc se aseaza la masa si aduc cu ei argumente cu greutate: votul celor pentru care acel aranjament nu inseamna mare lucru si care sunt gata sa ofere Statului puterea de a-l schimba, prin intermediul unei parghii ce nu mai pare atat de detestabila atunci cand se schimba beneficiarii: taxarea. Acesta este targul. Noi va aducem la putere, voi puteti strange taxe mai mari si mai multe, pentru a finanta un Stat mai mare si mai puternic, cu conditia ca o parte din bani sa ne revina. Sa mai mentionam ca succesul unui astfel de demers s-a bazat total pe traditia si experienta acestor State de a colecta taxe, dinainte de orisice vise democratice.
Cred ca legatura dintre democratie si taxe este astfel destul de limpede: ele se pot sustine una pe alta, iar unele State moderne, cum ar fi Suedia, au dus acest sistem aproape de perfectiune, intr-un aranjament corporatist suficient de echilibrat incat sa para multora ideal. Pe de alta parte, este de asemeni evident ca taxele sunt o intruziune in proprietate si un atac asupra bunastarii. O economie fragila nu rezista unui astfel de atac, rezultatul fiind acela ca nici bunastarea, nici democratia nu sunt servite. O economie puternica poate sustine taxe, dar taxele nu produc si nu sustin o economie puternica. De unde rezulta ca acolo unde nu exista suficienta bunastare, democratia la randu-i nu prea are sanse, sau este lipsita de continut real. Uitati-va in jur si observati unde exista democratii stabile. Doar acolo unde trocul prin intermediul taxelor este sustenabil. Cat o mai fi. Am putea exprima asta si prin asertiunea ca nu bunastarea are nevoie de democratie, ci invers.

Romania nu face exceptie. Din pacate, prezenta unor politicieni lipsiti de orice viziune care depaseste propria dorinta de putere sau propriul buzunar si deruta populara nu sunt ingredientele din care se poate croi un program national de creare a bunastarii. Sau orice alt program, in general. Intre putinele locuri in care se fac constant progrese tehnice, se numara bineinteles Codul Fiscal. An de an, in lipsa de idei generatoare de crestere economica, Partidele isi pun la treaba specialistii sa stoarca cat mai multi lei din ceea ce altii se chinuie sa realizeze in ciuda stupizeniei si imprevizibilitatii guvernamentale. Trebuie spus ca acesti politicieni sunt cei mai ferventi sustinatori ai democratiei si nu e greu de inteles de ce: poate ca nu este suficienta bunastare pentru toata lumea, dar cu siguranta se va gasi destula pentru ei, cu numarul de voturi potrivit.

Ce aranjament minunat, nu-i asa?

Read Full Post »

China – „meritocrație” vs. „democrație”

Din start o să spun că titlul induce un pic în eroare, corect ar fi trebuit să fie: China – „meritocrație” plus „democrație”, veți vedea pe parcurs de ce.

Discuția de ieri seară cu Isabel despre China m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, prinși în capcana modelelor vestice de guvernare, ignorăm posibilitatea existenței altor mecanisme de selecție a liderilor politici, mai eficiente decât arhi-uzitata „democrație”. Și mă refer în primul rând la China și Singapore. E adevărat că sistemul politic chinez l-a produs și pe Mao. Sau mai corect spus, Mao este cel care a creat China comunistă, fundamentul Chinei moderne de astăzi. E adevărat că în secolul trecut a trecut prin turbulențele și dramele Marelui Salt Înainte și ale Revoluției Culturale. Însă de la Mao au trecut aproape 40 de ani.

Eu însumi, am realizat că în mod reflex mă gândesc că în China nu vorbim de democrație, ci de un sistem birocratic și în bună măsură corupt. Pe de altă parte, deși birocratic (și posibil corupt) acesta produce constant rezultate mai bune decât „democrațiile” vestice. În orice caz, deciziile liderilor politici chinezi sunt incomparabil mai corecte decât aberațiile populiste care predomină acum în Uniunea Europeană și se răspândesc rapid în SUA. Acest lucru este cât se poate de vizibil dacă ne uităm la performanța economică. E adevărat, nu vorbim (încă) de libertate la nivelul democrațiilor vestice. Există încă cenzură, iar piața liberă încă nu este complet liberă de intervenția statului și a factorului politic.

Însă per ansamblu, deciziile politice sunt mai bune decât ale liderilor UE sau SUA, celelalte două mari blocuri economice. Care este explicația?

În primul rând, ideea de lipsă a democrației e falsă. La nivelele de bază, votul este încă perfect democratic. De fapt majoritatea chinezilor participă la alegerile pentru autoritățile locale. Pentru că este ușor de înțeles pentru majoritatea cetățenilor care sunt problemele cu care se confruntă comunitatea locală și care sunt rezolvările posibile. De asemenea este ușor de evaluat o persoană pe care o cunoști personal, cum ar fi primarul unei localități mici/medii.

Este însă mult mai greu să evaluezi o persoană pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Câți dintre voi pot spune că-l cunosc bine pe senatorul sau deputatul care-l reprezintă în Parlament? Cu atât mai puțin pe miniștrii care conduc țara. Aici vorbim de percepții și de aceea de multe ori riscăm să fim păcăliți de un candidat care este bun actor (inutil să dau vreun exemplu).

Din acest punct, sistemul chinez (partid unic) are un avantaj asupra major asupra „lumii libere”. De la Deng Xiao Ping încoace, adică de 35 de ani, Partidul Comunist Chinez s-a transformat treptat dintr-un partid „revoluționar” într-o organizație meritocratică. Pentru că cei aleși sunt promovați potrivit calităților personale și nu democratic, evitându-se astfel principala problemă a „democrațiilor” vestice (și nu numai), mituirea electoratului prin măsuri populiste, care afectează performanța economică pe termen lung și mediu.

În general alegătorii tind să-și urmeze interesul imediat. Cei cu probleme financiare vor vota orice politician care le va spune că „bogații trebuie taxați”, indiferent că rezultatele sunt catastrofale pe termen mediu și lung. Pe de altă parte cei „bogați”, având o mai bună înțelegere a fenomenelor economice, vor fi tentați să se folosească de acest lucru pentru a utiliza sistemul în favoarea lor (prin sponsorizări și donații), modificând lucruri aparent minore, dar generatoare de profituri ușoare. Un astfel de exemplu este ceea ce s-a întâmplat la Hidroelectrica. Înțelege vreunul din noi cu adevărat care este problema acolo? Este cu adevărat ilegal ceea ce au făcut „băieții deștepți”? Drept urmare „săracii” vor ajunge la concluzia că „bogații” fură și de aceea trebuie taxați suplimentar sau chiar deposedați de averile furate, chiar dacă ele au fost obținute legal.

Revenind la sistemul politic chinez, este legitimă întrebarea de ce nu a funcționat corect un astfel de sistem în blocul sovietic și funcționează acum în China. În opinia mea, din punct de vedere politic, sistemul „partidului unic” a funcționat. Chiar a permis reformarea sa democratică în perioada lui Gorbaciov. Principala limitare care trebuia introdusă era limita de două mandate pentru un lider politic (limită pe care chiar și în actualele condiții Putin a ocolit-o cu grație!), care să împiedice preluarea puterii de către un dictator.

Ceea ce nu a funcționat este componenta sa economică. Adică „Planificarea Centralizată” versus „Piață Liberă”. China susține chiar și acum că planificarea centralizată este superioară și ca atare necesară. E de văzut dacă acest lucru este real. E chiar destul de greu de verificat acest lucru în practică, pentru că piața liberă funcționează (e drept cu limitări) chiar și în China.

Indiferent de răspunsurile la aceste întrebări, un lucru este cert: deocamdată (cel puțin) China funcționează mai eficient decât UE sau SUA. Poate că ar fi momentul să renunțăm la veșnica dihotomie occidentală „democrație” versus „autoritarianism” și să ne gândim și la celelalte variante posibile, inclusiv cea chineză.

UPDATE: articolul este bazat pe ideile din articolul (mult mai echilibrat) din Financial Times: „In defence of how China picks its leaders”

Read Full Post »