Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘democrație’

Asta s-a scandat aseară la Universitate în timp ce ultrașii aruncau cu petarde. E logic, nu? Parlamentul e plin de infractori, care încearcă să se sustragă arestării preventive de către Organele Statului, ascunzându-se în spatele imunității parlamentare.

E evident că TOȚI politicienii sunt niște hoți. Sau dacă nu sunt hoți, sunt cel puțin plagiatori sau mincinoși. Iar cei care rămân după ce îi elimini pe cei de mai sus sunt precum Johannis. Muți și orbi. Iar atunci când deschid gura, lasă să se vadă enormitatea care i-a propulsat la putere: „a fost nevoie să moară oameni, ca Ponta să-și dea demisia”.

Vorbim de polițistul mort în timp ce făcea loc coloanei „oficiale” a lui Oprea sau de oamenii morți în incendiul de la Club Colectiv? Și-a pus cineva întrebarea de ce coloana lui Oprea alerga bezmetică cu peste 100 km pe oră în București? A fost doar o problemă de timp până când ceva grav s-a întâmplat. Dacă nu cădea în groapă, probabil că polițistul ar fi fost accidentat la traversarea în goană a unei intersecții aglomerate. Sau ar fi dat peste un pieton. Era un accident care s-ar fi întâmplat ORICUM.

Nu pot să cred că accidentul de la Club Colectiv a fost pus la cale. Cred că oricât de bolnavă ar fi mintea unui păpușar din umbră, nu se poate gândi serios să incendieze un club ca să moară oameni.

Însă pot să cred că Trustul de Presă și armata de „acoperiți” de genul lui Turcescu, așteptau O OCAZIE pentru genera valul de proteste ce au dus la demiterea lui Ponta, inamicului public nr. 1 al Sistemului. M-am întrebat deseori de ce Sistemul s-a îndârjit atât de mult împotriva lui Adrian Năstase sau Victor Ponta. Și am un singur răspuns. Pentru că în spatele lor exista un Partid puternic, mult prea puternic pentru cei ce au ajuns să conducă astăzi România. Astăzi TOATE partidele politice sunt decredibilizate. ÎNTREAGA clasă politică este redusă la statutul de șobolan.

Quid prodest? A spus-o o fostă membră a elitei conducătoare, Elena Udrea: ”cel care conduce România, într-o mână cu cătuşele, care sunt la Kovesi, şi în cealaltă mână cu secretele tuturor”. Astăzi România este condusă de Servicii.

„Mulțimile” ieșite să demonstreze au protestat împotriva numărului de Parlamentari, dar nu se gândesc că bugetul SRI este mai mare decât al ÎNTREGULUI Parlament (Senat plus Camera deputaților), iar STS-ul are buget mai mare decât Senatul.

Ținta Sistemului este decredibilizarea Parlamentului pentru că Parlamentul era singura instituție care avea dreptul să verifice activitatea serviciilor. Acum acest lucru este o formă fără fond.

Cealaltă țintă, deja doborâtă, a fost puterea judecătorească. Nu mai reiau discuția despre Livia Stanciu și Mariana Rarinca. Episodul îmi provoacă deja greață.

La fel s-a întâmplat și cu Curtea Constituțională. Unul după altul, posibilii opozanți ai Sistemului au fost eliminați. Ar fi trebuit să reacționăm în 2007 atunci când unul din șefii SRI „a fost depistat întocmind note scrise, în scop de şantaj şi de compromitere împotriva unor judecători de la Curtea Constituţională (Aspazia Cojocaru, Nicolae Cochinescu şi Ion Predescu)” – Ovidiu Ohanesian, jurnalistul „răpit” în Irak. Iar demonstrația supremă de dispreț a avut loc în decembrie anul trecut, când unul din judecătorii ce s-au opus Legilor Big Brother, a fost trimis în judecată pentru… trafic de capre.

Cu amară ironie am văzut că ieri „mulțimea” a scandat demisia lui Victor Ciorbea. Am crezut inițial că este o eroare de tipar. Cineva i-a încurcat pe cei doi foști prim-miniștri. Însă nu era așa. De fapt ceea ce dorește „mulțimea” este demiterea Avocatului Poporului. Și mi s-a făcut milă de Ciorbea. Bietul dobitoc încăpățânat, nu înțelege că el nu reprezintă pe nimeni. E pus acolo să execute ceea ce i se transmite.

Anunțuri

Read Full Post »

Zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva despre emisiunile de la ProTV, Antene, etc. Cele cu maneliști și bătăi în direct la Capatos. Și zicea că pe internet circulă o petiție pentru interzicerea de către CNA a unor astfel de emisiuni.

Am încercat să explic că astfel de „inițiative” sunt stupide și periculoase. Pentru că te poți trezi de exemplu cu o petiție care să interzică programele de Discovery, National Geographic sau Travel pe principul că îi face pe oameni să se simtă proști sau că e bătaie de joc pentru cei ce nu-și permit să călătorească.

Cum democratic se poate vota orice, șansele unor astfel de petiții sunt sensibil mai mari decât ale celor care vor interzicerea manelelor.

În concluzie, mi-am îmbunătățit teoria cu 99% tâmpiți. La rândul lor se compun din 90% tâmpiți normali (de tipul iubitorilor de manele sau cei care dacă deschid o carte se deprimă instantaneu) și 9% tâmpiți cu pretenții, care sunt în stare să promoveze inițiative fără să se gândească la consecințe. Ăștia sunt cu adevărat nocivi.

Și tare mi-e teamă că în procentul rămas o să descopăr că 99% sunt tot tâmpiți de o toxicitate și mai crescută, pentru că e greu detectabilă. Sau vreo variantă inteligent malefică.

De exemplu comunitarienii, precum Shapiro. Acum vorbește de „Failure of the Enlightenment Project”. Cu idei de tipul comunitatea primează în fața individului. Nu e complet absurdă. E doar un pic perversă.

Ideologia ăstora e soră cu ideologia lui Putin: „de ce vă trebuie libertate măi retardaților? Vreți să fiți exploatați?”

Gata cu liberalismul ăsta absurd care ne face să murim de foame. Dictatorii luminați sunt soluția. Și uite așa învăț să-i apreciez pe neo-conservatori și abordarea lor pragmatică asupra problemelor filozofice: contează cine are arma mai mare. Abia după ce terminăm cu ei, putem avea dezbateri filozofice despre nuanțele subtile ale libertății. Și în general despre libertate și drepturi cetățenești, despre bazele morale ale politicii.

Încerc să ghicesc concluzia cursului: pentru oameni pragmatici, nu există baze MORALE ale politicii. Există doar abordări de succes și ratări (ratați).

Nașpa…

UPDATE: M-am mai uitat o dată în DEX

TÂMPÍT, -Ă, tâmpiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Prost, idiot; nerod, stupid, tâmp (1). ♦ Buimăcit, năucit, amețit, zăpăcit. 2. (Înv. și reg.) Tâmp (2). – V. tâmpi.

Cu excepția prostului, celelalte sunt definiții circulare tâmpit=idiot=nerod=stupid=tâmp. Așa că, pentru claritate, ar trebui să înlocuiesc în teorie tâmpit cu prost pentru că aici definiția este mult mai amplă:

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

Mult mai nuanțat. Acum e clar de ce sunt 99% proști pe pământ. Fiind Porthos, mă simt mândru că suntem majoritari. Dacă facem un partid, nimic nu ne mai poate învinge. Trăiască Partidul Prosthilor! Ar putea fi decretat fără probleme Partid Unic.

Read Full Post »

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Read Full Post »

Cu aproape doi ani în urmă am scris un articol despre modelul de guvernare chinez, mai concret despre combinația dintre democrație și meritocrație. Cel puțin din punct de vedere al performanței economice, lucrurile stau foarte bine pentru China, deși este discutabil dacă acest „bine” se transferă și către cetățeni. Eu personal înclin să cred că da, măcar parțial, dacă luăm în considerare creșterea nivelului de trai pentru un procent semnificativ din populația chineză. Practic, în ultimii 20 de ani, China a reușit să se transforme dintr-o țară relativ înapoiată economic în una dintre super-puterile tehnologice ale lumii. Prețul plătit este însă destul de mare. Libertățile individuale există doar în teorie.

La fel se întâmplă și în Rusia, care a lăsat la o parte aparențele de democrație și s-a concentrat pe revenirea economică și pe urmărirea intereselor sale strategice, chiar dacă pentru asta a fost nevoie de ignorarea convențiilor internaționale și/sau a drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

În partea cealaltă, în „lumea (presupus) liberă” și democratică, lucrurile stau tot mai prost. Cheltuielile guvernamentale au luat-o razna și tind să sufoce încet, dar sigur, pe cei tot mai puțini, care alimentează cancerul numit STAT.

La prima vedere, pare că soluția problemei economice este întărirea statului și limitarea drepturilor individuale pentru a permite STATULUI să se desfășoare în voie.

Paradoxal, România este una din puținele țări unde lucrurile evoluează în direcția inversă. După „soluțiile” de dreapta, ce au constat în mărirea taxelor și impozitelor, se dorește (măcar în teorie) reducerea taxării pentru a crea noi locuri de muncă. Teoretic, taxe mai mici, aplicate mai multor contribuabili. Prin comparație cu Grecia sau Franța, „stânga” noastră e de admirat.

Ne-am tot obișnuit să ne înjurăm politicienii, pentru că sunt neserioși, oportuniști sau de-a dreptul mincinoși. Oare e adevărat că politicienii noștri sunt de mai proastă calitate decât „ai lor”? Uitându-mă la rezultate aș zice că nu. Ba chiar dimpotrivă.

Dacă problema este de fapt ascunsă în altă parte? Dacă sistemul „democratic” are de fapt un defect intrinsec? Eu unul înclin spre această variantă. După părerea mea, accesul la putere a unor mincinoși, trișori, cabotini, șamd este consecința metodei prin care ne „alegem” conducătorii. Practic, doar o foarte mică parte din electorat înțelege (cât de cât) care este miza unei decizii „politice”. Chiar și acolo părerile sunt împărțite – a se vedea discuțiile de aici purtate cu oameni, relativ educați, aproximativ de aceeași vârstă și pregătire, dar cu convingeri diametral opuse, pe probleme nu foarte complexe.

Practic alegem politicienii după percepții și nu după calitatea ideilor exprimate. Iar problema apare peste tot în „lumea liberă”. Noi nu suntem excepția.

În încheiere, fac și eu precum stimabilul Traian și îmi amintesc de un serial american, cât se poate de educativ: „House of cards” cu Kevin Spacey. Dacă cineva a văzut măcar un episod din serialul mai sus amintit, va înțelege despre ce vorbesc. Nu-i așa așa că prin comparație cu distinsul congressman Underwood, atât Traian Băsescu, cât și Victor Ponta par niște îngerași?

Am revăzut de curând (procesul de la) Nuremberg – filmul. Apare la un moment dat reflecția unuia din procurori (căpitanul Gilbert cred), de origine evreu, care explică consecința tragediei provocate de Hitler, ca fiind reflexul cetățeanului german de a se supune autorității, fără a mai judeca corectitudinea acesteia. La aceasta s-a adăugat accesul la noile tehnologii de comunicare (radioul) al unui individ charismatic, dar nereprezentativ pentru poporul german. Ce a urmat este istorie.

Mi-e teamă că situația actuală nu este fundamental diferită. Oare cum ar arăta „lumea liberă” condusă de domnul Underwood?

Read Full Post »

Probabil că suntem cu toții de acord că SUA nu mai este (unii ar spune că nu a fost niciodată) modelul de societate pe care să-l vezi aplicat acasă. Cu o datorie publică de aproape 17 trilioane de dolari, care continuă să crească alarmant, pentru că niciuna din părți nu dorește să taie din cheltuielile publice, ba chiar dimpotrivă, SUA pare că se îndreaptă către un dezastru iminent. Firește că nici statele din Uniunea Europeană nu se simt mai bine.

Sunt oare democrațiile sortite unui destin implacabil? Sunt mai bine adaptate pentru succes non-democrațiile de tipul Chinei? Sigur că se poate discuta dacă China este cu adevărat o non-democrație, dar nu vreau să reiau dezbaterea purtată pe această temă anul trecut.

V-aș propune mai degrabă o discuție pe tema factorilor ce au alterat succesul modelului american de organizare socială. Zilele trecute am văzut episodul pilot din „The Newsroom”, care debutează cu o dezbatere publică pe teme politice. Postez mai jos fragmentul cu pricina, cerându-mi anticipat scuze celor ce nu vorbesc limba engleză.

La întrebarea pusă de unul din studenți: „De ce America este cea mai grozavă țară din lume?”, liberalii răspund „diversitate și oportunitate”, iar conservatorii „libertate și libertate”, însă răspunsul potrivit pare a fi „America nu mai este cea mai grozavă țară din lume”. Vă invit să încercăm să descoperim „de ce?”. Care au fost cauzele care au erodat fundamentul unui remarcabil model de societate. Se mai poate oare face ceva? Sau ne îndreptăm către un nou „ev mediu întunecat” așa cum s-a întâmplat după prăbușirea Imperiului Roman?

Read Full Post »

Am citit în dimineața aceasta o știre despre declarațiile lui Donald Trump în timpul unei emisiuni la Fox News. Deși îmi este profund antipatic, cele spuse de el mi se par teribil de adevărate. Conform lui Trump, Statele Unite vor deveni o Grecie sau o Spanie la o scară mult mai mare, trăgând în abisul ruinei financiare o bună parte a economiei mondiale.

Se poate evita o astfel de catastrofă? Probabil că da. Însă nu cu politicienii actuali. Debitul SUA se apropie rapid de 17 T$ (trilioane de dolari), iar situația se înrăutățește continuu pentru că la venituri de aproximativ 2.7 T$, statul american cheltuie peste 3.5 T$, având un deficit de peste 0.8 T$ anual (http://www.usdebtclock.org/).

Diverși „economiști” se încăpățânează să blameze criza subprime pentru problemele actuale, când adevărata problemă este una elementară: nu se poate trăi la nesfârșit pe datorie. Nici măcar statele, oricât de mari ar fi ele nu pot cheltui mai mult decât au la nesfârșit. Până la urmă, ziua fatidică când nimeni nu va mai împrumuta nimic niciun stat supra-îndatorat, fie el Grecia sau Stale Unite este inevitabilă.

În disperare de cauză, statele au început să blameze „lacomele” corporații pentru evitarea LEGALĂ a taxelor tot mai mari pe profit, uitând că prin simpla funcționare se plătesc taxe pe valoarea adăugată sau pe veniturile salariaților. Dacă v-ați uitat pe linkul de mai sus, „corporate tax” reprezintă doar o mică parte din veniturile bugetare. Firește că adepților statului le va trece imediat prin cap că tipul acesta de taxe ar trebui mărite. A încercat Grecia „soluția” aceasta și s-a trezit că majoritatea companiilor mari și profitabile (Coca Cola Hellenic de exemplu) s-au relocat imediat, lăsând în urma lor un gol imens, șomaj și falimente ale furnizorilor locali. Sigur că o minte bolnavă se poate gândi să facă cum se făcea altă dată cu iobagii și să le lege de glie. Spre exemplu prin naționalizare.

Din păcate pentru adepții acestui tip de „soluții” (de exemplu Iepurilă), problema rămâne pentru că nimic nu împiedică proprietarul să-și mute sediul într-o țară mai normală din punct de vedere al taxării și să-și ia cu el contractele, lăsând compania naționalizată să moară singură.

Din păcate problema deficitelor este rezultatul democrației absurde în care majoritatea votează pe cel mai „generos” politician. Generos nu cu banii personali, ci cu banii publici rezultați din taxare. Cât timp se poate trăi lejer din banii altora, se vor găsi destui doritori să o facă, iar aceștia vor deveni clientela sistemului, gata oricând să voteze pe cei ce vor DA mai mult. Se creează astfel un cerc vicios, în care paraziții se înmulțesc exponențial, iar cei parazitați se sufocă rând pe rând sub povara primilor.

Întotdeauna există explicații pentru utilitatea banilor publici. Învățământ, sănătate, ordine publică, justiție, etc, toate sunt necesare. Este oare necesar ca ele să se facă din banii publici? Nu sunt servicii ce pot fi cumpărate prin cerere și ofertă pe o piață liberă? După părerea mea, aceasta este una din soluțiile problemei.

Cea de a doua, este de a interzice deficitul bugetar prin legea fundamentală. Așa cum toate companiile cheltuie mai puțin decât încasează pentru a fi profitabile și deci sănătoase, cred că și statele ar trebui să facă același lucru. Altfel Ziua Judecății este inevitabilă.

Până atunci vă urez „Happy Judgment Day!” alături de Statele Unite.

UPDATE: având în vedere și repatrierea lui Omar Hayssam, eu zic că ar trebui să extindem urarea și către (cel care se mai numește încă) Președintele României.

„Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că nu confirmă că Omar Hayssam a fost preluat din Siria, nici că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române şi nici că a fost repatriat în baza unui acord de extrădare. […]

„Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?

Când a plecat, Omar Hayssam nu avea niciun mandat de a nu părăsi ţara, nu discut de ce, şi nu se ceruse niciun sistem de supraveghere al vreunei instituţii, fie că ar fi fost al MI sau SRI. Deci, în 2006, când a plecat din ţară, Omar Hayssam putea fi acuzat de trecerea frauduloasă a frontierei de stat, lucru pentru care a şi fost condamnat la doi ani de închisoare. A devenit problemă fundamentală pentru instituţiile statului când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru terorism. Această condamnare s-a produs în 2008 şi atunci a fost obligaţia structurilor de securitate să îl aducă în ţară pentru a se împlini dispoziţiile justiţiei. Abia din 2008 a devenit un obiectiv major în vederea împlinirii justiţiei”, a arătat Traian Băsescu.

Băsescu a precizat că, din acest moment, consideră misiunea sa încheiată în cazul Hayssam.”

Read Full Post »

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Older Posts »