Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘democrație’

Pentru ca se apropie alegerile parlamentare, atac o tema de actualitate: mecanismul democratic al votului.

In fond, la ce serveste votul? De ce este atat de important ca, odata la 4, 5 7 sau n ani, cetatenii majori sa se stranga si sa voteze? Ce este atat de esential la acest mecanism?
Sunt constient ca pentru multi, doar punerea acestor “vaci sfinte” ale democratiei sub semnul intrebarii, declanseaza o reactie de respingere a oricarui proces de dezbatere rationala. Isi vor “aminti” cat de mult s-a luptat pentru ca votul si mai ales votul universal sa existe ca instrument legal la indemana tuturor. Se vor apara de aceasta chestionare ca de un gest retrograd, semnificand o abdicare de la drepturi cu greu castigate, cum ar fi posibilitatea de a-ti manfifesta liber optiunea de vot.
Dar progresul real s-a bazat si se bazeaza si pe impulsul de a examina clisee fundamentale si a le supune dubiului, nu de dragul dubiului, ci pentru a le reda legitimitatea argumentului, peren sau actual, ori dimpotriva, pentru a le dezvalui caracterul de automatism fara continut sau cu alt continut decat cel prezumat. Despre lord Kelvin se spune ca ar fi arfirmat ca nu mai este nimic nou de descoperit in fizica, totul s-ar rezuma la precizarea unor zecimale, in viitor. Sau ca zborul unui aparat mecanic mai greu decat aerul ar fi imposibil. Erori notorii, dar ce ne faceam daca toata lumea ii dadea ascultare?
Prin urmare, sa nu cadem prada unui astfel de reflex kelvian si sa ne permitem sa plonjam in adancul acestei intrebari: ce este votul politic si ce face el?

De fapt, nu e nici un secret: periodic, se organizeaza o cursa electorala. Candidati politici ajung, pe tot felul de cai, sa-si dispute votul unui numar de cetateni. Rezultatul acestui vot, conform unui algoritm in prealabil stabilit, (de obicei!-vezi ultimul referendum pentru alte opinii), este cel care stabileste structura puterii politice pentru urmatorul interval de timp pana la o noua cursa electorala, desfasurata dupa un calendar anuntat sau, mai rar, intempestiv.
Ce asigura aceste mecanism? Faptul ca toti cei care au dreptul sa voteze – in genere, cetatenii majori care nu au fost privati de acest drept- sa participe la desemnarea celor care vor detine puterea politica in perioada imediat urmatoare. Nimic mai mult, nimic mai putin.

Desigur, se poate obiecta ca votul reprezinta mult mai mult, ca prin intermediul lui se pune in aplicare vointa populara – esenta democratiei. Cei care fac aceasta afirmatie, ar trebui sa explice mai multe: ce este vointa populara,unde se gaseste ea, cum poate fi definita si identificata si pana la urma, la ce se serveste. Luam foarte multe lucruri de gata, dar stim oare despre ce vorbim? Este vorba despre un duh care umbla din casa in casa, impregnandu-se cu sustinerea si aprobarea tuturor, fara exceptie? Ce altceva ar putea fi denumit “vointa populara”? Sau este vorba despre o majoritate matematica ce adopta anumite convingeri si conduite? Insa, chiar si in aceasta varianta, de unde legatura cauzala intre aceasta majoritate si candidatii electorali? Ce anume garanteaza FARA ECHIVOC SI EXCEPTIE, transpunerea acestei vointe, (prezumand ca ea exista), prin intermediul votului, in puterea politica? Sunt candidatii si liderii politici de fapt liderii informali ai comunitatilor, iar in final, prin intermediul votului, se impune mesajul cu cei mai multi sustinatori?

Sa presupunem o dinamica a grupurilor in absenta votului, ca institutie formala. Membrii acestor grupuri vor interactiona si coopera intre ei in fel si chip, iar in cadrul grupurilor se vor detasa lideri. Pozitionarea acestora se face in mod natural, asa cum vedem la copii. Daca punem mai multi lideri laolalta, si acolo se va detasa un lider al liderilor. Sustinerea din spatele lor este cvasitotala, este imposibil sa iti imaginezi o structura de putere informala stabila cu 55% sau 60% sustinere. Ori este, ori nu este. Tudor Vladimirescu, de exemplu, a murit asa cum a murit pentru ca si-a pierdut sustinerea celor apropiati. Intr-o societate in care liderii nu pot fi decat informali, autoritatea formala se castiga si mentine doar prin mecanisme informale, nu prin mecanisme formale.

Ce se intampla insa daca acest consens nu exista? Daca societatea este sfasiata intre diverse tendinte, credinte si convingeri? In primul rand, este foarte greu ca un lider sa se impuna fara a castiga cumva acel consens sau un echivalent, este evident. Daca dam varianta fortei deoparte, doar o metoda asa-zis neutra, de numarare bob cu bob a acelor opinii, ar putea consacra o alegere formala, respectiv ar identifica opinia/opiniile cu cei mai multi sustinatori. Am numit, desigur, votul. Acolo unde nu exista consens, exista doar doua variante: fie face fiecare cum crede si nu exista o autoritate comuna, fie se impune regula votului ca unic mecanism de legitimare a acelei autoritati comune. Cu alte cuvinte, votul legitimizeaza autoritatea formala si atunci cand ea nu exista la nivel informal. Desigur, se poate intampla sa existe si autoritate informala, adica sa fie votati lideri adevarati, dar aceasta nu are caracter necesar, spre deosebire de cazul anterior.
Votul nu este un mecanism al consensului, ci o cale de a-l eluda pe acesta in exercitarea autoritatii. Mai mult, in prezenta mecanismului de vot, dispare oarecum necesitatea consensului, intrucat exista aparent functionalitate suficienta incat nevoia consensului sa nu fie evidenta imediat. Desigur, el poate fi evocat in discursuri ale liderilor politici, cateodata cu toata sinceritatea, pentru ca fracturile intre diversele factiuni din societate, si intre acestea si lideri, exista si isi fac simtite efectele, amenintand si uneori distrugand integritatea sociala.

Sa nu ne pacalim. Democratia nu este puterea poporului si nici manifestarea dorintei populare. In mod paradoxal, tocmai mecanismul votului impiedica asta, existand posibilitatea de a valida optiuni care sunt impartasite de 15-20% din populatie. Dreptul la vot nu ne asigura nimic, este doar un mod legitim prin care si factiuni ce probabil nu ar fi putut avea vreodata autoritate asupra unui grup sau a unei natii, pot ajunge sa exercite acea autoritate. Dreptul la vot ne indeparteaza de necesitatea de a coopera pentru ca grupul sa prospere. Dreptul la vot si votul pot sa legitimeze agresiunea, discriminarea, marginalizarea, imixtiunea ori impunerea. Avem destul exemple in secolul XX.

Aceasta nu se vrea o pledoarie pentru anularea dreptului de vot, nici vorba. Dar poate ar trebui sa ne regandim mecanismele prin care ne autoguvernam. Poate ar trebui sa intelegem ca, in absenta votului, 90% dintre cei care azi polueaza sferele inalte ale puterii, nu ar fi acolo, ci la coada societatii, unde le este locul. Poate ar trebui sa ne intoarcem spre mijloacele elementare de cooperare si actiune, care permit liderilor adevarati sa se afirme si sa ne inspire. De ce sa ne punem singuri in situatia de a depinde de un vot, cand putem face atatea alte lucruri cu viata noastra, in absenta acestuia? De fapt, sub paravanul unui drept – cu greu castigat nu-i asa – se ascunde obligatia noastra de a sustine un sistem si se consacra imposibilitatea de a trai inafara lui, indiferent ca alegi sa exerciti sau nu acel drept.

Unde este adevarata optiune?

Read Full Post »

Nu căutaţi în dicţionar cuvântul „inatenţie”, este o traducere liberă din engleză şi pare mai potrivit decât „neatenţie” pentru a descrie un anume fenomen.

S-a demonstrat că atunci când eşti concentrat pe o anume temă dată, imagini sau informaţii care în mod normal ţi-ar sări în ochi şi ţi-ar atrage atenţia nu sunt procesate de creier. Cu alte cuvinte, numai ochii văd, creierul „nu vede”.
Prin anii 70 s-a făcut un experiment, li s-a cerut unor studenţi să privească pe un monitor şi să spună de câte ori îşi pasează mingea un grup de baschetbalişti. La un moment dat a trecut printre ei o femeie cu o umbrelă care, evident, se potrivea ca nuca-n perete cu imaginea de ansamblu. S-a constata că foarte puţini dintre subiecţi au observat insolita prezenţă, majoritatea dintre ei fiind prea preocupaţi de numărătoare.
În anii 2000 s-a făcut un alt experiment, de data asta li s-a cerut să urmărească pe un monitor imagini de pe o stradă circulată intens, ei având drept misiune să numere maşinile. La un moment dat a apărut în cadru, mergând vesel pe trotuarul aferent străzii o… gorilă! Surprinzător, la sfârşitul vizionării, după ce s-au adunat datele despre numărul de maşini, au fost întrebaţi dacă au văzut ceva neobişnuit în acele imagini. TOŢI au negat, niciunul nu a observat gorila.
Cred că asta se întâmplă şi cu simpatizanţii diferitelor tabere politice, sunt atât de concentraţi să contabilizeze greşelile şi abaterile de la moralitate şi democraţie ale taberei detestate încât nu mai pot (fiziologic vorbind) să proceseze informaţiile despre imensele derapaje ale taberei favorite. Ochii văd dar creierul nu este în stare să proceseze informaţia. Aşa se întâmplă de exemplu atunci când conduci maşina şi vorbeşti la telefon, tu „vezi” strada dar sunt momente când creierul „nu o vede” şi atunci se întâmplă accidente.
P.S. A nu se confunda acest fenomen cu româneasca noastră zicală ” Vezi paiul din ochiul altuia şi nu vezi bârna din ochiul tău” care ţine de partea morală, ca să zic aşa, şi nu de cea fiziologică a omului.

UPDATE

Primind eu nişte reproşuri de la un amic cum că n-am taguri care să genereze trafic şi nici nu am linkuri, m-am gândit să-i satisfac cererea şi am pus ce mi-a cerut. Sper să se potrivească cu articolul. Într-un anume fel cred că  da…

 

Read Full Post »

Asa cum spuneam in primul articol din aceasta serie, marea calitate a democratiei este aceea ca poate satisface una din conditiile de stabilitate sociala, respectiv poate evita existenta unor majoritati oprimate de catre o minoritate. Faptul ca POATE sa o faca, nu incumba insa garantia ca asa se intampla lucrurile. In primul rand, majoritatea care va determina optiunile societatii in legatura cu propriile reglementari poate sa opteze prost sau bine, in legatura cu orice aspect in care poate interveni. Majoritatea nu inseamna in nici un fel locul social in care se gaseste garantat adevarul sau binele, cred ca nu e nevoie de multe argumente aici. Deasemeni, decuplarea de la actul de decizie, care se rezuma la un vot din cand in cand, modul in care cei care exerseaza efectiv puterea pot influenta votul prin mecanismele de dependenta pe care le creaza, pot sa zadarniceasca complet aceasta premisa favorabila a democratiei. Apoi, este insuficient ca majoritatea nu se gaseste oprimata, ea nu trebuie la randu-i sa poata oprima ori sa poate exclude, discrimina, pe principii ale majoritatii. Interzicerea casatoriilor homosexuale reprezinta un exemplu flagrant de discriminare pe principii ale majoritatii, dar sunt altele mai subtile, cum ar fi cele de religie oficiala, care nu presupune interdictie, ci statut privilegiat, etc.

Ideea este ca democratia in sine, ca sistem, nu rezolva nimic, ci doar creeaza niste premise pentru ca deziderate mai importante sa fie indeplinite. Daca, sa spunem, Pamantul ar fi Eden, nimeni nu s-ar gandi sa pretinda democratie. N-ar exista nici o nevoie in acest sens.

Democratia ofera un mecanism foarte eficient doar celor care stiu ce vor si vor ce trebuie, si numai in situatia in care sunt si majoritari. Trebuie sa recunoastem, nu este usor. Tot un mecanism relativ eficient il constituie si democratiile in care exista o minoritate care stie ce vrea si ce trebuie si reuseste sa mobilieze o majoritate in sustinerea ei, cu compromisuri si costuri relativ mici. Ineficienta in masura mai mare sau mai mica este democratia in care exista mai multe minoritati care stiu ce vor, dar care nu este neaparat ceea ce trebuie, si isi disputa crearea de majoritate necesara impunerii propriului interes cu pretul unor mari compromisuri si fara nici o consideratie pentru costul social asociat. Din nefericire, din ce in ce mai multe democratii se gasesc in acest pericol, sau chiar in aceasta situatie, iar Romania reprezinta un exemplu stralucit. Cei care au vazut democratia ca pe un mijloc de atingere a unor obiective importante, cum ar fi libertatea, egalitatea, protectia invidului si a proprietatii sale, au intuit toate aceste pericole ale deturnarii sistemului democratic de la aceste scopuri si au inventat institutii si reguli menite sa creeze si mentina decuplari intre diferitele elemente ale Puterii si sa evite chiar dictaturi ale majoritatilor mai mult sau mai putin manipulate. In ce masura au fost insa acestea relativizate, ne arata cele mai recente evenimente, de la noi, dar si de la altii. Sustin cu tarie ideea ca aceasta slabiciune a democratiei si deturnarea ei de la posibilitatea de a fi un mijloc adecvat de satisfacere a unor deziderate superioare, o reprezinta cresterea peste masura a ceea ce se cheama stat social. Dezvoltarea acestuia este invers proportionala cu discernamantul celor care voteaza, permitand constituirea de majoritati in sprijinul politic al unor idei care relativizeaza, atunci cand nu anuleaza, drepturile fundamentale ale indivizilor. Scopul acestor votanti devine doar acela de a beneficia de cat mai multe gratuitati, subsidii, suplimentari sau compensari de venituri, fara nici o preocupare pentru modul in care resursele ce se cer astfel consummate, se constituie, ori, si mai rau, cerand ca Statul sa preia controlul asupra lor intrucat isi imagineaza ca in acest fel ele se securizeaza…

Statul social hiperdezvoltat este astfel doar avanpostul socialismului, nu templul democratiei care apara pe individ si libertatile sale greu castigate. Din nefericire, oamenii nu par sa inteleaga in ce masura socialismul reprezinta o fundatura, in ciuda experientelor istorice recente.

Read Full Post »

Evenimentele recente au livrat oarecum subiectul democratiei unui foc incrucisat intens, si ne-au trimis din atmosfera discutiei de cabinet direct pe campul de lupta. Democratia cere clarificari celor care o invoca din cele mai variate pozitii, intrucat apare o problema. Daca avem de-a face exclusiv cu aparatori ai ei, cum se pretinde toata lumea, este evident ca ar trebui sa lipseasca cu desavarsire atacatorii si atunci apare firesc intrebarea – de ce avem razboi? Sa fie aceasta conditia democratiei, si anume larghetea, permeabilitatea conceptului la tot atatea interpretari, definitii si exprimari, cate tabere si-o disputa? Este ea mai curand o religie decat un sistem organizational? Daca da, care este zeul ei suprem si care finalitatea?

Unul dintre comentatorii de marca ai acestui blog, l-am numit pe Bibliotecaru, insista in interventiile sale in prima parte a acestui articol-serial, ca democratia este ceea ce spune si numele: puterea poporului.
O definitie, conform logicii, presupune gen proxim si diferenta specifica. Fie si numai din acest motiv, definirea democratiei ca “putere a poporului” renunta la orice rigoare, respectiv este flagrant lipsita de continut informativ, oferind mai curand o vaga indicatie despre ceea ce nu este: nu este monarhie absolutista, de exemplu. Desi , pana si monarhi absoluti au afirmat ca ei conduc in numele poporului, sau popoarelor lor, si prin mila lui Dumnezeu…

Atenienii au denumit forma de organizare politica pe care sustinatorii ei au impus-o la un moment dat, democratie, intelegand ca atare cadrul participarii directe a celor carora li se acorda acest drept, evidentiat prin contabilizarea in cadrul actului decizional, a vointei individuale exprimata printr-un vot, precum si validarea deciziei prin majoritatea voturilor. Dreptul apartinea insa unei…minoritati, intrucat femeile, copii si sclavii nu il aveau.
Daca luam denumirea drept definitie, acestia din urma nu erau popor… In ziua de azi, ar fi putut fi definit probabil ca un drept al albilor monogami care au atins varsta majoratului. Si mult timp, asa a si fost, chiar daca purta denumirea pompoasa de „sufragiu universal“.
Prin urmare, determinant nu este intelesul etimologic ci continutul, realitatea care se defineste astfel. Strict tehnic vorbind, democratia nu este altceva decat conducerea conform mandatului unei majoritati, indiferent cum se constituie ea si cum este obtinut acel mandat. Din care motiv, democratia nu prezuma libertate pentru indivizi, nu prezuma respectarea si apararea unor drepturi cum ar fi proprietatea privata sau dreptul la opinie… Toate acestea trebuiesc asumate explicit de catre democratie, pentru ca ea sa fie mai mult decat o dictatura operata prin intermediul unei majoritati. Dar, in absenta garantiilor reale pentru aceste drepturi, democratiile au viata scurta, intrucat premisele contestarii continue a status quo-ului, din cauza fragilitatii raporturilor de putere intre diferitele segmente ale societatii , sunt astfel alimentate continuu.

Pentru a prospera, o societate are nevoie de stabilitatea conditiilor in care vietuieste si de utilizarea cat mai apropiata de optim a resurselor pe care le are la dispozitie. Aceasta constatare indeamna pe multi ganditori inspre teoretizarea unor conditii ideale si justificarea unor sisteme de inginerie sociala, care pacatuiesc insa prin ignorarea fie a unuia, fie a altuia dintre principiile fundamentale ale umanitatii, rezultate pana la urma din determinarile structurale ale fiintei umane. Societatea nu este un organism colectiv, ci o retea de indivizi, de fapt rezultanta fortelor individuale in actiune. Nici o schema societara validata strict politic nu este altceva decat un experiment sortit dinainte esecului, din acest motiv. Este si soarta democratiei, in masura in care desconsidera individualitatea. Nu exista un raport mai bun sau mai stabil intre indivizi, altul decat cel nascut liber si fara alte constrangeri inafara normei generic denumita lege, bazata ea insasi pe cutuma si larga acceptanta.
In ciuda aparentelor, statul social modern nu respecta acest deziderat. Principiul de baza al acestuia, poate fi tradus astfel: cei care sunt capabili sa munceasca, sa se intretina si sa prospere, sunt datori sa finanteze cel putin in parte deficitul celor care sunt incapabili, temporar sau permanent , sa o faca. De fapt, se incearca in acest fel anularea din start a inegalitatilor extreme care sa alimenteze framantari sociale si instabilitate politica, recunoscandu-se astfel ca motivul acestora il constituie o majoritate nemultumita. Dar, tocmai aceasta constatare ar trebui sa avertizeze asupra fragilitatii constructiei, menita teoretic sa corecteze un alt fel de fragilitate. Nu asistenta mutuala reglementata reprezinta solutia, intrucat o simpla schimbare a raporturilor matematice induce automat conditiile instabilitatii si devoaleaza cele mai complexe aranjamente ca fiind simple scheme Ponzi, ci crearea acelor premise prin care majoritatea sa poata obtine fara aranjamente artificiale, suficiente venituri pentru a se sustine in conditii multumitoare, pe care sa fie dispusa sa le protejeze pentru sine si pentru ceilalti. Aceasta este o democratie functionala, consecventa si care genereaza majoritati stabile, intrucat indivizii urmaresc doar sa-si prezerve capacitatea de a-si asigura bunastarea prin efort propriu, motiv pentru care se vor preocupa, si in caz de nevoie se vor lupta, pentru libertatea de a o face si nu pentru ca cineva sa le asigure in continuare veniturile chiar cu pretul abuzului asupra semenilor. Formula oricum nesustenabila si de natura sa creeze mai devreme sau mai tarziu o majoritate infometata si nemultumita, cu urmari deja cunoscute, nu doar previzibile.

Apare insa o problema: clasa politica. Cei care traiesc pentru si din prestatia lor in slujba sau cel putin in solda si sarcina comunitatii. Despre asta insa, in episodul urmator.
(Va urma)

.

Read Full Post »

Amicul Aramis, cu articolul despre Waterloo, m-a făcut să mă gândesc la ascensiunea unui alt dictator, Adolf Hitler.

Poate vă amintiți că ascensiunea lui Hitler a fost spectaculoasă, ajungând în câțiva ani de la un procent de 2.6% (1928) la aproape 44% (1933) din voturile electoratului german. La prima vedere, pare normal ca într-o Germanie învinsă, ascensiunea naționalismului să crească natural. Însă acesta este doar mediul în care un astfel de cancer, precum dictatura, se poate dezvolta. Explozia răului are totuși nevoie de un catalizator, care în cazul Germaniei a fost MAREA CRIZĂ.

Problemele generate de Marea Criză Economică, au indus electoratului german o puternică aversiune față de PARLAMENTARISM, perceput ca fiind ineficient și corupt. Drept urmare GUVERNAREA PRIN DECRETE, emise de către președintele ales democratic, Paul von Hindenburg, a devenit norma, într-o Germanie tot mai slăbită economic.

Însă nu majoritatea (cetățenilor) l-a adus la putere pe Hitler, ci ELITELE speriate de ascensiunea extremei stângi. În acest context, Franz von Papen și un grup de oameni de afaceri i-au scris președintelui Hindenburg o scrisoare prin care îi cereau să-l numească pe Hitler cancelar. A urmat incendierea Reichstag-ului și preluarea completă a puterii.

Să recapitulăm un pic condițiile necesare ascensiunii unui dictator, să-i spunem Omul Providențial care Luptă cu Comuniștii:
– o mare criză economică;
– dispreț pentru parlamentarism;
– guvernare prin decrete;
– o elită economică speriată de „comuniști”;
– un eveniment declanșator.

Ne lipsește ceva?

Update:

Casandra a postat un excelent comentariu, pe care îl reproduc aici:

Porthos

Iti inteleg preocuparea. La noi se poate replica experienta respectiva, dar in cheie damboviteana, cu lautari, pastrama si must la botul dictatorului caricatural.

In primul rand, miscarea comunista si cea social-democrata erau chiar puternice in Republica de la Weimer. Si erau autentice, ceea ce provoca un frison serios elitelor economice si financiare germane. La data instalarii lui Hitler, inflatia era deja jugulata de guvern si urma revenirea. Criza fusese decontata (ca la noi!) mai ales de populatie. Elitelor economcie le era teama ca revenirea economica avea sa le aduca o nota de plata si lor. Istoria proprie le demonstrase ca, atunci cand stanga este puternica, singura metoda pasnica de a pastra puterea in mainile dreptei era adoptarea unor politici de stanga. Cum facuse incepand cu 1871 chiar conservatorul von Bismarck, adoptand sistemele de asigurari sociale de somaj, pensie si boala. Atunci elitele economice au fost puse la plata facturii pacii. In anii ’30 le era teama ca vor fi iar puse la plata. Si l-au ales pe Hitler.

La noi, comunismul nu a prins niciodata. Pana si social-democratii de astazi sunt mai degraba social-liberali. Doar dintr.un fel de bun-simt politic, nu pe baza unei ideologii bine asumate. Si poate ca, pentru o vreme, este mai sanatos asa. Papagalii care tipa toata ziua despre “comunistii” din USL nu cred nici ei in realitatea spuselor lor. In mare parte, totul este un circ penibil care ascunde doar teama ca, la o schimbare de guvernare, poate ca Fiscul o sa le ceara dosarul preturilor de transfer si ca vor trebui sa explice mai bine cum este cu conturile nedeclarate parcate prin paradiscurile fiscale. Cu asita de acum s-au inteles, Romania este una dintre putinele tari europene in care nu s-a auzit de Acordurile Rubik, de schimbul de informatii cu statele reputate a fi paradisuri bancare si fiscale. La noi au primit cea mai inalta protectie acesti simpli infractori fiscali. Au avut ceva palpitatii in 2009, cand Basescu i-a amenintat cu repercursiuni pe cei cu banii adapostiti in Liechtenstein, dar apoi nu s-a mai auzit nimic, Au cazut la pace!

Parlamentarismul este in declin in toata lumea democratica. Mecansimele de selectie din partide nu mai sunt adecvate, parea multi parlamentari si guvernanti sunt fosti “pupili” ai intereselor diferitelor entitati economice sau industrii. Si, din pacate, societatea nu mai are organizatii civile care sa poata tine piept intereselor cercurilor economice si financiare dominante, asa cum faceau pe vremuri sindicatele. Presa nu mai este de mult independenta, ci in proprietatea unor “moguli” care au si alte interese, in toata lumea.

Basescu este epuizat. Bine nu mai poate face, ceva rau se mai poate, dar nu prea rau. Este pacat insa ca va bloca inca 2 ani negocierile pentru un nou proiect national care sa reuneasca natiunea. Firea lui este sa saboteze chestiunile care nu sunt pe masura propriilor lui proiecte. Si isi va ucide partidul tinandu-l in lesa intereselor si actiunilor lor. Mostenirea lui toxica va fi omniprezenta structurilor de informatii in tot ce misca in aceasta tara, mai ales in economie. O Romanie “securitata”, nelasata sa se maturizeze, continuu pilotata de servicii – asta este mostenirea lui Basescu. Am stiut ca acesta este proiectul lui inca din 2001 cand, la doar 2 luni de la preluarea conducerii PD si fara sa-si consulte colegii, a adus partidul lui Magureanu in PD.

Faliile create in societate in timpul celor doua mandate Basescu se vor resorbi foarte greu, doar daca avem noroc in 10 ani. Nu este vorba doar de polarizarea sociala, de adancirea saraciei si a excluderii sociale, ci de dispretul si furia care s-au instalat intre diferite categorii. si totul a inceput inca din ianuarie 2005, cand un dobitoc cu diplome a scris “Matusalem voteaza!” si a dat semnalul pentru anii de agresivitate la adresa batranilor. Daca idiotul nu ar fi fost recompensat pentru acesta viziune “reformista” printr-o functie publica importanta, am fi putut spune ca este doar un idiot in plus in tara asta. Dar, prin functia cu care a fost recompensat, toata lumea a inteles ca individul reprezinta o voce a puterii. Ceea ce a urmat (asistatii, puturosii, grasii,…) a sfasiat aceasta tara.

Nu cred ca ne paste dictatura. Nu neaparat pentru motivul ca lui basescu nu i-ar place (oh, cum i-ar place!), dar raportul de forte in societate nu-i permite. Va adanci doar dispretul si ura dintre diferite categorii de cetateni.

Read Full Post »

Dupa cum am mai facut-o, voi publica un articol in serial, atat datorita intinderii subiectului cat si faptului ca mai lucrez la unele idei si formulari.

Articolul doreste sa abordeze tema democratiei, avand drept ultim scop o incercare de evidentiere a motivelor multiplelor disfunctionalitati din democratia romaneasca, asa cum le-am identificat eu.
Sunt, asa cum unii dintre voi stiu, un sustinator neconditionat al libertatii individuale, motiv pentru care nu acord democratiei credit decat in masura in care respecta si protejeaza acest statut al individului. Inafara acestei conditii, in opinia mea, democratia este doar un alibi pentru politici manipulatoare si opresive.

In ultima instanta, fiecare individ este preocupat de propria securitate si bunastare. Cel mai categoric mod in care le poate obtine, ar fi controlul total asupra tuturor celorlalti. Dar istoria a dovedit ca aceasta, si atunci cand reuseste unui individ sau grup restrans de indivizi, nu se intampla decat pentru scurta vreme si de obicei se incheie violent, cu pagube mari pentru toata lumea si distrugerea inclusiv a celui/celor care au practicat controlul total. Cresterea demografica din zilele noastre , interconectarea comunitatilor si transferul practic instantaneu al informatiei, nu fac decat sa reduca drastic probabilitatea stabilitatii oricarui status quo care presupune dominatia categorica a unei minoritati asupra majoritatii si exercitarea controlului cvasitotal de catre aceasta. In principiu, democratia reprezinta rezultatul esecului unei structuri in care majoritatea este supusa unei minoritati, ceea ce poate sa semnifice si un indiciu ca o societate stabila se cladeste doar pe principiul “majoritatea conduce”. Singur insa, acest principiu are multe neajunsuri. In ciuda unor opinii contrare, majoritatea nu este infailibila, si genereaza optiuni eronate, cu efecte sociale devastatoare. Sa mentionam doar ca majoritatea regimurilor totalitare moderne au fost facute posibile prin mecanisme democratice de sustinere, respectiv prin vot: nazismul, fascismul, comunismul in unele tari. Cu toate acestea, nu principiul este gresit, intrucat in absenta majoritatii nu exista stabilitate, ci mult mai probabil gresita este absolutizarea lui. El trebuie coroborat cu altele, cum ar fi suprematia legii si inviolabilitatea unor enunturi fundamentale, cuprinse intr-o Carta initiala, o Constitutie, daca vreti, care sa statueze si garanteze drepturi ale individului, indiferent si independent de gradul sau de agregare. Abia atunci constructia poate sa devina stabila si functionala, iar majoritatea este impiedicata sa devina simpla masa de manevra ori suport de politici totalitare sau social perdante. Democratia trebuie sa-i protejeze pe toti membrii ei, chiar daca minoritari, de orice discriminare pe acest criteriu, garantandu-le deplina egalitate si protectie in fata legii, precum si posibilitatea de a-si exprima optiunile. Desigur, majoritatile, cele politice cel putin, sunt rareori stabile, iar alternanta la putere devine astfel una din caracteristicile democratiei. Este greu sa-ti imaginezi insa o alternanta lina si lipsita de aspecte conflictuale majore, atunci cand ea s-ar petrece intre parti total diferite sau chiar antagonice. Din care motiv, democratia nu functioneaza cu adevarat decat atunci cand societatea adera in majoritatea ei la acelasi set de valori, in ciuda unor diferente de opinie asupra unor aspecte si doar daca anume tendinte de indemnare spre “ignorare” sau “uitare” a lor este considerata sanctionabila. Este una din conditiile de functionalitate pe care le voi mentiona mai incolo.

Toate acestea, democratiile occidentale par sa le fi inteles in oarecare masura. Spirala alternantei democratie- tiranie, cu toate formele in care ele s-au manifestat, care se desfasoara de la vechea Atena in timpurile moderne, a condus la o formula relativ evoluata de democratie, in care lectiile trecutului se incearca a fi cuprinse in norme societare menite a genera echilibru, stabilitate, echitate si coeziune sociala. Foarte probabil, nu este forma suprema de coabitare pe care omenirea o va cunoaste, insa pare o structura de organizare care da sanse unor evolutii pozitive pe termen indelungat, IN ANUMITE CONDITII. In acceptiunea mea, aceste conditii pot fi descrise astfel:

1. Libertatea individuala trebuie inteleasa ca fiind bunul suprem, cu toate drepturile si obligatiile care rezulta din acest concept. Orice limitare, alta decat cea rezultata din neincalcarea drepturilor si libertatilor semenilor cu ocazia exercitarii celor proprii, reprezinta un abuz si o motivatie legitima de contestare a cadrului.
2. Egalitatea indivizilor se statueaza ca fiind una in fata legii, si nu o nivelare sau regularizare a diferentelor individuale, ceea ce ar naste indemnuri si ar putea legitimiza masuri de inginerie sociala ce pot leza principiul anterior enuntat
3. Actiunea de a guverna, are doar sensul crearii de structuri si institutii specializate, menite sa puna in aplicare si sa apere principiile de mai sus, iar notiunea de Putere se intelege doar ca imputernicire temporara de a exercita atributiile acelor structuri.
4. Legea este norma acceptata mutual ca fiind referinta suprema in reglarea relatiilor dintre indivizi si/sau grupuri de indivizi, fara exceptie. Norma/conventia de baza trebuie sa consacre acele principii care sa nu permita adoptarea vreodata a unor legi care sa poate leza sau trata discriminatoriu vreun individ, ori care sa faca posibila folosirea privilegiului exercitarii puterii de catre o parte a societatii, indiferent cat de mare sau mica, pentru a-si consolida si permanentiza pozitia dominanta.
5. Cei guvernati nu trebuie sa astepte si sa ceara de la Putere altceva decat garantarea statutului lor de oameni liberi si egali in fata legii, pastrarea ordinii si linistii publice si apararea teritoriului lor de agresiuni. Democratia nu poate rezista decat atata timp cat majoritatile rezista la randul lor tentatiei de a se constitui ca atare in jurul unor idei, principii sau politici care ar permite unui individ sa creeze obligatii pentru un alt individ. Mai devreme sau mai tarziu, acestea ar duce la incalcarea principiilor care stau la baza ei si vor face loc arbitrariului si structurilor totalitare.
6. Simpla existenta sau statuare a unor mecanisme democratice, cum ar fi votul universal, dreptul de a alege si de a fi ales, nu garanteaza in nici un fel nici functionalitate, nici succes, nici protectie impotriva totalitarismului sau abuzului. In absenta unui atasament de fond al societatii in ansamblul sau fata de valorile democratice si a unei intelegeri profunde si relativ comune a semnificatiei acestora, cadrul democratic reprezinta doar un alt mod in care o minoritate isi exercita dominatia asupra unei majoritati, folosind mecanismele democratice pentru a o manipula si aservi scopurilor sale.
7. Democratia nu poate functiona fara economie de piata, desi relatia nu este una biunivoca. Aceasta ultima conditie este extrem de importanta si neglijarea ei antreneaza mari disfunctionalitati in societate, dupa cum voi incerca sa argumentez mai incolo.

(Va urma)

Read Full Post »

Am asistat cu stupoare și oroare la o scamatorie ordinară făcută în piața publică. Iar noi spectatorii hipnotizați și intrați în transă am început să ne mișcăm și să ne comportăm ca și cum am fi niște biete automate, incapabili de a discerne realitatea de perdeaua de fum.

Pe scurt, în contextul anchetării de către DNA a lui Sorin Blejnar, operație începută de Traian Băsescu, atunci când Vasile Blaga începuse să se obrăznicească, dar oprită în momentul în care acesta și-a văzut lungul nasului, Procuratura a lansat o perdea de fum menită să ascundă problema reală, uriașa escrocare a statului de către cel pus să ne păzească de astfel lucruri.

În ce constă perdeaua de fum? În publicarea în presă a unor stenograme ale discuțiilor unor procurori și oameni politici. Se sugerează astfel o uriașă conspirație, politico-judiciară, pregătită să pună mâna pe puterea deținută de „incoruptibili”, de cei care ne-au scăpat de corupția psdisto-pnlistă. Analogiile cu cazul Voicu și „caracatița” sa judiciară sunt automate.

Cu stupoare, am văzut oameni a căror integritate și inteligență le respect, discutând despre lucruri, altfel importante, dar irelevante în contextul de față, cum ar fi protejarea anonimității surselor presei. Se trece astfel cu vederea un lucru infinit mai important cum este dreptul de A NU FI ASCULTAT FĂRĂ MANDAT. Orice discuție privată, inclusiv discuțiile noastre, ale muschetarilor, despre blogul nostru, pot fi interpretate ca o conspirație, atunci când sunt decupate din context și publicate „pe surse”.

Chiar nu vă întrebați, cum de apar în presă doar stenogramele opozanților lui Traian Băsescu și Monica Macovei? Realizați că am ajuns să fim ascultați de către POLIȚIA POLITICĂ, mai rău decât înainte de 1989? Și infinit mai rău decât atunci, putem fi condamnați de către Justiția Politică a doamnei Macovei fără a avea dreptul să înțelegem DE CE, așa cum a pățit Adrian Năstase un fost prim-ministru al României și adversar politic al Traian Băsescu.

Ar fi trebuit să reacționăm de prima dată când a fost evident că am fost manipulați copilărește, în celebrul caz al răpirii jurnaliștilor în Irak. Nici măcar când unul din protagoniști, Ovidiu Ohanesian, a spus că a fost o înscenare ordinară, nu ne-am pus problema corectitudinii președintelui. Vă invit să citiți blogul lui Ohanesian și să vă minunați. Răpirea jurnaliștilor din Irak, nu este singura anomalie din România, o țară presupus liberă. Aberațiile se țin lanț:
povestea ultimului condamnat la moarte care își așteaptă pedeapsa: „Tribunalul Militar Bucureşti a reconfirmat condamnarea la moarte a lui Constantin Răuţă • Fost ofiţer DIE, trecut în tabăra NATO, acesta a lucrat în proiecte strategice ca sistemele de sateliți sau telescopul Hubble”;
culisele dosarului Armamentul (arestarea lui Viktor Bout – personajul real ecranizat Nicholas Cage în 2005 în filmul „Lord of War”): „pe baza informațiilor primite de la Munaf Mohamad în luna mai și confirmate ulterior de martori și de informatori, pe numele lui Omar Hayssam s-a constituit dosarul 628/D/P/2005, pentru trafic de arme, la data de 4 iulie 2005” – citat din cartea „Prădarea României”, scrisă de Ciprian Nastasiu, procurorul care l-a arestat pe Viktor Bout. În prezent atât Ciprian Nastasiu, cât și colega sa Angela Ciurea, cei care au investigat „Dosarul Armamentul”, dar și „ALRO” și „răpirea din Irak”, au fost scoși din Ministerul Public pe ușa din dos.

Vă las plăcerea să citiți singuri și celelalte articole referitoare la poliția politică, justiția „reformată” de Monica Macovei și chiar la serviciile de informații ale unei țări, despre care credeam cu toții că este o democrație.

Update: Victor Ponta, Primul Ministru al României a solicitat DNA-ulului să publice toate stenogramele înregistrărilor lui și nu doar ceea ce le convine. În plus accesul presei la aceste stenograme ar trebui să fie nediscriminatoriu.

_________________________________

Cinstiți muschetari și dragi prieteni, mai bine ne-am gândi cum am putea schimba actuala stare de lucruri. Ce ar trebui făcut să scăpăm din cloaca politicii dâmbovițene?

Una din ideile interesante pe care le-am găsit este cea de Open Society. Aveți aici un link, zic eu, interesant: „Free, open ebook offers ideas for rebooting American government„.

Poate găsim timp să citim și cărțile. Și ca să nu ziceți că i-am făcut reclamă mascată lui George Soros vă spun că și el promovează același concept. Sunt convins că știați, dar nu vreau să ziceți că nu v-am spus.

Read Full Post »

« Newer Posts