Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘dictator’



Cristian Tudor Popescu – Memento mori

„Când 54 % dintre votanţii PDL, adică 2.400 de oameni, i-au respins pe el şi pe ţiitoarea lui politică, Traian Băsescu spune: Adio PLD, voi să nu mai fiţi o piatră de moară pentru mine, eu să nu mai fiu o piatră de moară pentru voi.

Dar când 89% dintre votanţii României, adică 7,5 milioane de oameni l-au respins, de ce Traian Băsescu n-a spus: Adio români, voi să nu mai fiţi o piatră de moară pentru mine, eu să nu mai fiu o piatră de moară pentru voi?

Pentru că sunt mori şi mori, şi moara de la Cotroceni, spre deosebire de cea din Modrogan, încă mai macină ceva pentru T. Băsescu?”

Read Full Post »

Evenimentele recente au livrat oarecum subiectul democratiei unui foc incrucisat intens, si ne-au trimis din atmosfera discutiei de cabinet direct pe campul de lupta. Democratia cere clarificari celor care o invoca din cele mai variate pozitii, intrucat apare o problema. Daca avem de-a face exclusiv cu aparatori ai ei, cum se pretinde toata lumea, este evident ca ar trebui sa lipseasca cu desavarsire atacatorii si atunci apare firesc intrebarea – de ce avem razboi? Sa fie aceasta conditia democratiei, si anume larghetea, permeabilitatea conceptului la tot atatea interpretari, definitii si exprimari, cate tabere si-o disputa? Este ea mai curand o religie decat un sistem organizational? Daca da, care este zeul ei suprem si care finalitatea?

Unul dintre comentatorii de marca ai acestui blog, l-am numit pe Bibliotecaru, insista in interventiile sale in prima parte a acestui articol-serial, ca democratia este ceea ce spune si numele: puterea poporului.
O definitie, conform logicii, presupune gen proxim si diferenta specifica. Fie si numai din acest motiv, definirea democratiei ca “putere a poporului” renunta la orice rigoare, respectiv este flagrant lipsita de continut informativ, oferind mai curand o vaga indicatie despre ceea ce nu este: nu este monarhie absolutista, de exemplu. Desi , pana si monarhi absoluti au afirmat ca ei conduc in numele poporului, sau popoarelor lor, si prin mila lui Dumnezeu…

Atenienii au denumit forma de organizare politica pe care sustinatorii ei au impus-o la un moment dat, democratie, intelegand ca atare cadrul participarii directe a celor carora li se acorda acest drept, evidentiat prin contabilizarea in cadrul actului decizional, a vointei individuale exprimata printr-un vot, precum si validarea deciziei prin majoritatea voturilor. Dreptul apartinea insa unei…minoritati, intrucat femeile, copii si sclavii nu il aveau.
Daca luam denumirea drept definitie, acestia din urma nu erau popor… In ziua de azi, ar fi putut fi definit probabil ca un drept al albilor monogami care au atins varsta majoratului. Si mult timp, asa a si fost, chiar daca purta denumirea pompoasa de „sufragiu universal“.
Prin urmare, determinant nu este intelesul etimologic ci continutul, realitatea care se defineste astfel. Strict tehnic vorbind, democratia nu este altceva decat conducerea conform mandatului unei majoritati, indiferent cum se constituie ea si cum este obtinut acel mandat. Din care motiv, democratia nu prezuma libertate pentru indivizi, nu prezuma respectarea si apararea unor drepturi cum ar fi proprietatea privata sau dreptul la opinie… Toate acestea trebuiesc asumate explicit de catre democratie, pentru ca ea sa fie mai mult decat o dictatura operata prin intermediul unei majoritati. Dar, in absenta garantiilor reale pentru aceste drepturi, democratiile au viata scurta, intrucat premisele contestarii continue a status quo-ului, din cauza fragilitatii raporturilor de putere intre diferitele segmente ale societatii , sunt astfel alimentate continuu.

Pentru a prospera, o societate are nevoie de stabilitatea conditiilor in care vietuieste si de utilizarea cat mai apropiata de optim a resurselor pe care le are la dispozitie. Aceasta constatare indeamna pe multi ganditori inspre teoretizarea unor conditii ideale si justificarea unor sisteme de inginerie sociala, care pacatuiesc insa prin ignorarea fie a unuia, fie a altuia dintre principiile fundamentale ale umanitatii, rezultate pana la urma din determinarile structurale ale fiintei umane. Societatea nu este un organism colectiv, ci o retea de indivizi, de fapt rezultanta fortelor individuale in actiune. Nici o schema societara validata strict politic nu este altceva decat un experiment sortit dinainte esecului, din acest motiv. Este si soarta democratiei, in masura in care desconsidera individualitatea. Nu exista un raport mai bun sau mai stabil intre indivizi, altul decat cel nascut liber si fara alte constrangeri inafara normei generic denumita lege, bazata ea insasi pe cutuma si larga acceptanta.
In ciuda aparentelor, statul social modern nu respecta acest deziderat. Principiul de baza al acestuia, poate fi tradus astfel: cei care sunt capabili sa munceasca, sa se intretina si sa prospere, sunt datori sa finanteze cel putin in parte deficitul celor care sunt incapabili, temporar sau permanent , sa o faca. De fapt, se incearca in acest fel anularea din start a inegalitatilor extreme care sa alimenteze framantari sociale si instabilitate politica, recunoscandu-se astfel ca motivul acestora il constituie o majoritate nemultumita. Dar, tocmai aceasta constatare ar trebui sa avertizeze asupra fragilitatii constructiei, menita teoretic sa corecteze un alt fel de fragilitate. Nu asistenta mutuala reglementata reprezinta solutia, intrucat o simpla schimbare a raporturilor matematice induce automat conditiile instabilitatii si devoaleaza cele mai complexe aranjamente ca fiind simple scheme Ponzi, ci crearea acelor premise prin care majoritatea sa poata obtine fara aranjamente artificiale, suficiente venituri pentru a se sustine in conditii multumitoare, pe care sa fie dispusa sa le protejeze pentru sine si pentru ceilalti. Aceasta este o democratie functionala, consecventa si care genereaza majoritati stabile, intrucat indivizii urmaresc doar sa-si prezerve capacitatea de a-si asigura bunastarea prin efort propriu, motiv pentru care se vor preocupa, si in caz de nevoie se vor lupta, pentru libertatea de a o face si nu pentru ca cineva sa le asigure in continuare veniturile chiar cu pretul abuzului asupra semenilor. Formula oricum nesustenabila si de natura sa creeze mai devreme sau mai tarziu o majoritate infometata si nemultumita, cu urmari deja cunoscute, nu doar previzibile.

Apare insa o problema: clasa politica. Cei care traiesc pentru si din prestatia lor in slujba sau cel putin in solda si sarcina comunitatii. Despre asta insa, in episodul urmator.
(Va urma)

.

Read Full Post »

Amicul Aramis, cu articolul despre Waterloo, m-a făcut să mă gândesc la ascensiunea unui alt dictator, Adolf Hitler.

Poate vă amintiți că ascensiunea lui Hitler a fost spectaculoasă, ajungând în câțiva ani de la un procent de 2.6% (1928) la aproape 44% (1933) din voturile electoratului german. La prima vedere, pare normal ca într-o Germanie învinsă, ascensiunea naționalismului să crească natural. Însă acesta este doar mediul în care un astfel de cancer, precum dictatura, se poate dezvolta. Explozia răului are totuși nevoie de un catalizator, care în cazul Germaniei a fost MAREA CRIZĂ.

Problemele generate de Marea Criză Economică, au indus electoratului german o puternică aversiune față de PARLAMENTARISM, perceput ca fiind ineficient și corupt. Drept urmare GUVERNAREA PRIN DECRETE, emise de către președintele ales democratic, Paul von Hindenburg, a devenit norma, într-o Germanie tot mai slăbită economic.

Însă nu majoritatea (cetățenilor) l-a adus la putere pe Hitler, ci ELITELE speriate de ascensiunea extremei stângi. În acest context, Franz von Papen și un grup de oameni de afaceri i-au scris președintelui Hindenburg o scrisoare prin care îi cereau să-l numească pe Hitler cancelar. A urmat incendierea Reichstag-ului și preluarea completă a puterii.

Să recapitulăm un pic condițiile necesare ascensiunii unui dictator, să-i spunem Omul Providențial care Luptă cu Comuniștii:
– o mare criză economică;
– dispreț pentru parlamentarism;
– guvernare prin decrete;
– o elită economică speriată de „comuniști”;
– un eveniment declanșator.

Ne lipsește ceva?

Update:

Casandra a postat un excelent comentariu, pe care îl reproduc aici:

Porthos

Iti inteleg preocuparea. La noi se poate replica experienta respectiva, dar in cheie damboviteana, cu lautari, pastrama si must la botul dictatorului caricatural.

In primul rand, miscarea comunista si cea social-democrata erau chiar puternice in Republica de la Weimer. Si erau autentice, ceea ce provoca un frison serios elitelor economice si financiare germane. La data instalarii lui Hitler, inflatia era deja jugulata de guvern si urma revenirea. Criza fusese decontata (ca la noi!) mai ales de populatie. Elitelor economcie le era teama ca revenirea economica avea sa le aduca o nota de plata si lor. Istoria proprie le demonstrase ca, atunci cand stanga este puternica, singura metoda pasnica de a pastra puterea in mainile dreptei era adoptarea unor politici de stanga. Cum facuse incepand cu 1871 chiar conservatorul von Bismarck, adoptand sistemele de asigurari sociale de somaj, pensie si boala. Atunci elitele economice au fost puse la plata facturii pacii. In anii ’30 le era teama ca vor fi iar puse la plata. Si l-au ales pe Hitler.

La noi, comunismul nu a prins niciodata. Pana si social-democratii de astazi sunt mai degraba social-liberali. Doar dintr.un fel de bun-simt politic, nu pe baza unei ideologii bine asumate. Si poate ca, pentru o vreme, este mai sanatos asa. Papagalii care tipa toata ziua despre “comunistii” din USL nu cred nici ei in realitatea spuselor lor. In mare parte, totul este un circ penibil care ascunde doar teama ca, la o schimbare de guvernare, poate ca Fiscul o sa le ceara dosarul preturilor de transfer si ca vor trebui sa explice mai bine cum este cu conturile nedeclarate parcate prin paradiscurile fiscale. Cu asita de acum s-au inteles, Romania este una dintre putinele tari europene in care nu s-a auzit de Acordurile Rubik, de schimbul de informatii cu statele reputate a fi paradisuri bancare si fiscale. La noi au primit cea mai inalta protectie acesti simpli infractori fiscali. Au avut ceva palpitatii in 2009, cand Basescu i-a amenintat cu repercursiuni pe cei cu banii adapostiti in Liechtenstein, dar apoi nu s-a mai auzit nimic, Au cazut la pace!

Parlamentarismul este in declin in toata lumea democratica. Mecansimele de selectie din partide nu mai sunt adecvate, parea multi parlamentari si guvernanti sunt fosti “pupili” ai intereselor diferitelor entitati economice sau industrii. Si, din pacate, societatea nu mai are organizatii civile care sa poata tine piept intereselor cercurilor economice si financiare dominante, asa cum faceau pe vremuri sindicatele. Presa nu mai este de mult independenta, ci in proprietatea unor “moguli” care au si alte interese, in toata lumea.

Basescu este epuizat. Bine nu mai poate face, ceva rau se mai poate, dar nu prea rau. Este pacat insa ca va bloca inca 2 ani negocierile pentru un nou proiect national care sa reuneasca natiunea. Firea lui este sa saboteze chestiunile care nu sunt pe masura propriilor lui proiecte. Si isi va ucide partidul tinandu-l in lesa intereselor si actiunilor lor. Mostenirea lui toxica va fi omniprezenta structurilor de informatii in tot ce misca in aceasta tara, mai ales in economie. O Romanie “securitata”, nelasata sa se maturizeze, continuu pilotata de servicii – asta este mostenirea lui Basescu. Am stiut ca acesta este proiectul lui inca din 2001 cand, la doar 2 luni de la preluarea conducerii PD si fara sa-si consulte colegii, a adus partidul lui Magureanu in PD.

Faliile create in societate in timpul celor doua mandate Basescu se vor resorbi foarte greu, doar daca avem noroc in 10 ani. Nu este vorba doar de polarizarea sociala, de adancirea saraciei si a excluderii sociale, ci de dispretul si furia care s-au instalat intre diferite categorii. si totul a inceput inca din ianuarie 2005, cand un dobitoc cu diplome a scris “Matusalem voteaza!” si a dat semnalul pentru anii de agresivitate la adresa batranilor. Daca idiotul nu ar fi fost recompensat pentru acesta viziune “reformista” printr-o functie publica importanta, am fi putut spune ca este doar un idiot in plus in tara asta. Dar, prin functia cu care a fost recompensat, toata lumea a inteles ca individul reprezinta o voce a puterii. Ceea ce a urmat (asistatii, puturosii, grasii,…) a sfasiat aceasta tara.

Nu cred ca ne paste dictatura. Nu neaparat pentru motivul ca lui basescu nu i-ar place (oh, cum i-ar place!), dar raportul de forte in societate nu-i permite. Va adanci doar dispretul si ura dintre diferite categorii de cetateni.

Read Full Post »