Ploaia de bani gratuiți

În ultimele săptămâni am avut mai multe întâlniri cu diverse IFN-uri (Instituții Financiare Non-bancare) de creditare decât în precedenții zece ani. Ușor șocant. Zeci de mici companii încearcă să muște din cota de piață a giganților bancari. Deocamdată „mușcatul” seamănă mai degrabă cu ciugulitul firimiturilor de către vrăbii la un fast-food.

Dacă o bancă de retail din top 5 are un buget de creditare de peste un miliard de euro pentru persoane fizice și aproximativ încă pe atât pentru PFA, micro, SME și „large corporate”, un astfel de IFN leșină de fericire dacă depășește 10 milioane de euro anual. Mă refer firește la amatori, pentru că IFN-urile băncilor sunt și ele în zona sutelor de milioane de euro. Și tot acolo sunt și restul băncilor din top 10.

Una peste alta, o adevărată cascadă de bani se revarsă peste doritorii de credite. Iar tâmpeniile făcute de dragul nostru Parlament (ex. Legea dării în plată) seamănă cu bolovanii ce par a sta în calea șuvoiului doar pentru a fi luate la vale și înecate de torentul generat de ploaia de bani tipăriți de ECB pentru a acoperi găurile făcute de PIGS.

Pare că Mario Draghi s-a transformat în Nicholas Flamel, a descoperit formula minune a pietrei filozofale și acum transformă totul în aur.

Cam la fel a fost în 2007-2008. Cifrele de atunci erau chiar și mai mari (uneori duble), însă declanșarea crizei „subprime” (creditele de tip „prima casă”, acordate celor care nu se califică altfel, prin „garantarea” lor de către stat) a secat cvasi-instantaneu șuvoiul de bani. Iar cei care s-au avântat prea curajos, s-au trezit precum peștii pe uscat zbătându-se să supraviețuiască până la următoarea băltoacă, doar pentru a-și da duhul înecați în noroiul datoriilor.

Întrebarea care mă bântuie acum este „cum se va sfârși de data asta?”. Vom reuși un „soft-landing” (vorba guvernatorului BNR) precum la precedenta criză, fără falimente bancare și fără deponenți sinucigași sau va urma un dezastru de dimensiuni mai ample decât în 2008?

De altfel și „soft landing”-ul înseamnă de fapt că marea de bani nou tipăriți a erodat din valoarea economiilor fraierilor care au fost prudenți și au făcut depozite. Deși încă nu ne dăm seama, valoarea dolarului și a euro a ajuns doar o fracțiune din valoarea de acum 10 de ani. Doar „întărirea” parțială a francului elvețian și creșterea prețului aurului ne arată ce s-a întâmplat cu adevărat în economie.

În ce mă privește, deși pare că economia „duduie” și lucrăm mai mult ca niciodată, am un sentiment că de fapt gonim tot mai repede către o curbă în ac de păr pe marginea unei prăpăstii. Și îmi vine să trag pe dreapta și să mă pensionez, obosit de toți zăpăciții care mă depășesc în trombă pe care-i revăd după câteva minute într-o tandră îmbrățișare cu copacii de pe marginea drumului sau întinși cu roțile în sus pe iarbă.

Recunosc că ăsta-i semn că am îmbătrânit. Și probabil că ar fi momentul să las locul liber cuiva mai tânăr decât mine.

Read Full Post »

Despre bănci, risc de creditare și forecasting

Așa cum i-am promis lui Ghiță, voi încerca să explic un pic cum funcționează creditarea bancară.

„Credit risk for dummies” – culmea, deși există ghiduri pentru un milion de lucruri inclusiv „Mutual Funds”, „Currency Trading”, „Investment Banking”, nu am găsit un astfel de ghid pentru evaluarea riscului de creditare. Pare deci că ideea de a scrie un astfel de ghid e bună. Firește că nu voi putea acoperi într-un singur articol ceea ce ar trebui scris într-o carte. Însă ar putea fi introducerea și poate cuprinsul pentru cei ce vor să studieze mai departe.

Să presupunem că suntem persoana responsabilă de creditarea persoanelor fizice la o bancă fictivă, Banca de Credite. De obicei, o astfel de persoană se numește Vicepreședinte Retail Banking. Pentru simplitate să zicem că vom acorda doar credite ipotecare, adică credite garantate cu imobile. Paradoxal, ca procedură, acesta este creditul cel mai complicat pentru că:

1. trebuie să evaluezi valoarea curentă a imobilului pus ca garanție;
2. să ghicești trendul pieței imobiliare pentru o lungă perioadă de timp (durata creditului), de cele mai multe ori mai mare de 10 ani, ceea ce e un lucru cvasi-imposibil;
3. să te asiguri că debitorul are o sursă sigură de bani care nu o să dispară pe durata creditului, ceea ce este iarăși cvasi-imposibil.

Asta înseamnă că trebuie să plătești evaluatori în care să ai încredere, să ai un departament de „forecasting” macroeconomic care te costă o căruță de bani în fiecare lună și să ai o armată de oameni, care să întocmească și apoi să verifice dosarele de credit. Dacă ați aveți un credit, probabil că știți câte „dovezi” conține un astfel de dosar. După care începe verificarea atentă a documentelor pentru a evita FRAUDA la cereri.

Pentru a evita munca inutilă, înainte de a se trece la întocmirea dosarului, banca face un „pre-scoring”, pentru a vedea dacă creditul poate fi acordat pe ceea ce SPUNE cel ce cere creditul. Aici apare pentru prima dată voodoo-ul numit „risc de creditare”, ascuns în cuvântul SCORING.

Practic banca trebuie să ghicească dacă un gigel, având vârsta X1, venitul X2, de profesie X3, angajat ca X4, la societatea de tip X5, din industria X6, șamd va fi capabil sau nu să returneze creditul de valoarea Y1, pe perioada Y2, cu dobânda Y3 și comisionul de acordare Y4, șamd.

La prima vedere este un lucru imposibil. Statistica ajută ca o frecție la un picior de lemn. Te ajută să ghicești corect aproximativ 20-30% din clienți. Din fericire, cineva a inventat ghicitul științific al viitorului și cu date ISTORICE corecte, poți ghici corect peste 95% din clienți. Restul reprezintă pierderi, ce se acoperă din marginea băncii sau din valorificarea garanțiilor.

Atunci când am zis date ISTORICE am introdus deja a doua necunoscută majoră.

Oricât de inteligente ar fi sistemele de „ghicit” științific, ele folosesc ca date de intrare lucrurile deja învățate despre comportamentul creditorilor. Nu pot inventa (încă) modele. Ca atare, „lebedele negre” (evenimente rare și improbabile) le perturbă major, blocând decizia. Din acest motiv, imediat după criză, creditarea s-a blocat subit și încă își caută drum. Pentru că noile modele au nevoie de timp pentru a se valida.

Vorbind de economia noastră, „lebăda neagră” a fost decizia de a tăia salariile bugetarilor cu 25%. Brusc comportamentul de plată excelent al bugetarilor s-a deteriorat brusc.

(Partea a doua)

Revenind la SCORING, este de spus că o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul subiectului transformându-l într-un fel de voodoo, deși problema este una elementară. Practic trebuie să găsești „pattern”-ul celor care își plătesc ratele la credit, din mulțimea celor care iau credite. Dacă vreți, dezvolt ideea despre cum se face asta, dar mi se pare mai interesant de văzut de ce o problemă de matematică cu soluție cunoscută s-a transformat într-un fel de ritual șamanic, pe care doar cei „inițiați” au voie să-l practice.

Probabil că ați intuit, de vină sunt din nou parlamentarii. Cei care trebuie să reglementeze lucruri la care nu se pricep, dar despre care au voie să-și dea cu părerea și, infinit mai rău, să le transforme în LEGI. Iar asta s-a întâmplat (în primul rând) în Statele Unite.

Cel mai ușor de înțeles exemplu este eliminarea prin LEGE a rasei, etnicității, sexului și vârstei, caracteristici critice la evaluarea modelului de risc.

By law and regulation, an individual’s personal characteristics—such as race or ethnicity, national origin, sex, and, to a limited extent, age—must be excluded from credit-scoring models.

(citat din „Report to the Congress on credit scoring and its effects on the availability and affordability of credit” – august 2007)

Corectitudinea politică, ca de obicei, sfidează logica elementară. În mod surprinzător, România este încă „rămasă în urmă” la acest capitol al corectitudinii politice, astfel că sunt semnificativ mai puține restricții la construcția modelelor de risc.

Din nefericire, „libertatea” aceasta a fost folosită greșit de idioți. Atât greci, cât și austrieci. Disperați după cota de piață, unele bănci (și sunt celebre Volksbank și Bancpost) au decis să ignore riscul și să-și crească cu „orice preț” portofoliul de clienți. Firește că s-au ales ce cei pe care ceilalți nu-i voiau. Efectul se știe. Volksbank a intrat, mai întâi în conflict cu BNR-ul și apoi în dificultate financiară. Atitudinea dură a BNR-ului, care a obligat banca mamă (care la rândul ei a fost susținută de statul austriac și în ultimă instanță de contribuabilii austrieci) să susțină subsidiara, a salvat de faliment banca românească. Însă prețul plătit de banca mamă a fost uriaș. Practic s-a vândut, cu tot cu celelalte subsidiare, pe nimica toată către rușii de la Sberbank.

Iar Volksbank România, repusă pe linia de plutire a fost preluată de Transilvania. E de văzut, dacă Transilvania va reuși să o mențină sau se vor duce împreună la fund.

(Partea a treia) Un pic de voodoo, aka „Credit Scoring”

După cum spuneam mai sus, problema găsirii unui anumit „pattern” (tipar) într-o serie de date este o problemă cunoscută și rezolvabilă. În cazul nostru (creditarea de retail), datele celui ce cere credit, tipul de credit și datele ISTORICE referitoare la modul în care s-au plătit ratele la credit reprezintă datele ce urmează a fi procesate în vederea construirii „score-card”-ului. Folosind rețele neuronale sau diverse modele de regresie (logistică, lineară, etc) din datele de intrare se obține „Score-Card”-ul care este o funcție lineară a datelor de intrare (socio-demografice + parametrii creditului). Prin aplicarea acestuia asupra datelor istorice de intrare (IN) ar trebui să se reproducă, cu o acuratețe cât mai mare, datele istorice legate de plata ratelor, care sunt date de ieșire pentru model (OUT).

În funcție de cât de bună este potrivirea dintre datelor de plată PROGNOZATE vs datele de plată ISTORICE se stabilește (calibrează) acuratețea modelului. Odată aplicat pentru noi clienți și noi credite, modelul de scoring trebuie monitorizat în permanență pentru a nu depăși limitele stabilite la calibrare.

Dacă se întâmplă vreun fenomen macro-economic major (tăierea salariilor bugetarilor cu 25%), este de așteptat ca modelele de scoring să se decalibreze rapid. Din nefericire, chiar dacă bancherii și-au dat seama că acest lucru urmează să se întâmple, nu au avut prea multe variante de a reacționa. Prima variantă (cea sigură) este să rejectezi TOATE creditele pentru bugetari, așteptând ca evenimentul să genereze efecte măsurabile pe care să le aplici într-un nou model.

A doua variantă (cea stupidă) este să continui ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic așteptând decalibrarea modelului. Cea de a treia este să mărești „empiric” riscul pentru bugetari, sperând că nu o să o încasezi prea rău (bad debts) și nici nu o să pierzi prea mulți clienți bugetari solvabili. Majoritatea băncilor „normale” au adoptat strategia a treia, așteptând să se acumuleze date pentru recalibrare.

Acum dacă am reușit să vă fac să înțelegeți cum funcționează creditarea de retail într-o PIAȚĂ LIBERĂ, vă propun să exersăm împreună modelarea distorsiunilor rezultate din LEGISLAȚIA POPULISTĂ.

Care credeți că este efectul „dării în plată” asupra modelelor de risc? Vă previn că nu este un exercițiu ușor.

(va urma)

Read Full Post »

Grecia a votat „NU” – și acum ce urmează?

Este titlul unui articol din seara aceasta din Financial Times: „Greece votes No — now what?”

Even before the polls closed in Greece, Emmanuel Macron, the French economic minister, insisted that even with a No vote in Sunday night’s referendum, talks must resume between the leftwing government in Athens and its eurozone creditors.

But despite predictions by Greek ministers that a new bailout deal could be just days away, other than Mr Macron and his French colleagues, there are few elsewhere in the eurozone who predicted a resounding No would lead to much more than continued stalemate.

If that is the result of overwhelming rejection of creditors’ terms, it would mean a slow march to Greece exiting the eurozone.

“Greece has just signed its own suicide note,” predicted Mujtaba Rahman, head of European analysis at the Eurasia Group risk consultancy. “Only the French will want to salvage something from this vote, but they’re unlikely to win the debate in the eurogroup.”

Angela Merkel, the German chancellor, is due to fly to Paris on Monday for consultations with President François Hollande on what steps to take next.

The most critical immediate response to the vote is likely to be in Frankfurt, where the European Central Bank’s policy making governing council is due to meet on Monday afternoon.

With Greek voters unequivocally rejecting the bailout proposal, ECB policy makers may find it difficult to resist the argument made by council hardliners, particularly the Bundesbank president Jens Weidmann, that the Greek government-backed securities the country’s banks use as collateral for emergency loans are heading to default.

The key date in the crisis is now July 20, when Greece owes €3.5bn on a bond held by the ECB.

If Athens defaults on that bond, it would be almost impossible for the ECB to continue accepting collateral from Greek banks, and the €89bn in emergency liquidity assistance (ELA) would be withdrawn, devastating Greece’s banking sector. Without central bankers providing euros, Athens would be forced to print its own currency to reopen banks, and the dice would be cast on the path to “Grexit” from the eurozone.

On Monday, the ECB may determine that the path to default is now so much clearer that it must ask for even more collateral to keep the current €89bn lifeline open. For banks already short on collateral — and one of the four big Greek banks is known to be on EU authorities’ watch list — that could push them over the brink into bankruptcy.

The ECB is unlikely to take the more drastic step of entirely withdrawing emergency funding on Monday, however. The last time Athens came this close to “Grexit”, in mid-2012, Mario Draghi, the ECB president, decided it was too momentous a decision for unelected central bankers to make, and warned the EU’s political leaders they would have to make the ultimate choice on their own.

According to two eurozone officials, in July 2012 Mr Draghi told the heads of the European Commission, European Council and eurogroup of finance ministers that they would be asked to guarantee the Greek bonds and other government-backed securities being used by Greek banks in return for ELA. If they demurred, ELA would be pulled and Grexit would ensue.

At that time, then-prime minister Antonis Samaras reversed course and agreed to abide by a new €172bn bailout. Alexis Tsipras, the current premier, has shown no willingness to reverse course, particularly after such a resounding victory in the plebiscite.

Eurozone officials said they expected a similar series of events to play out in the next two weeks, before the July 20 deadline. One senior official said a eurozone summit was the most likely scenario, where leaders would have to decide whether to guarantee Greek bonds. Such a summit could be held as soon as this week.

Mr Tsipras has insisted that with the backing of his country’s voters, eurozone leaders will now be more willing to concede to Greek demands and agree a new €29.1bn two-year bailout with less onerous terms. But most finance ministers reject that assertion, and many believe that no deal will be in the offing before July 20.

Even if the July 20 bond is defaulted on, Grexit will not be immediate. As Yanis Varoufakis, the Greek finance minister, has repeatedly noted, there is no provision in the EU treaties for kicking a country out of the bloc’s common currency.

Instead, Greece could be left in limbo for months, circulating a parallel currency while technically still in the eurozone. EU lawyers have already been working overtime to figure a way out of that dilemma.

But the path to Grexit was never going to be easy.

Read Full Post »

Despre Greierele grec și Furnica germană

Am urmărit, la sfârșitul săptămânii ce tocmai s-a încheiat, epopeea negocierilor dintre Grecia și UE referitoare la prelungirea împrumutului salvator ce ar păstra Grecia pe linia de plutire. Firește, împrumutul este acordat cu condiția continuării politicilor de austeritate și de către actualul guvern Syriza, lucru ce intră în conflict direct cu promisiunile făcute de liderii acestui partid în timpul alegerilor.

Unul din actorii principali ai acestei tragedii grecești este ministrul de finanțe al Greciei. Un „libertarian” Marxist, după cum se auto-caracterizează, dl. Yanis Varoufakis crede că stereotipul greierelui grec și a furnicii germane este cât se poate de inadecvat. Criza este generată de greierii prezenți pretutindeni, dar prețul este plătit de bietele furnici muncitoare (cele grecești fiind subînțeles incluse).

În principiu sunt de acord cu el. Creditele sunt făcute de guverne, nu de plătitorii de taxe. Subvențiile contraproductive, ca și investițiile inutile (precum terenurile de fotbal în pantă sau fântânile arteziene din satele fără canalizare) sunt făcute tot de guverne (aka politicieni) și nu de plătitorii de taxe.

„Statele și banii sunt singurii teroriști” se poate citi într-un graffiti afișat în filmulețul din 2012. Un pic mai încolo, dl. Yanis spune „când euro a fost introdus, prețurile produselor de bază au crescut până la cer, iar între timp a fost o reducere masivă a dobânzilor, iar produsele de lux s-au ieftinit. Aceasta înseamnă că bogații „au parte de Bonanza”, dar săracii se chinuie mai rău ca niciodată.

Judecând după leitmotivul filmului, aș zice că Iepurele de Martie ar avea mari șanse să devină ministru în guvernul lui Tsipras. Nici nu trebuie să fii mare economist, ca să faci astfel de observații (altfel cât se poate de corecte).

Însă Yanis Varoufakis este economist. Așa încât vine și cu o „soluție” la problema crizei. În fix trei pași:

1. Să unificăm sectorul bancar și recapitalizăm băncile cu forța.
2. Să centralizăm mare parte din datoria publică a zonei euro prin Banca Centrală Europeană.
3. Să utilizăm, prin intermediul băncilor de investiții, depunerile și economiile ce stau de pomană pentru investiții productive în țările ce au cea mai mare nevoie.

Practic, dl. profesor propune cu nonșalanță să unim toți greierii, apoi să-i îndopăm și să le punem la dispoziție ce au strâns furnicile noastre (taxe), ca ei să facă ce știu ei mai bine cu rezervele.

Eu am singură întrebare (evident retorică): cum de mai acceptă cineva să discute cineva cu Varoufakis? Și am și răspunsul: sunt politicieni, deci ar discuta chiar și cu Lenin, dacă interesele zonei euro o cer.

PS: Nu vi se pare că Varoufakis are ceva din atitudinea greierelui din poză atunci când vorbește cu bietele furnici? Ce mă enervează șmechereala asta de doi bani… Mi s-a făcut milă de biata furnică copleșită de probleme (tanti care făcea curat la Universitate): „voi ăștia cu creierul mare trebuie să veniți cu soluția”. Normal, greierele având creierul odihnit a venit pe loc cu soluția.

PPS: Dacă stau bine să mă gândesc, nici „furnica” greacă nu prea arăta a furnică. Să aranjezi scaune la Universitate pentru 850 euro pe lună nu prea pare cine știe ce muncă. Cam atât câștigă un absolvent român de facultate bună după după câțiva ani de muncă adevărată.

Read Full Post »

Sfârșitul „banilor”?

Am recitit mica „ceartă” cu Ghiță pe teme libertariene de zilele trecute și îmboldit și de o știre despre elvețieni auzită la Bloomberg (cred) am zis să abordez complicata problemă a „banilor”. Ca să nu fie discuții, am pus ghilimele ca să atrag atenția că există bani și „bani”. Banii adevărați sunt din aur, argint și au valoare reală. „Banii” în schimb, sunt de hârtie și au ce valoare vrea mămica lor, banca centrală care i-a pus în circulație.

Ciudat? Deloc, dacă te uiți cu atenție. Milionul de dolari sau euro de azi, mai valorează doar fracțiune (cred că o zecime) din valoarea de acum zece ani. Aparent, cine a păstrat economiile în aur s-a „îmbogățit”. De fapt cine și-a păstrat banii în euro sau dolari a sărăcit îngrozitor. Dar nu-și dă seama imediat.

Eu am realizat asta, atunci când am constatat că mica firmă unde lucrez a ajuns sponsor al băncii cu care lucrează. Acum zece ani, din contractul de câteva zeci de mii de euro putea să trăiască liniștită o întreagă echipă. Astăzi, același contract valorează mai nimic. Nici măcar salariul unui om, plus obligațiile, pentru un an. Fiind corporație, a negociat an de an cu cerbicie, păstrarea sau chiar reducerea cifrelor. Noi, Gigel srl, am mulțumit pentru bunăvoința de a lucra cu noi. Abia acum ne-am mai deșteptat, dar e foarte posibil ca banca să ne spună că ei lucrează doar cu companii de prim rang, nu cu prichindei. Vom trăi și vom vedea.

Dar să mă reîntorc la tema „banilor”. După cum probabil a observat toată lumea, există un paradox” există cantități uriașe de „bani”, fie ei dolari sau euro, tipăriți pentru a acoperi găurile lăsate de PIGS în Europa și de „pigs” (cei învățați să consume fără să producă, patronați de „sfântul” Obama) în Statele Unite. Deci „banii” au fost puși în circulație, micșorând dramatic valoarea banilor deja existenți, dar aceștia nu curg în economia reală. De ce? Din exces de reglementare. Basel „Ț”, noua biblie creată de mărețele bănci centrale, ne spune prin decret, că statele sunt mai credibile decât companiile. Și atunci dacă băncile riscă să dea bani cu împrumut companiilor, au nevoie de mai mult capital decât dacă ar da cu împrumut statelor, Grecia fiind și ea inclusă.

Ca atare, oceanul de bani tipărit, stă și băltește, iar companiile și indivizii mor de foame. Acum e momentul ca vreun domn cu Humor să descopere că este o conspirației a apusului. Și nici măcar nu ar greși prea mult. E de fapt însăși esența „capitalismului” actual, cel care pârâie și stă să crape. Trist ar fi ca din ruine să răsară din nou socialismul și comunismul și să avem din nou 50 de ani pierduți. De data asta, nu doar în Europa de Est, ci în toată lumea civilizată.

De fapt, problema e cât se poate de simplă și stă în însăși esența banilor. În rezerva fracționară. Pe firul trecut Ghiță îl cita pe „Hans-Hermann Hoppe despre impracticabilitatea unui Stat mondial şi despre eşecul democraţiilor de tip vestic”: „Pentru că acum avem două persoane, A şi C, care sunt proprietarele exclusive ale uneia şi aceleiaşi cantităţi de bani. O imposibilitate logică. Cu alte cuvinte, există doar 10 uncii de aur, dar A are titlu de proprietate pentru 10 uncii şi C are titlu pentru 9 uncii.”

Ghiță susține că de fapt banca doar „subînchiriază” banii primiți cu împrumut („chirie”) de la deponent. Așa cum se întâmplă în cazul unui apartament închiriat și apoi subînchiriat. Oare așa să fie? În cazul băncii, „banii” sunt și ai deponentului A și ai C, cel ce s-a împrumutat la bancă. Dacă banii ar fi fost reali, să zicem din aur. Ei ar fi stat ori la bancă, unde i-a depus A, ori la C, unde i-a împrumutat banca.

Poate și de asta, elvețienii au decis la sfârșit de noiembrie să facă un referendum, referitor (și) la aducerea aurului acasă, limitând libertatea băncii centrale a Elveției de tipări „bani”. „Gold initiative”, ca și celelalte două chestiuni a fost respinsă, pentru că într-o lume anormală, normalitatea e considerată a fi greșită. Practic, dacă toată lumea se comportă irațional, ar fi irațional să te comporți rațional. Trist…

Să vedem ce se va întâmpla când ne vom trezi din somnul rațiunii. Vă mai amintiți criza „subprime”? A fost doar începutul.

Update: după ce am scris articolul am văzut că Rusia răspunde la scăderea prețului petrolului (poate vi-l mai amintiți pe Soros care recomanda vânzarea rezervei SUA pentru scăderea temporară a prețului petrolului și doborârea Rusiei lui Putin), prin cumpărarea masivă de aur. Practic, contra-atacă încercând să lovească în banii de hârtie ai celor doi adversari (SUA și UE). E de văzut dacă Rusia e suficient de puternică ca să de-balanseze primele două economii ale lumii. Oare ce vor face chinezii?

Update 2: În urma discuției din seara asta cu un amic, bancher de-o viață, m-am uitat pe Bloomberg (free App pentru iPhone) la cât oferă Germania la obligațiunile pe 2 ani. – 0.0907%

Adică, dacă vrei să împrumuți Germania pe doi ani, ți se IAU bani, nu primești. Amuzant? Nu tocmai. Dimpotrivă. Ar trebui să scriu urmarea articolului „Sfârșitul banilor?”. O să-i zic „Apusul băncilor.”

Read Full Post »

Vine-o criză…

Nu, nu mă doare nici capul, nici dinții și nici nu am draci. Dimpotrivă. Am avut o zi bunicică, cu o prezentare reușită la un client mare, care s-a terminat cu felicitări.

Însă după ce m-am întors la birou, am greșit și am dat drumul la televizor. Și mă uit la șeful Băncii Centrale Europene, care vorbește de „potential universe for purchases 1 Trillion euros”. Nici nu înțeleg exact cât înseamna asta. Mult. Cam tot PIB României pe 5-6 ani. Și mă întreb ce l-a apucat.

Mai devreme am văzut o altă știre. De patru zile bursa (NYSE) se tot duce la vale. Explicația este că nimeni nu mai are încredere în bursă, așa că majoritatea „bogaților” își țin o bună parte din bani în „cash”. Gata să fugă în direcția care pare mai sigură.

Deocamdată prețul la petrol scade. Sau cum zice Draghi: „drop in energy prices has been significant”. Asta e nașpa pentru Rusia. Dacă mai scade mult, s-ar putea ca Putin să dea de dracu’. Și să se gândească că un mic război de apărare a etnicilor ruși din Ucraina, ar distrage un pic atenția de la economie. Așa cum a făcut și junta argentiniană în războiul din Malvine. Din partea cealaltă SUA trimite „IronHorse” să apere țările baltice. Vreo 150 de militari și 20 de tancuri. Gestul contează.

Însă să ne întoarcem la Banca Centrală Europeană. Ce-i doare pe ei este că banii nu mai circulă. Indiferent cât au tăiat ei dobânzile, ajungând la dobânzi NEGATIVE (adică să-ți ia bani dacă îi ții la bancă), băncile tot nu au dat drumul la împrumuturi. Mă întreb dacă cineva observă că tot băncile centrale sunt cele ce au cerut mai multă prudență ca urmare a crizei subprime. Și acum tot ele sunt cele ce vor să „stimuleze” economia. Rețeta perfectă pentru un dezastru total.

Între timp, pe plaiurile dâmbovițene, toți „catindații” își fac reclamă. Cea mai tare mi s-a părut reclama lui Ponta în Hotnews. Articolul vorbea despre filiera hoților din dosarul Microsoft. Imediat sub titlu, apare poza lui Ponta și sloganul „Președintele care unește”.

Pe urmă mi-a părut rău că nu am făcut un Print Screen, așa că m-am dus să mai citesc o dată articolul. De data asta a apărut Johannis și „România lucrului bine făcut”. Are dreptate omul, dacă era bine făcut, nu afla nici dracu’. De asta e nevoie de-un neamț. Pe mine m-a convins.

Read Full Post »