Doctor Pește

Am fost plecat zilele acestea în Grecia. La prima vedere, lucrurile par la fel ca în România. Toată lumea lucrează cumva, încercând să fenteze taxele absurde (prin comparație România arată a paradis fiscal) și se plânge ca Grecia merge rău pentru că bogații nu plătesc taxe.

Într-una din zile, în timp ce trândăveam la o terasă, am remarcat o fată ce păzea câteva acvarii cu pești de 2-3 cm lungime, prea cenușii și urâței pentru a avea un rol estetic. Deasupra, o firmă, Dr. Fish. Pe românește, Doctor Pește.

Chiar când mă întrebam la ce ar putea folosi acvariile a venit o doamnă care a întrebat într-o engleză aproximativă și cu accent german exact problema care mă frământa și pe mine. Am aflat cu surprindere că peștii sunt sanitari și curăță pielea de celulele moarte de la suprafață. A urmat un spectacol relativ interesant cu peștii ciugulind de zor mâna introdusă în acvariu.

Însă mai interesantă a fost discuția dintre clienți și păzitoarea acvariilor pe teme de politică, taxe și antreprenoriat. Am aflat astfel că domnișoara era studenta la sociologie (firește că se înscrisese la facultate pentru „a avea o diplomă” și nu pentru că o interesa sociologia) și câștiga 500 euro pentru „jobul” de a păzi acvariile și a încasa banii de la clienți. Bineînțeles că și-ar fi deschis o firmă, dar „nu avea bani pentru a o porni”, deși la o analiză mai atentă ideea nu avea nevoie de niciun capital de start.

Trist mi s-a părut că era destul de pornită pe tot ce înseamnă dreapta, fie ca vorbim de Nea Demokratia sau chiar de Pasok, care spunea ea, e de stânga doar cu numele.

Problema Greciei, conform tinerei domnișoare este ca nimeni nu își plătește taxele. Deși, absolut natural, atunci când a încasat banii nu a emis nicio chitanță.

Am realizat că probabil lucrurile nu se vor schimba prea curând în Grecia (și nici în România) pentru că nimeni nu respectă nicio regulă. Iar genul acesta de votanți (de stânga sau de dreapta) îi interesează doar „să li se dea ceva”. Un bacșiș sau un post bun la stat. M-am gândit cu tristețe ca tânăra domnișoară e probabil prea bine plătită pentru ceea ce făcea.

Pâna la urmă, nu făcea nimic.

Și așa ne uităm cum crește o întreagă generație de „intelectuali”, care face facultăți cu profil „umanist” doar pentru a avea o diplomă, așteptând ca statul să aibă grijă de ei.

Mă gândesc cu groază că pe principiul asistenței mutuale între generații, pensia mea ar trebui plătită de ei, generația pierdută. Probabil că vor rezolva problma cu un război sau o revoluție.

Au trecut deja mai mult de 20 de ani de la „schimbare”. Iar ce urmează e tot mai rău.

Revenind la acvarii, singurii care munceau cu adevărat erau peștișorii. Mi s-a părut ca seamănă tare mult cu IMM-urile în economie. Cred că ne trebuie și aici un Doctor Pește.

Read Full Post »

„Harvard economics” pentru băse-babuini: „taxe mari și investiții publice mari – rău; taxe mici, investiții private – bun”

M-am mai uitat încă o dată la înregistrarea întâlnirii dintre Traian Băsescu, Victor Ponta și Ioana Petrescu și amuză nesimțirea cu care Băsescu i se adresează Ioanei Petrescu: “Unde ziceați că ați terminat? La Harvard, la Oxford?”

Dar dumneavoastră, domnule președinte, unde ați terminat facultatea? În România lui Traian Băsescu, marinarii, frizerii și dentiștii dau lecții de economie celor cu doctorat la Harvard.

Trecând peste faptul că singurul scop al lui TB era să demoleze cu golănii orice argumentație a celor din Executiv, nu pot să nu observ diferența uriașă între gândirea (presupus social-democrată) a Ioanei Petrescu, doctor în economie la Harvard PE TEMA TAXĂRII și gândirea (presupus de dreapta) a marinarului cu studii la Securitate.

După întâlnirea ratată cu Executivul, Președintele a convocat câțiva oameni de afaceri (pompos denumiți reprezentanți ai mediului de afaceri), care de altfel i-au spus ce i-a spus și Ioana Petrescu: scăderea CAS-ului este o măsură benefică. În primul rând pentru că lasă banii celor ce-i produc și care îi vor investi cu siguranță mai eficient decât statul.

Firește, există îngrijorarea cu privire la deficitul bugetar astfel creat. Însă Ioana Petrescu a spus foarte clar (min 19:50) “Pentru acest an, există cele 850 de milioane, care înseamnă efectul STRICT CONTABIL asupra bugetului, iar pentru anul următor…” Exact când încerca să spună cum se va compensa deficitul, Mârlanul Național o întrerupe cu brutalitate și-i cere… “o fișă sub semnătura dumneavoastră”. Mentalitate de securist prost.

Ceea ce arată că de fapt nici măcar nu-l interesa dacă fondurile există sau nu. Ceea își dorea individul era doar să facă praf argumentația celor din executiv. De asta și primul ministru și ministrul de finanțe au evitat să intre într-o discuție pe cifre cu șmenarul.

În plus pe Băsescu, îl deranjează tăierea investițiilor publice. Cele care fac să funcționeze “crony-capitalismul” de partid și de stat. Cel de pe urma căruia trăiesc toți Pieroții și Renații de dreapta sau de stânga. Să-l cităm din nou pe Nașul Crony-Capitalismului (min 20:50): “Și că nu se vor tăia investiții ca să se compenseze. Și că… Pentru că, uitați-vă, anul acesta aveți douăj’… două… douăj’cinci de procente mai puțin la investiții”.

Da Domnu’ Comandant. Statul a investit mai puțin iar rezultatul este creștere economică. Exact când “Franța, Germania și Italia au intrat în declin”, ca să vă cităm. Exact asta încerca să explice și Ioana Petrescu pe înțelesul băse-babuinilor: taxe mari și investiții publice mari – rău; taxe mici, investiții private – bun.

Hai să ne amintim cine a mărit CAS-ul și TVA-ul. Cine oare? Un alt băse-babuin, pe numele lui Emil Boc. Normal că-mi vine să-i dau dreptate lui Victor Ponta când zice că nu are încredere în gândirea economică a lui Băse. Harvardul și Băse-babuinismul Popular sunt școli diferite de gândire economică.

Read Full Post »

Gura păcătosului…

Am căutat astăzi să găsesc declarația președintelui Băsescu privitoare la rezerviști (de mult nu am mai fost de acord cu Traian Băsescu, dar în privința Rusiei și a lui Putin mi se pare că niciodată nu suntem suficient de pregătiți) și am dat peste următoarele perle:

1. „Stop bugging me! Romanian prime minister moves office because he suspects the country’s president is tapping his phone as part of bitter feud” – serios domnule Ponta? Și până acum nu v-ați dat seama? Credeți că abia acum s-a apucat de sportul acesta?

2. „ING: Exceptional economic growth of 5%, estimated by president Basescu is not impossible but hard to accept for the moment” – mă mir că TB a uitat să precizeze că e meritul guvernelor Boc. Eventual a reformării justiției și a luptei cu corupția.

3. „Crin Antonescu, mesaj pentru Victor Ponta: Ai sa-l regreti pe Basescu. Daca eu ajung presedinte, nu fac pact de coabitare” – oare Crizel Antonescu realizează că este președintele unui partid fantomă? Oare există liberali care l-ar vota pe caraghios? Cred că doar PNȚ-CD-ul îi mai egalează la capitolul ridicol.

Ce să mai discutăm, menajeria politică nu se dezminte. Circul e gratuit. Dacă e și pâine… Și cu asta am ajuns la subiect. Știrea care mi-a atras atenția este cea referitoare la declarația lui Traian Băsescu privitoare la intenția guvernului de a reduce CAS-ul cu 5%. Măsură care i-ar umple de fericire pe cei care mai și produc ceva și plătesc impozite, contribuind la buget în loc să-l halească: „Băsescu: Susţin reducerea CAS, dar nu sunt suficient de inteligent să înţeleg de unde va fi susţinută„.

Postez aici partea cea mai interesantă din articol:

+++Preşedintele Traian Băsescu a declarat duminică, la o dezbatere organizată de Fundaţia Mişcarea Populară, că susţine reducere de CAS, dar recunoaşte că nu ştie să explice cum s-ar putea compensa deficitul pe care această măsură îl generează.

El a precizat că deficitul fondului de pensii este o problemă care generează dificultăţi majore, arătând că în 2012 a fost de 13,1 miliarde de lei, în 2013 – de 12,2 miliarde de lei, iar în 2014 este preconizat a atinge 12,5 miliarde de lei.

„Aici vin şi compar realitatea deficitului fondului de pensii cu anunţata intenţie de reducere a CAS-ului cu cinci procente. Vreau să ştiţi că nu sunt împotriva ei, împotriva acestei măsuri. În acelaşi timp, recunosc că nu sunt suficient de inteligent să înţeleg de unde se va susţine această reducere de CAS, în condiţiile în care costul reducerii cu 5% a CAS-ului înseamnă 5,5 miliarde. Deci, la cele 12,5 miliarde deficit al fondului de pensii, ar mai trebui adăugate în cazul acestei reduceri de CAS 5,5 miliarde. Repet, susţin o astfel de măsură, dar nu ştiu să spun cum s-ar putea compensa deficitul pe care ea îl generează”, a afirmat Băsescu, citat de Agerpres.

Şeful statul a susţinut că, în prezent, compensarea se face prin împrumuturi şi din bugetul de stat.

„Se transferă banii. 12,5 miliarde de lei înseamnă aproape trei miliarde de euro care se iau de la investiţii şi se duc în fondul de pensii. Foarte bine. Trebuie să o facem, pentru că nu putem lăsa pensiile neplătite, dar accentuarea acestui deficit poate fi catastrofală, iar povestea deficitului structural de 1% până la sfârşitul anului 2015 rămâne doar o simplă declaraţie de intenţie, şi nu o preconizată atingere de obiectiv. Ca atare, cred că o politică responsabilă nu ne permite în momentul de faţă să accentuăm deficitele. Este o soluţie la scăderea CAS-ului, dar am spus că nu am o soluţie inteligentă. Ea ar fi mărirea salariului minim, dar este extrem de riscantă şi peste noapte ar duce România într-o zonă în care pierde un avantaj pe care îl are în momentul de faţă, costul scăzut al forţei de muncă, ceea ce stimulează atragerea investiţiilor”, a explicat preşedintele.

Traian Băsescu a menţionat că soluţiile sunt pe termen mediu şi lung şi că prima şi cea mai importantă este cea legată de crearea de locuri de muncă.+++

Președintele nici nu și-a dat seama că și-a răspuns deja singur la întrebare. Reducând contribuția la CAS se stimulează NATURAL economia. Nu cum o face „dreapta” băsistă stimulând economia prin construcția de săli polivalente și fântâni arteziene la Cuca Măcăii cu firmele clientelei de partid.

Da, e perfect adevărat că cele 3 miliarde de euro deficit se vor lua de la investiții. Dacă vă uitați cum a investit „doamna” Udrea un miliard de euro din banii publici în firma lui Iordache, nici măcar nu consider că e vreo pagubă.

Ca să nu avem vreun dubiu că a spus adevărul atunci când a zis că nu-i suficient de inteligent, TB s-a încăpățânat să vină și cu soluția: „O să spuneţi: ‘Frate, unde să facem locuri de muncă?’, iar eu vă răspund simplu. Avem pentru 2014 şi 2015 alocaţi din bani europeni 105 milioane de euro destinate strict tinerilor” – îmi e peste putere să comentez o astfel de tâmpenie.. Trebuie să fii cu adevărat băsist și de „dreapta”, ca să poți să iei în serios o astfel de aiureală.

Read Full Post »

Trecuta glorie a Rusiei

Dacă ați apucat să urmăriți știrile de astăzi poate că ați observat că luni și marți se vor întâlni liderii G8 în Irlanda de Nord. Printre ei se află și Vladimir Putin, care va avea o întâlnire separată cu Barack Obama de aproximativ o oră. Însă la sfârșitul întâlnirii cei doi nu vor face o declarație comună, semn probabil că unul din ei (oare cine?) nu consideră întâlnirea ca fiind suficient de importantă pentru așa ceva.

Altădată, o întâlnire a liderilor celor două blocuri militare ar fi fost capul de afiș al tuturor știrilor. Astăzi este doar o știre minoră, un fel de „add-on” la întâlnirea mult mai importantă a liderilor G8. Firește că pe agenda discuțiilor se va afla și situația din Siria și ar fi trebuit să se afle și subiectul mult mai fierbinte al Iranului.

Din nefericire pentru Rusia, problema iraniană pare a se rezolva de la sine. Un nou președinte, adept al moderației în relațiile cu vestul a fost ales din primul tur de scrutin. Ca atare, pericolul unui război cu Iranul pare a dispărea de la sine. În acest context, lupta pentru putere din Siria, unde președintele Al-Assad susținut de ruși se luptă cu opoziția pro-occidentală pare a fi rămas fără vreo miză semnificativă. Iar Rusia se vede încă odată umilită și redusă la statutul de putere periferică.

În același timp chiar și economic problemele Rusiei se înmulțesc, iar soluțiile rămase la dispoziția lui Vladimir Putin sunt tot mai puține. Iar demonstrațiile militare de forță din Marea Neagră stârnesc animozitate doar vecinilor ca Polonia sau România, rămânând ignorate de marile puteri vestice.

Și din nou din nefericire pentru Rusia, puterea militară a Chinei, crește odată cu cea economică, iar China se gândește cu siguranță că a cedat mult prea ușor Rusiei controlul regiunilor slab populate, dar bogate în resurse, din est. E de așteptat un război chino-rus? Cu siguranță că nu în următorii ani. Însă e posibil ca unele zone din estul Federației Ruse să decidă singure că le-ar fi mai bine alături de chinezi.

V-ați gândit vreodată ce ați face dacă ați fi în papucii lui Vladimir Putin?

Read Full Post »

O surpriză plăcută (și o șansă rară pentru România)

Am lipsit din țară (și firește și de pe blog, din lipsă de timp) în acest week-end. Deși nu sunt cu adevărat pasionat de fotbal, am acceptat invitația de vedea finala Champions League de pe Wembley, în primul rând pentru că era vorba de un grup de aproximativ 10 persoane, toți oameni de afaceri remarcabili, la care s-au adăugat gazdele (sponsori ai evenimentului).

Nu o să vorbesc de meci, pe care sunt convins că l-ați văzut și nici despre modul în care cele două galerii germane s-au „luptat”. Mă mulțumesc să spun că a fost o lecție de civilizație, inclusiv pentru fanii englezi.

Surpriza cu adevărat plăcută a fost discuția de ieri seară, de după meci, purtată la o „bere” în barul hotelului. În primul rând pentru că am constatat că există în mediul de afaceri românesc, oameni tineri, sub 40 de ani, care pot da lecții de economie oricui. Inclusiv bancherilor centrali din oricare țară a Europei.

Unii din ei au lucrat sau încă lucrează în City, inima financiară a Europei, locul în care se decide dacă guvernanții unei țări sunt competenți sau nu și în funcție de asta trilioanele de euro iau direcția României, Poloniei ori a Turciei, dar în niciun caz al Ungariei (cel puțin deocamdată).

Nici nu are rost să spun că membrii marcanți ai actualului guvern, cum ar fi „marele” economist Liviu Voinea sau ilustrul „pensionar” Daniel Dăianu s-ar face de râs doar dacă ar deschide gura în City. Despre Liviu Dragnea, Daniel Pițigoiu sau Varujan Abramburian nici nu are sens să pomenesc. Acești oameni nu există decât în mințile membrilor partidelor care i-au propulsat.

Însă nu vreau să vorbesc despre politicienii români pentru că ne-am strica de pomană buna-dispoziție. Vreau să vă vorbesc despre senzația de aer proaspăt pe care am avut-o ascultând, în autocarul ce ne ducea spre meci, o discuție între doi economiști, unul lucrând la Londra, iar celălalt în România. Mi-a atras atenția faptul că unul din ei a spus că excesul de lichidate injectat de băncile centrale nu se mai scurge în sistem prin creditare, pentru că băncile sunt legate de mâini și de picioare de… norme.

Acordul Basel III, de care a vorbit și doamna Observator, are câteva clauze (observate atât de Observator cât și de athos, dacă îmi amintesc bine) care obligă băncile la o prudență exagerată. Într-un moment când lichiditatea este în exces, lipsa aceasta de apetit pentru creditarea de retail sau corporate , FORȚATĂ DE REGLEMENTAREA EXCESIVĂ, are efectul unui duș rece aplicat unui hipertensiv, după o zi de stat la soare, plus un sprint de câțiva kilometri prin soare.

Practic, cam tot sistemul circulator o să facă explozie, dacă nu se găsește urgent o destinație pentru banii care s-au blocat. Din când în când investitorii instituționali cumpără în disperare obligațiuni ale statelor sănătoase, dar care dau și randament, cum sunt Polonia și Turcia, dar și România. Din nefericire, acest lucru duce la aprecierea monedei și la scăderea exporturilor.

Însă banii pot fi absorbiți și de obligațiunile cvasi-guvernamentale, gen Romgaz, Transelectrica, etc. Din păcate „inovația” tâmpită din cazul Hidroelectrica, cu intrarea în faliment, pentru a scăpa de contractele nedorite, a afectat teribil credibilitatea României și a lui Victor Ponta pe piețele financiare. Practic asta ne împiedică să împrumutăm acum extrem de ieftin și să ne construim rapid infrastructura pentru care nu aveam bani acum câțiva ani.

Guvernanții noștri AU O ȘANSĂ RARISIMĂ și o vor rata din prostie și incompetență. Ce-i de făcut?

PS1: Mă opresc aici (destul de brusc) pentru a nu vă plictisi cu o discuție prea tehnică pe teme economice.

PS2: În avion am stat lângă Dom’ Mitică Dragomir, iar pe scaunele din spate erau Mircea Sandu, Raluca Sandu cu soțul (cred), Dragomir Jr. cu soția (cred).

Imediat după decolare, Mitică Dragomir: „dacă aș naționaliza averile celor din avionul ăsta, aș scoate România din criză!”. Mi-a trecut un moment prin cap că sub pseudonimul Iepurelui de Martie se ascunde Mitică Dragomir. Pe urmă m-am gândit că ideile iepurești au o mare priză la un anumit tip de gândire. Probabil că și Dan Diaconescu ar fi zis la fel.

Read Full Post »

Jurnal de intreprinzator: Noii indicatori economici

Daca n-am fi trait aici 20 de ani, n-am fi zambit la minciunile guvernantilor care dupa ce si-au exersat indelung la oglinda mutre cat mai convingatoare vin la televizor sa ne spuna cat de bine traim. Ma rog, unii mai decenti ne spun doar ca incepem sa traim bine, in special in anul de guvernare de dupa schimbarile politice. De fapt, chiar daca lucrurile ar sta asa, explicatia valabila este ca in ultimul an de guvernare se parjolesc granele si se otravesc fantanile, succesorii la butoane neavand alt merit decat ca mai strang robinetul. Musai la TV.
Tacticile sunt diferite, unii ne toarna o multime de cifre si termeni ce pentru 99% din populatie nu reprezinta nimic: arierate, balanta de plati externa, inftlatie etc. Unii le prezinta doar pe cele favorabile, de obicei rupte din context, altii au invatat sa asocieze indicatorilor cuvinte care insufla optimism: balanta de plati “pozitiva”, “cresterea” economica, “reducerea ” arieratelor, “stabilizarea” cursului de schimb si care pentru bagatorii de seama suna nemaipomenit de bine.

Nu mi se pare de loc ciudat ca aceasi situatie, aceleasi cifre genereaza reactii diferite in functie de afilierea politica intrucat am inca viu in minte filmul confruntarii politice din ’90 avandu-i ca protagonisti pe Ratiu, Campeanu si Ion Iliescu. Valuri de comentarii a doua zi: FSN-istii ca ce le-a tras-o Nea Ion, altii ca ce bine le-a zis-o Mos Ratiu, ceilalti ca nici nu s-a comparat Campeanu din punct de vedere al ideilor. Parca nu ne-am fi uitat toti la aceeasi emisiune! Asadar pana aici nici o surpriza, stim ce inseamna votul emotional.

Ce e trist e ca nici unul nu-si insoteste rapoartele cu explicatii. N-au timp, ar putea sa-si puna purtatorul de cuvant. Paranteza: n-am nimic cu oamenii astia, unii sunt chiar capabili, insa propunerea mea ar fi sa se desfiinteze postul, e job clar de om platit degeaba, n-am mai vazut unul exercitandu-si atributiile de nici nu mai tin minte cand. Ar putea sa faca Vasilescu un cumul de functii, ca ala se pricepe. Poate doar daca indicatorii ar fi jalnici ar avea si ei sansa sa mai apara la televizor. De fapt indicatorii buni nu sunt, dar daca se gaseste unul favorabil, politicienii tzup la televizor sa le asociem mutra cu vestea buna, nu cumva sa le-o ia altul inainte care sa le confiste meritele, ori sa dea vestea proasta inaintea celei bune, de genul rau e ca v-am taiat din greseala piciorul sanatos, nu pe cel cu cangrena, dar vestea buna e ca cel bolnav se vindeca.

Avem crestere economica. Oare? Motivele nimeni nu le intelege deoarece nimeni nu ni le explica: ar fi crescut exportul, s-or fi redus cheltuielile bugetare, o fi facut Mugur vreo ghidusenie? S-o fi schimbat conducerea la Statistica? Ma uit la cont si vad ca daca-mi da vreun binevoitor un gift de contract de 1 milion de EUR n-am bani sa-l execut. Si mai ciudat, la mine e coada in fiecare dimineata cu angajati carora banca le executa garantiile. Telefoanele suna: n-ai 20.000 RON pentru o luna? Mi-a blocat ANAF-ul contul.

Imi trece prin minte ori ca traiesc pe alta planeta, ori oi fi eu prostul satului, incep sa am complexe. Inainte sa-mi sun auditul si sa ma declar “fraudulos” in insloventa (dupa spusele colegului Ponta) ma simt dator cu o ancheta, asa, din curiozitate. Iau cifrele de la Statistica despre inflatie, salarii minime si medii, energie, combustibili, restante la banci, nivel de colectare al impozitelor, arierate si-ncep sa ma luminez.

Vad imbunatatirea gradului de colectare la ANAF, vad simultan si crestere de arierate in sistemul privat. Vad excedent de valuta, vad si reducere a importurilor si a consumului de energie. Vad cresteri de salarii in sistemul bugetar dar si crescand restantele la credite. Dau fuga la administratia blocului si ma uit pe desfasurator, anul trecut in Aprilie asociatia recupera intarzierile de peste Iarna, suntem in Mai si restanta medie la intretinere atinge 3 luni de zile. Cobor la casieria RCS de la parterul blocului si la o tigara cu sefu imi zice ca ei nu mai fac instalari de mult, echipele de teren comutandu-si activitatea pe deconectari-reconectari. Intarzieri de 2 luni? hop! Ti-am taiat macaroana, luna viitoare faci rost de 100 de RON, ti-am bagat cablul la loc. Contra cost, bineinteles.

Rad putin de bancile care au imprumutat Statul ajutandu-l sa plateasca nemunca si risipa si ale carui politici se rasfrang acum ca un bumerang in dintii bancilor prin volumul de credite restante. Nu prea e rasul meu, intrucat cunosc situatia si nu prea e de ras. Acum 5 ani n-ar fi dat 1000 de Euroi unui SRL, era mai safe angajatul de la Stat. In 2013 ma suna 10 banci pe zi : nu vrei sa-ti cumparam linia de credit? Unii privati mai si depun dosare ca sa afle ca nu se califica, n-au fata. Pierdere de timp.

Vorbeam deunazi de jocurile cu suma nula: pe masura ce ANAF-ul isi creste gradul de colectare, creste neincasarea la banci, cresc si lunile de intarziere la salarii, cresc si arieratele, cresc platile la negru. Concluzia e una singura: atat putem, oricat ne-am invarti in jurul cozii. Pun pariu ca daca o sa se imbunatateasca in sase luni situatia restanelor in banci n-o sa ne mai mentioneze nimeni nimic de cresterea economica sau de gradul de colectare al impozitelor. Parca am trai intr-un balon izolat adiabatic, fara aport de energie. De fapt balonul numai adiabatic nu e, rasufla prin deficitul bugetar in fiecare an si se mai gasesc si suficienti smecheri sa-l intepe doar sa traga pe nas o priza de cash, ca deh, oamenii au nevoi.

Propun asadar un “cos” de indicatori pe care sa-I prezinte Guvernul cand ne povesteste despre bunastare, lasand la latitudinea lor sa-i mentioneze pe cei vis a vis de arierate, cosul zilnic si restul din manualul de economie. La sezonul de pupaturi propun dupa principiul lui Tomitza: nevestele directorilor de la Stat cu secretarele, evazionistii cu Garda, parlamentarii cu ANI, si cu voia dumneavoastra cresterea economica musai corelata cu: intarzierile la salarii, restantele la intretinere, restantele la firma de cablu si internet plus intarzierile mai mari de doua rate la credite. Eventual disponibilul din cont al agentilor economici.

Odata afectat la buzunar si ca orice roman impacat cu ideea, speranta mea era una singura: sa nu fiu mintit. Nu poti miza pe sprijinul agentului economic sau al populatiei daca nu esti sincer. Unii au invatat totusi sa fie si-l dau exemplu pe Copos: cand le spune angajatilor ca luna asta nu le da salariile chiar se tine de cuvant.

Tot jocul ala cu suma nula demonstreaza Guvernului ca absorbtia cash-ului din piata trebuie musai insotita de masuri de relaxare fiscala. Vasilescu ar fi zis ca sterilizam piata de lei ca sa micsoram inflatia. Astia au sterilizat agentii economici de lei. Sper ca i-au marit placuta de pe usa lu Voinea, ca la instalare plangea ca adjunctul o are mai mare , asadar odata scapat de problema asta sa iasa din depresie si din cifre si sa nu se mai uite in jos , ci in sus, la viitor. Sper sa nu se supere pe mine, ca asa mi-am pierdut primul contabil: i-am explicat care e diferenta dintre un contabil si un director financiar. Pornise bine Base cu imprumutul ala de 15-20 de miliarde la inceputul crizei, doar mi-e necaz ca in loc sa il dea privatilor nostri l-a dat statului care l-a dat tot privatilor, insa la ai lor.

Read Full Post »

Jumătatea plină a paharului

Zilele trecute am postat câteva anunțuri de angajare pe BestJobs, e-Jobs, șamd. Judecând după cât de mare-i criza mondială, ne așteptam să primim sute de cereri ca și până acum.

Surpriză! La poziția „dezvoltator Java” am primit 2 (două!) CV-uri. Și discutând cu alți colegi din industria de IT&C am înțeles că lucrurile stau la fel și la ei. Spre deosebire de Spania, unde chiar și cei cu job tremură de frică că vor fi concediați, pentru că rata șomajului a ajuns la peste 26%.

Am presupus deci că lucrurile merg bine doar în IT&C, unde eliminarea impozitului pentru programatori de către guvernul Adrian Năstase a dus la dezvoltarea explozivă a sectorului. Însă nici ceilalți parteneri cu care lucrăm nu par să o ducă prea rău. Cu excepția contractelor cu statul, care au cam dispărut (slavă domnului!) lucrurile merg cât se poate de bine. Ca și noi au început să se orienteze către clienți din Austria și Germania.

Am presupus deci că problemele pe care le vedem în presă sunt în altă parte. După cum zice Wall Street Journal, rata șomajului în zona euro se tot înrăutățește. De curiozitate am început să caut date privitoare la dezastrul din România. Și… din nou surpriză! Rata șomajului este de doar 6.6%, în scădere de la 7.3% în februarie anul trecut. Mai jos ca noi sunt doar Germania, Olanda, Austria, Luxemburg, Islanda și Norvegia. Nu zău !? Bună companie…

Am crezut că este o eroare, însă Eurostat precizează clar:

„The unemployment rate represents unemployed persons as a percentage of the labour force based on International Labour Office (ILO) definition. The labour force is the total number of people employed and unemployed. Unemployed persons comprise persons aged 15 to 74 who:
– are without work during the reference week;
– are available to start work within the next two weeks;
– and have been actively seeking work in the past four weeks or had already found a job to start within the next three months.”

Iar dacă ne gândim mai bine, e cât se poate de normal să fie așa. Financiar, România este mult mai stabilă decât multe țări din zona Euro. Rata de îndatorare este suportabilă, iar datoriile sunt în general pe termen mediu și lung (blogul lui Victor Ponta – în sfârșit un prim-ministru „socialist” care se uită cu atenție și politețe către Marea Finanță). Mai mult, ratele la care se împrumută România sunt neverosimil de mici, față de ceea ce eram obișnuit să văd din anii trecuți.

Din punct de vedere politic, România este cât se poate de stabilă, având o foarte sănătoasă majoritate care susține guvernul actual. Este mai degrabă îngrijorătoare lipsa opoziției, care pare mai ocupată cu excluderile celor care îndrăznesc să o critice pe blonda doamnă Udrea.

Chiar și președintele, în ultima perioadă pare să fi devenit mai puțin dispus să se angreneze în conflicte inutile și penibile. În acest punct, mi se pare cât se poate de corect să notăm că fără măsurile de austeritate luate într-un moment critic al crizei și fără împrumutul de siguranță de la FMI am fi fost poate într-o cu totul altă situație, precum Grecia sau Ungaria.

Și la fel de corect mi se pare să observ că Victor Ponta și-a călcat pe inimă și nu s-a atins de cota unică și nici nu i-a impozitat suplimentar pe „bogați”, ferindu-se elegant de măsurile populiste.

Nu spun că totul e bine. Însă direcția în care ne îndreptăm pare a fi corectă. Nu ne-ar trebui totuși și un pic de opoziție? Măcar pentru a atrage atenția guvernului asupra posibilelor derapaje.

Uitându-mă pe ce am scris aș zice chiar că avem un pahar destul de plin. Deschidem și o sticlă de șampanie? Hai să ne amintim ce se întâmplă azi în SUA… Happy sequestration day!

Read Full Post »

De ce urăsc productivitatea

Când eram mici şi eram întrebaţi pe la petrecerile părinţilor de către comeseni bine dispuşi ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam ori că vreau să mă fac cosmonaut, ori aviator, ori scriitor. Un mic “must do” de societate, al cărui răspuns nu interesa pe nimeni, în afară doar de părinţi. Totuşi, aşa ameţiţi cum erau, mesajul ajungea la ei şi simţeam că se uită cu neîncredere la mine: cosmonaut, în regulă, aviator, probabil, dar un copil să-şi dorească să ajungă scriitor…of, săracul, e slab cu duhul, iată un bun prilej să-nchinăm un păhărel!!
Anii au trecut şi bineînţeles că am ajuns inginer.
Simţind totuşi că am multe lucruri importante să spun umanităţii, m-am gândit să scriu ceva. Ceva BIG. Mă gândeam că dacă alfa literaturii se pierde undeva prin istorie, data la care să se inchidă cercul să fie bine definită ca data apariţiei Marelui Roman. Să fie el omega literaturii. Un omega în limba română.
Un roman care să spună tot ce mai este de spus în literatură şi probabil ceva în plus. Finalul jocului. The end. The edge.
Avântul mi s-a tăiat când am aflat de la Stephen Hawking că anual apar DOUĂ SUTE DE MII DE CĂRŢI noi! Două sute de mii?! Cum naiba şi-ar mai putea da seama globul, mapamondul, că între acele 200000 de cărţi a apărut şi capodopera, cartea aşteptată să încheie ciclul cunoaşterii, omega literaturii?!
Împăcat cu soarta, am conluzionat că lumea se hrăneşte cu atâta gunoi încât Marele Roman va trece neobservat. Cariera mea de scriitor universal s-a terminat înainte să înceapă şi nu-i vina mea că omenirea nu va apuca să-mi cunoască ideile. Pur şi simplu lumea se mişcă prea repede pentru mine. Sau eu mă mişc prea încet pentru ea. În orice caz, victima progresului nu sunt eu ci omenirea, pentru că m-a ratat.

Se spune că procesul de cunoaştere, de evoluţie accelerată, a început din momentul în care a apărut prima oară o mică supraproducţie, datorată trecerii de la vânătoare la agricultură. A apărut unul care nu mai trebuia să muncească pentru pâine, unul mai răsărit, şi i-au zis ăia de erau buni doar la munca fizică grea: bă, ia pune tu mâna de gândeşte la ceva deştept, că mi-am rupt şalele, poate îmi faci şi mie viaţa mai uşoară!
Cu această pretenţie a unui oarecare individ, economia a luat-o cu repeziciune la vale, distrugând liniştea primordială odată cu apariţia acestui concept deosebit de periculos: productivitatea! Istoria a curs în acelaşi ritm şi de la 100000 de egiptenii care făceau un cavou unui faraon am ajuns ca 100 oameni, cu o tehnologie modernă, să construiască 100 de zgârie nori. Câte locuri de muncă s-au pierdut…
Productivitatea a atacat însăşi esenţa umanităţii, a spiritului civic: unii muncesc 12 ore pe zi ca să le ia altora dreptul de a munci 8 ore pe zi, sau 6 ore, sau 4… Unii se tâmpesc de muncă, alţii dau în depresie că nu-şi găsesc.
Toate discuţiile economice se poartă în jurul acestui concept: productivitatea, noua religie a secolului! 10 oameni produc acum cât produceau înainte 1000 de oameni. Dar lucrurile vor degenera. Vor apărea roboţi, probabil clone. Eficienţa va ajunge insuportabilă: 10 oameni, 5 clone şi un robot vor asigura traiul la 10000 de oameni, apoi la 100000 de oameni, apoi la…
Ce se va întâmpla totuşi cu noi, cei care nu mai apucăm loc de muncă?
Ne vor spune oare ăia 10 care ne asigură mâncarea, bă, ia pune tu mâna de gândeşte la ceva deştept, că mi-am rupt şalele, poate îmi faci şi mie viaţa mai uşoară!? Problema e delicată: dacă acum câteva mii de ani în urmă era unul care gândea, the one, inteligentul clasei, tocilarul satului, acum vor gândi 10000 sau 100000. Dar toţi sunt genii? Imposibil. Chiar şi pe mine, dacă mă pui la birou să scot o invenţie, n-aş putea inventa decât somnul cu ochii deschişi. Sunt incapabil din punctul ăsta de vedere. Aş pierde timpul gândindu-mă la noul articol de pe blogul personal. Pun pariu că şi ceilalţi 99% dintre colegii “inventatori” or să se gândească la altceva, la gagici sau vacanţă. Asta chiar ar fi până la urmă o chestie inteligentă. Problema e că există o mare posibilitate să apară vreun deştept idiot care să crească iar productivitatea, astfel încât 100 de clone să ţină-n spate 1 milion de oameni. Şi care să mai şi creadă că a făcut un bine umanităţii…
Până unde poate merge totuşi reacţia asta în lanţ?
Bineînţeles, tipul ăla care-i proprietar pe cele 100 de clone o să se sesizeze şi-o să facă scandal că de ce să ţină el în spate atâţia asistaţi. Treaba lui.
Treaba noastră este să ne obişnuim cu mentalitatea de asistat social de tip nou, fără serviciu, dar îndestulat. Probabil că o vom face fără probleme, omul se obişnuieşte cu răul destul de repede.
Acum, mă gândesc că dac-aş fi şi eu printre ăia 1.000.000 de oameni care stau degeaba pe bani frumoşi, n-ar fi chiar o tragedie, aş avea timp să-mi scriu cartea.
O idée nu-mi dă totuşi pace: cum productivitatea va creşte exponenţial, ce mă fac dacă şi celorlalţi 6.000.000.000 de oameni care vor sta degeaba, fără să muncească, le trăsneşte prin cap că sunt genii literare şi se apucă de scris? Vă daţi seama câte cărţi vor apare într-o săptămână?!

Read Full Post »

Un aranjament minunat

In fiecare an, Codul Fiscal sufera modificari numeroase si uneori importante. Daca urmarim aceste modificari, de cele mai multe ori ele reflecta efortul autoritatilor de a strange mai multe impozite, de a creste incasarile bugetare. Culmea este ca aceasta sintagma, cresterea incasarilor bugetare, se bucura de o conotatie pozitiva! In vreme ce opusul ei, scaderea cheltuielilor bugetare, detoneaza proteste mici si mari…

O tempore! O mores!

Pana si la cartea de istorie invatam ca birurile erau candva o povara pentru populatie,fie ei tarani, mestesugari ori negustori. Ca erau stranse de multe ori prin exercitarea fortei. Ca duceau la revolte. Desigur, asta era inainte de reinventarea democratiei si mai ales inainte de binefacerea numita statul social. Si totusi, prin ce fenomen, o obligatie urata din rasputeri secole de-a randul in toata lumea, ce se putea impune doar prin forta, a devenit baza existentei civilizatiei occidentale moderne, faurind pilonii ei structurali?

Pe vremuri, o minoritate neproductiva, dar detinatoare a aproape tot ce insemna active de genul teren agricol, pasuni, paduri, etc, etc, storcea o majoritate productiva, contra dreptului de folosinta limitata a acelor active. Era un aranjament total necorespunzator pentru aceasta majoritate, dar aproape imposibil de schimbat. Capitalismul si revolutia industriala pe care a produs-o, au generat in cele din urma premisele ruperii acelui status quo, creand alternative de productie dincolo de marile latifundii si permitand aparitia unor piete complexe, care au reformulat ulterior relatiile sociale – nu intotdeauna pe cale pasnica. Emanciparea politica asociata acestor fenomene a fost in special reprezentata de largirea continua a bazei decizionale prin extinderea dreptului de vot. Acum, va inchipuiti cu adevarat ca o astfel de structura decizionala – votul universal – ar putea duce la proliferarea, consacrarea si institutionalizarea unei pleiade de biruri, cand cei care au acest drept decizional sunt urmasii celor care au suferit secole de-a randul sub povara unor asemenea obligatii? Si totusi asa s-a intamplat. Cum a fost posibil?

Este evident un lucru: in absenta taxelor sau in prezenta unor taxe putine, Statul este mic si neputincios. In primul rand, pentru ca nu se poate sustine pe sine, decat practicand moderatia. Apoi, pentru ca nu prea are nimic de oferit cetatenilor sai, cu exceptia ordinii publice, a legii, uneori o armata… Un aranjament convenabil pentru elite, intrucat face din competitia politica un fel de joc de societate relativ inchis. O situatie acceptabila si pentru cei care cred in proprietate si autodeterminare, pentru ca se gasesc in aceasta pozitie sau pot aspira la ea, si sunt neincrezatori in politica si politicienii care li se baga in casa. Dar odata eliberate mecanismele democratice, o astfel de realitate este de scurta durata. Cei care nu au participat la acel joc se aseaza la masa si aduc cu ei argumente cu greutate: votul celor pentru care acel aranjament nu inseamna mare lucru si care sunt gata sa ofere Statului puterea de a-l schimba, prin intermediul unei parghii ce nu mai pare atat de detestabila atunci cand se schimba beneficiarii: taxarea. Acesta este targul. Noi va aducem la putere, voi puteti strange taxe mai mari si mai multe, pentru a finanta un Stat mai mare si mai puternic, cu conditia ca o parte din bani sa ne revina. Sa mai mentionam ca succesul unui astfel de demers s-a bazat total pe traditia si experienta acestor State de a colecta taxe, dinainte de orisice vise democratice.
Cred ca legatura dintre democratie si taxe este astfel destul de limpede: ele se pot sustine una pe alta, iar unele State moderne, cum ar fi Suedia, au dus acest sistem aproape de perfectiune, intr-un aranjament corporatist suficient de echilibrat incat sa para multora ideal. Pe de alta parte, este de asemeni evident ca taxele sunt o intruziune in proprietate si un atac asupra bunastarii. O economie fragila nu rezista unui astfel de atac, rezultatul fiind acela ca nici bunastarea, nici democratia nu sunt servite. O economie puternica poate sustine taxe, dar taxele nu produc si nu sustin o economie puternica. De unde rezulta ca acolo unde nu exista suficienta bunastare, democratia la randu-i nu prea are sanse, sau este lipsita de continut real. Uitati-va in jur si observati unde exista democratii stabile. Doar acolo unde trocul prin intermediul taxelor este sustenabil. Cat o mai fi. Am putea exprima asta si prin asertiunea ca nu bunastarea are nevoie de democratie, ci invers.

Romania nu face exceptie. Din pacate, prezenta unor politicieni lipsiti de orice viziune care depaseste propria dorinta de putere sau propriul buzunar si deruta populara nu sunt ingredientele din care se poate croi un program national de creare a bunastarii. Sau orice alt program, in general. Intre putinele locuri in care se fac constant progrese tehnice, se numara bineinteles Codul Fiscal. An de an, in lipsa de idei generatoare de crestere economica, Partidele isi pun la treaba specialistii sa stoarca cat mai multi lei din ceea ce altii se chinuie sa realizeze in ciuda stupizeniei si imprevizibilitatii guvernamentale. Trebuie spus ca acesti politicieni sunt cei mai ferventi sustinatori ai democratiei si nu e greu de inteles de ce: poate ca nu este suficienta bunastare pentru toata lumea, dar cu siguranta se va gasi destula pentru ei, cu numarul de voturi potrivit.

Ce aranjament minunat, nu-i asa?

Read Full Post »

Un Decalog politic

Așa cum am comentat și la articolele anterioare, multitudinea de erori economice ale guvernului USL începe să mă facă să regret votul acordat. Nu înseamnă că îl regret pe Emil Boc sau PDL-ul. Mi se par incomparabil mai nocivi decât socialismul moderat al USL-ului. Însă îmi doresc un partid care să nu facă nici tâmpeniile economice ale „stângii” și nici idioțeniile cu iz de tâlhărie ale „dreptei” crony-capitaliste. Așa că vă propun un set de principii pe care mi le-aș dori promovate de un astfel de partid ideal:

1. Interzicerea introducerii de noi taxe sau mărirea celor existente fără referendum.
2. Reducerea taxelor existente, în primul rând cele privitoare la taxarea muncii și eliminarea graduală a contribuțiilor obligatorii de pensie și sănătate.
3. Reforma asigurărilor de sănătate prin eliminarea monopolului statului.
4. Privatizarea completă a învățământului sau eliminarea discriminării între stat și privat la plata subvențiilor pentru educație.
5. Protecție socială limitată strict la cei ce nu pot munci.
6. Depolitizarea aparatului de stat (inclusiv Justiție, servicii, armată).
7. Eliminarea prezenței statului din economie. (la propunerea doamnei Observator)
8. Reducerea cheltuielilor publice și publicarea detaliilor lor (beneficiari, furnizori, etc).
9. Controlul strict al companiilor care fac afaceri cu statul și publicarea detaliilor contractelor cu bani publici (furnizori, marje de profit, sub-contractori).
10. Controlul strict al averii funcționarilor publici (inclusiv Președinte, parlamentari, miniștri, judecători, procurori) și demiterea automată a celor ce nu pot justifica proveniența unui bun sau a unei sume de bani.

O bună parte din ele se regăsesc în strategia lui Sever Voinescu de reformare a PDL (http://severvoinescu.wordpress.com). Altele au fost anunțate de Victor Ponta, cum ar fi „transparentizarea” cheltuielilor publice și depolitizarea aparatului de stat, dar mai avem până la aplicare.

Din păcate la PDL vocea lui Sever Voinescu a răsunat în pustiu, iar direcția bună inițială în care se îndrepta actuala guvernare s-a pierdut și tot mai des auzim de aberații și erori (în general economice) incalificabile.

În concluzie vă invit să comentați cele zece principii pe care le-am propus mai sus și eventual să completați sau să le schimbați.

Read Full Post »