Nodul gordian al retrocedărilor

Astăzi am citit o știre referitoare la posibila asumare a răspunderii de către guvernul Ponta pentru adoptarea în regim de urgență a unei noi legi a retrocedării proprietăților confiscate de regimul comunist.

http://www.mediafax.ro/social/ponta-80-dintre-persoanele-despagubite-pentru-imobile-nationalizate-nu-mai-sunt-in-tara-10450928

Trecând peste modalitatea neortodoxă (și incorectă din punct de vedere moral) a asumării răspunderii pe probleme ce ar necesita dezbateri atente sau chiar un referendum, legea propusă conține câteva lucruri profund aberante.

Prima și cea mai flagrantă este impozitarea cu 50-80% a drepturilor litigioase. „Soluția” este aberantă în primul rând pentru că introduce O NOUĂ TAXĂ. Chiar și numai pentru acest lucru guvernul ar trebui demis. Dacă în parlament și guvern mai sunt și liberali adevărați ar trebui să spună ceva sau să renunțe la se mai considera liberali.

Însă pseudo-soluția mai are încă o problemă de fond. Afectează tranzacții deja efectuate. Ca atare credibilitatea guvernului că nu va interveni cu bocancii în piață, făcând-o impredictibilă, devine nulă. Scuza că cei care au cumpărat respectivele creanțe sunt niște speculanți e de-a dreptul comunistoidă. Dacă retrocedările s-ar fi făcut corect și la timp, nimeni nu și-ar fi vândut drepturile litigioase. Însăși incompetența statului a creat o astfel de piață.

Problema nu este dacă avem bani să plătim sau nu despăgubirile sau cui trebuie să le plătim, ci doar dacă proprietarii bunurilor confiscate de comuniști au dreptul la acele despăgubiri. Și nu vorbim de dreptul legal. Legal se poate orice, inclusiv să naționalizezi proprietatea altcuiva fără a-i plăti nimic, așa cum au făcut comuniștii.

Parlamentul și Guvernul României, trebuie să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral. Adică să armonizeze ceea ce este corect din punct de vedere legal cu ceea ce este corect din punct de vedere moral.

Ca să nu generăm inutil discuții vreau să precizez că nu am (aproape) niciun fel de interes material pe subiectul în discuție. Nu am nimic de primit și nici nu am cumpărat vreun drept litigios. Voi avea doar „dreptul” (la fel ca orice alt cetățean) să contribui prin impozite la plata acestor despăgubiri.

UPDATE: Un liberal autentic: „Calin Popescu Tăriceanu nu vrea să audă de asumarea răspunderii Guvernului pentru modificarea legii referitoare la restituirea proprietăților”.

Read Full Post »

Semper moralia

“Athos, cum lumea evoluează pana la urma de ce nu s-ar modifica si morala? Tu chiar crezi in universalitatea ei?”

Intrebarea venea din partea distinsei doamne Observator si am promis mai demult un raspuns intr-un articol separat. E drept, a intarziat ceva, dar sa spunem ca unele din subiectele abordate de ceilalti muschetari in ultima vreme au permis ramanerea in actualitate a temei.

Aceasta chestiune a resorturilor intime ale moralei si eticii, precum si caracterul relativ sau absolut al acesteia, este una care ma framanta destul de mult. “Inghesuiala” planetara actuala, fenomene precum globalizarea si ritmul progresului tehnologic actual, acutizeaza oarecum considerentele morale si forteaza poate mai mult ca niciodata in trecut, reevaluari de natura etica.

Pornesc de la ceva oarecum inedit:

Descoperiri arheologice recente pe teritoriul actual al Turciei au dat la iveala temple cu vechime de peste 12.000 ani, ceea ce este pe cale sa schimbe complet imaginea preistoriei noastre. Pana de curand, a existat convingerea ca preocuparile religioase ale omului au fost urmarea inventarii agriculturii, un aspect consecutiv sedentarizarii, asadar. Stiti voi, dupa ce foamea nu a mai fost o amenintare permanenta, omul a inceput sa aiba timp pentru filosofie ori cele sfinte. Dar aceste temple sugereaza fara dubiu ca ele au fost realizate de comunitati de vanatori-culegatori si nu de agricultori, constatare ce amorseaza o importanta schimbare de paradigma:

Daca tocmai preocuparile religioase, respectiv conceptualizarea moral-etica, au permis coagularea unor comunitati mai importante numeric in jurul unor obiective cu rol de afirmare a unei identitati spirituale, ceea ce ulterior a facilitat cooperarea pe scara suficient de larga incat anumite descoperiri sau inventii sa devina posibile?
Poate ca de fapt astfel s-au creat conditiile pentru inventarea agriculturii, iar resursele de hrana nou create, precum si posibilitatea de a le depozita, au constituit premisa unei dezvoltari ulterioare hiperrapide, permitand omului sa parcurga in cateva mii de ani 99% din drumul sau de milioane de ani de la stadiul de primitivism pana astazi, de la populatii disparate de mii si zeci de mii de indivizi locuind in pesteri sau adaposturi improvizate, la milioane si apoi miliarde ce populeaza asezari complexe. Aceasta inversare a cauzalitatii ne poate rescrie cartile de antropologie, dar ne atrage atentia si asupra imposibilitatii fiintarii omului, ca om, inafara normei morale. Departe de a fi un moft, o coaja a civilizatiei, este poate insasi resortul civilizatiei, functia intelectului fara de care am fi ramas probabil un alt fel de primate, sau ne-am fi stins ca specie.

Desigur, odata acest rationament acceptat, ramane inca neraspunsa intrebarea: este norma morala relativa sau absoluta? Este ea determinata istoric, cultural, are specificitate si este astfel, in ultima instanta, o pura chestiune de conventie? Ce este aprioric aici, daca este ceva, si ce este dobandit? Cu siguranta, morala practica include norme specifice, insa intrebarea se refera la resorturile ultime: exista totusi un tipar moral universal ? Este natura umana inseparabila de morala? Este morala, pana la urma, inevitabila?

Sa incep cu observatia, foarte semnificativa spun eu, ca nu exista comunitate umana fara norme morale. As lua-o ca pe o prima proba a universalitatii. Morala, ca si limbajul articulat, defineste fiinta umana. Faptul ca limbile vorbite sunt diferite, nu inseamna ca ele au un rol diferit, sau ca exprima lucruri diferite, cu exceptia unor particularitati. De ce ar sta lucrurile altfel cu morala?

Daca acceptam ideea ca morala defineste insasi fiinta umana, ca oamenii nu pot fi oameni in absenta unei ordonari morale a cunoasterii, trebuie sa acceptam cumva existenta unor repere independente de orice experienta individuala, a unor structuri antropotipice, si nu determinate strict social. Relativitatea oricarei norme morale adoptate prin conventie , nu spune nimic despre existenta sau nu a unei structuri morale absolute, ci doar despre dificultatea omului de a deveni constient de adevarata sa natura. Este nevoie de un efort rational, la fel cum este nevoie de un efort rational pentru a investiga orice alt domeniu al realitatii si a intelege legitatile care il guverneaza. Daca vom adanci aceasta analiza, vom sesiza poate ca, in cele din urma, etica nu este altceva decat constientizarea, asezarea pe o axa a valorilor si promovarea acelor comportamente tipic omenesti care asigura succesul reproductiv pe termen lung. Nimic mai mult, in ciuda complexitatii codurilor etice formale care pot rezulta din aceasta intreprindere constienta.

Desigur, prima tentatie este sa consideri aceasta un argument in favoarea relativitatii normei morale. Cum spunea Observator: lumea evolueaza, deci si norma morala evolueaza. Desigur ca evolueaza, dar nu asta ne intereseaza. Ci in ce masura evolutia a insemnat schimbare de paradigma morala, si daca este vreuna care s-a dovedit si se dovedeste constant de succes, respectiv asigura comunitatilor prosperitate in sens evolutionist, adica sanse maxime de continuitate si adaptare. Formularea diferita a normelor morale este evidenta, dar putem considera aceasta o consecinta a capacitatii omului de a alege. In vreme ce animalele sunt prizonierele unor determinari relativ stricte, omul are aceasta dimensiune in plus, care creeaza modele comportamentale diverse, inclusiv din perspectiva etica. Intrebarea insa este daca, si in ce masura, evolutia le valideaza. Desigur, imposibil de raspuns cu adevarat cu privire la viitor, insa o analiza a trecutului ar putea sugera ca exista cateva constante care au permis lui Homo Sapiens Sapiens sa supravietuiasca si prospere, in vreme ce alte variante de umanoizi au disparut, fara a putea identifica cauze evidente pentru aceasta. A izola aceste constante, inseamna poate sansa de a discerne insesi fundamentele normelor morale omenesti, imuabile si universale. Nu cred ca dincolo de aceasta perspectiva evolutionista, am avea un alt reper obiectiv la indemana, pentru a putea incerca sa transam chestiunea relativitatii sau universalitatii morale. Religia, politica, sociologia,nu ne ofera raspunsuri, ci mai curand doar exemple de reflex comportamental al unor resorturi de natura mult mai intima, care insa cu atat mai mult au o determinare obiectiva, intrucat tin de insasi structura profunda a fiintei umane.

Ceea ce incerc sa spun aici, este aceea ca evolutia normei etice nu inseamna ori incumba relativitatea morala, ci subordonarea ei unei determinari mult mai profunde si arhetipale. Ca fiinte constiente, avem prilejul de a ne analiza comportamentul si a intelege retrospectiv dar si prospectiv validitatea unui anume tipar. Tot ca fiinte constiente insa, avem si privilegiul de a ne insela in alegerile noastre.

Read Full Post »

Despre “bine” și “rău” (inclusiv despre Oltchim)

Dacă ați citit eseul lui Ayn Rand despre etica obiectivismului, probabil că sunteți familiarizați deja cu perspectiva obiectiviștilor privitoare la „bine” și „rău”.

Pentru cei ce nu au apucat să citească sau nu au chef să se chinuie cu etica „Randiană” o să rezum aici ideea de bază (simplificând grosolan, până la denaturare): dacă pentru plante și animale „bine” înseamnă supraviețuire, iar „rău” înseamnă moarte, pentru ființele (mai mult sau mai puțin) conștiente precum omul, conceptele de „bine” și „rău” sunt ceva mai complexe, dar în esență au aceeași semnificație ca și în cazul animalelor sau plantelor.

Una din diferențele importante, față de plante sau animale, este că omul trebuie să supraviețuiască păstrându-și condiția umană și nu doar supraviețuind fizic. A renunța (indiferent de motive, inclusiv din cauza fricii) la libertate, înseamnă doar a amâna „răul” potențial (spre exemplu momentul în care bruta o să-ți crape capul doar pentru că este mai puternică și depinzi de ea).

Din aceleași motive, după părerea mea, cred că este „rău” să renunțăm de bună voie și fără o motivare extrem de solidă la ceea ce este de drept câștigat de fiecare din noi. De altfel dreptul de proprietate este un drept recunoscut acum de aproape toate statele lumii.

Pentru a putea să ne referim mai ușor la ele, aș enunța aici cele 3 drepturi fundamentale cu care (aproape) toată lumea este de acord, în ordinea importanței lor:

1. Dreptul la viață;
2. Dreptul la libertate;
3. Dreptul la proprietate privată.

Cred că suntem cu toții de acord că este „rău” să fii furat sau jefuit. Chiar dacă cel ce te jefuiește o face legal, printr-un abuz al dicturii majorității impropriu numită „democrație”. În general furtul se petrece sub pretextul construirii unei infrastructuri de necesitate publică, cum ar fi drumurile, rețeaua de apă, cea de gaz ori cea cea de electricitate. Celălalt pretext pentru furtul legalizat este ajutorarea celor ce nu pot supraviețui singuri, handicapați, bolnavi, bătrâni.

Din nou, cred că suntem cu toții de acord că a lăsa un semen să moară (de foame sau de boală), deși poți să-l ajuți, înseamnă să-i negi dreptul la viață și ca atare este „rău”. Pe de altă parte, dacă respectivul refuză intenționat să muncească și să-și câștige existența, este responsabil de propria decizie și nu cred că ar trebui responsabilizat altcineva pentru acest lucru.

Un caz mai complicat este acela când cineva ajunge să sufere sau chiar să moară de foame, deși vrea să muncească, dar deciziile nu sunt tocmai fericite. Este obligată societatea să-i asigure supraviețuirea? Eu personal sunt tentat pentru astfel de cazuri să prefer implicarea organizațiilor caritabile și nu a statului, din motive de eficiență.

Un al doilea motiv este că statul, nu numai că este ineficient, dar este și iresponsabil, fiind tentat să mărească (din motive populiste) cuantumul ajutoarelor și să le acorde fără o verificare temeinică. Poate vă amintiți de situația ridicolă din insula grecească Zakynthos, unde printre beneficiarii ajutoarelor pentru nevăzători se aflau un șofer de taxi și un vânător.

Rezultatul final este că tot mai mulți preferă calea „ușoară” de a trăi din „welfare” în loc să muncească. Și asta nu se întâmplă doar în România sau Grecia, ci și în Germania. În final bugetul se debalansează și este necesară mărirea taxelor. Aceasta se întâmplă până în punctul în care aproape toată lumea încearcă să fenteze taxele și să trăiască din „welfare”, după care urmează inevitabil colapsul.

Ca să nu lungesc inutil subiectul, în concluzie, taxele mari înseamnă „rău”.

Hai să încercăm acum să vedem ce înseamnă „bine” și ce înseamnă „rău” în cazul Oltchim. Funcționarea combinatului este în principiu „bună” pentru că asigură salariile (și deci supraviețuirea) muncitorilor. Ce se întâmplă dacă însă dacă combinatul nu funcționează economic rentabil și are nevoie de ajutoare de stat? Fiind bani din taxele altora (ceea ce reduce capacitatea altora de a supraviețui), este în mod evident „rău”.

Soluțiile sunt închiderea sau privatizarea. În mod evident cea de a doua (în măsura în care este posibilă) este mai „bună”, măcar pentru că ar putea aduce ceva bani la buget, dar și pentru că dă o șansă muncitorilor să-și primească în continuare salariile.

Știm cu toții rezultatul privatizării. Dan Diaconescu, reprezentantul perfect al populismului, este câștigătorul licitației. Cred că suntem cu toții de acord că este un nepriceput (are două firme în imposibilitate de a-și plăti datoriile) și a intrat în această poveste doar pentru a câștiga capital politic. Pe de altă parte, impunerea de condiții prea restrictive, ar fi însemnat limitarea competiției.

Partea bună este că dacă Dan Diaconescu nu poate vărsa banii pentru care s-a angajat, va pierde garanția de participare la licitație. În plus, foarte multă lume va realiza că este doar un escroc populist, lipsit de orice fel de valoare.

E drept există și alternativa, mult mai improbabilă, ca Dan Diaconescu să plătească banii pentru acțiuni și să scoată din faliment Oltchimul. Și marmota învelea ciocolata în staniol… Însă oricum s-ar întâmpla, privatizarea Oltchim, chiar și cu Dan Diaconescu a fost un lucru „bun”.

Dacă credeți că am simplificat prea mult lucrurile, amintiți-vă că rezultatele absurde (sofismele, de exemplu) se obțin complicând inutil lucrurile.

În încheiere, un excelent exemplu de „simplificare” (recunosc că mi-aș dori să pot „simplifica” și eu așa lucrurile): o foarte interesantă discuție între un „egalitarian” (Phil Donahue) și un libertarian (Milton Friedman):

Read Full Post »

Taclale filosofice

“Eu am citit “Critica raţiunii pure” ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului . “

Pe vremea cand intre materiile mele de studiu se aflau filosofia si psihologia, domenii apropiate in multe privinte, tin minte ca eram de multe ori derutat de faptul ca filosofia parea o insiruire de opinii contradictorii sau cel putin semnificativ diferite, in vreme ce in cadrul cursului de psihologie rezulta ca toata lumea se pusese oarecum de acord. De exemplu, cand ajungeai la categoria de cunoastere, (ca functie a psihicului), pentru psihologie totul parea limpede: ea era obiectiva si subiectiva, in acelasi timp. Si venea imediat si explicatia: este obiectiva, intrucat obiectul cunoasterii exista independent de cel care cunoaste, si subiectiva, intrucat se face doar prin intermediul subiectului. Simplu si pe intelesul tuturor.
In legatura cu aceeasi chestiune, cunoasterea, in filosofie se desfasura un adevarat dezastru al conceptelor contradictorii: cunoasterea absoluta, imposibilitatea cunoasterii, limitele ratiunii, cunoasterea pozitiva, cunoasterea apriori si aposteriori, scepticism, subiectivism, obiectivism, etc, etc…

M-am intrebat, mereu, care este valoarea unei…stiinte, care nu reuseste, asa cum o fac celelalte, sa ofere raspunsuri verificabile sau testabile. Aceasta stiinta a stiintelor, cum o denumeau cu mandrie profesorii de filosofie, se dovedea de fapt un sir nesfarsit de teorii alambicate, a caror unica trasatura comuna era subtirimea de fir de par a fundamentului: daca reuseai sa darami ipoteza originara, intreg edificiul se prabusea, iar de folos se dovedea doar cate un element sau altul, precum o usa sau o fereastra, din demolari… Le puteai gasi in urmatoarea constructie, adaptate noii arhitecturi.
Care era si este, atunci, rostul filosofiei, daca la chestiunile fundamentale pe care isi propusese sa le abordeze, cum ar fi “Ce este lumea” ,“Cine suntem noi”, “De unde venim”, “Care este sensul vietii”, “Ce este cunoasterea”,etc, nu reusise sa raspunda satisfacator si unitar? In plus, sa urmaresti un filosof in scrierile sale nu este, de cele mai multe ori, nici usor si pentru cei mai multi, nici interesant. Tot reflectand la asta si uitandu-ma si in trecutul filosofiei, am ajuns incetul cu incetul la concluzia ca filosofia s-a golit de-a lungul timpului continuu de orice continut practic, pe masura ce a inzestrat cu descoperirile sale celelalte stiinte, cand s-au desprins din arborele comun. Cu alte cuvinte, atunci cand fizica, chimia,biologia apoi logica, sociologia, economia,politica etc, etc, au devenit ceea ce sunt, au “obligat” filosofia sa cedeze instrumentele ce le crease, catre noile domenii, iar ei i-a ramas sarcina de a opera cu speculatii din ce in ce mai sublimate, mai dematerializate. Culmile maiestriei unei stiinte scapara intotdeauna scantei de filosofie din rationamentele sale, dezvaluindu-si astfel radacinile si cine stie, vocatia ultima. E suficient sa ne uitam la fizica, astro-fizica, bio-chimia, matematicile actuale, si ne infioram de implicatiile existentiale ale zonelor ce le-au atins.

Si totusi, ce i-a ramas atunci filosofiei, dincolo de speculatie?

Se pare ca Noica a spus odata catre Steinhardt: “noi stam in fata Domnului in picioare, iar voi stati in genunchi”. Fara sa stiu exact ce a vrut sa spuna Noica cu acel prilej, mie imi sugereaza cu putere rolul de indreptar moral al filosofiei, alaturi de religie dar evident nu in acelasi fel. Pentru religie este simplu, odata acceptata dogma, speculatia inceteaza, restul este credinta. Pentru filosof insa, locul initial trebuie inventat. Sau demonstrata existenta si sustinuta cauza lui. Chiar si atunci cand, in cele din urma, sugereaza sau statueaza o Constiinta Obiectiva, un Creator, filosoful este condamnat la argumentatie, la dezbatere. Cand Kant a spus despre sine, ” “Două lucruri au mişcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine“, ne-a dat o indicatie extrem de importanta despre faptul ca in acceptiunea sa, etica trebuie sa izvorasca din interiorul omului. Este insuficient si mai ales irelevant sa te conformezi unei norme externe, unui Decalog in scopul de a dobandi o anume rasplata, trebuie sa fii capabil sa accepti Norma de dragul Normei, sa gasesti izvorul moralitatii tale in tine, dincolo de pedeapsa si rasplata. Adevarata indicatie a moralitatii este data de urmarirea consecventa a Binelui, in raport cu propria constiinta si nu cu vreun codice exterior, conform Eticii kantiene.

Acum ceva vreme, am intrebat un coleg comentator, cum ar proceda daca ar exista o Lege a Delatiunii, respectiv ce ar face daca ar exista obligativitatea denuntului pentru orice constatare sau banuiala de incalcare a legii de catre un concetatean al sau, si ar constata o astfel de incalcare. Am primit o vaga indicatie despre nevoia de a respecta legea. Desigur, dar este aceasta o conduita morala, cu necesitate? Este respectarea legii un indicator absolut de comportament etic? Intrebarea mea urmarea sa puna in evidenta si discutie tocmai acest aspect, iar daca n-am reusit atunci, poate se va intampla acum… O discutie despre Bine si Rau, din orisice perspectiva, nu este inutila daca poate sa contribuie cat de cat la limpezire morala. De care, sa recunoastem, avem mare nevoie in zilele noastre, in care audienta, autoritatea si popularitatea sunt mai usor de obtinut ca niciodata in absenta oricarei morale.

Citatul de inceput ii apartine lui Petre Tutea, filosoful devenit mistic.

Read Full Post »

Om bogat, om sarac (2)

Daca suntem de acord ca acesta nu este capitalism, (si chiar daca nu), sa vorbim un pic despre saracie si bogatie.
Consider ca notiunile in sine nu trebuiesc definite, relativitatea lor este o chestiune care tine de multe aspecte, de la perceptia personala, (depinde cu ce sau cu cine te compari, de exemplu), la standarde conventional-specifice, insa este evident ca nu riscam sa iscam confuzii daca le discutam in absenta unor definitii.

Din perspectiva filosofica, bogatia nu si-a prea gasit niciodata sustinatori. Este drept, bogatia nu te face nici moral, nici etic. Dar fara indoiala ca nici saracia nu o face. Absenta banilor sau mijloacelor de existenta nu te transforma in indreptar moral, iar cei care se pretind astfel doar pentru ca sunt saraci, sunt ilustrarea fabulei cu vulpea si strugurii. De fapt, legatura intre etica si starea materiala a persoanelor este una fortuita. Si totusi, nu putem nega impresia generala dupa care saracia, desi nedorita, este morala, in vreme ce bogatia mult ravnita este eminanamente imorala.

Cred ca aspectul imoral este generat de perspectiva conform careia imbogatirea unora s-ar face intotdeauna pe seama altora. Cu alte cuvinte, unii iau mai mult din ceva, determinand astfel ca ceilalti, care au un drept legitim identic, sa ramana cu mai putin sau deloc. Luand mai mult decat li s-ar cuveni, ei devin susceptibili de a fi inselat si in consecinta, imorali. Dar daca consideram aceasta perspectiva corecta, trebuie sa identificam ce este acel “ceva” la impartirea caruia s-a produs nedreptatea. Observam imediat ca discutia devine una despre drepturile de proprietate, iar etica relatiilor interumane este una care se sprijina pe modul in care definim dreptul de proprietate. Prima discutie este despre acceptarea sau neacceptarea ideii de proprietate privata. In situatia in care nu o acceptam, inseamna ca TOATE bunurile si resursele se folosesc in comun, in devalmasie, cum se spune. Absenta notiunii de proprietate duce insa, in mod logic, la inconsistenta oricaror alte notiuni care au de-a face cu aceasta: teritoriu propriu, natiune, stat, etc. Chiar si familia devine un concept volatil. Este aceasta acceptabil? Sau etic? Daca o populatie se extinde mai rapid decat cea invecinata, ar fi ea indreptatita sa reclame accesul la resursele folosite in mod traditional de catre vecini, dar neposedate de catre acestia, (nu avem drepturi de proprietate, sa nu uitam), fara ca ultimii sa se poata opune? Cum definim de fapt furtul?

Cred ca este evident ca se ajunge rapid la contradictii majore cu privire la chestiunile fundamentale ale societatii umane, in absenta existentei notiunii de proprietate. Iar notiunea de proprietate nu poate fi definita decat ca proprietate privata, intrucat indivizii sunt cei care poseda, chiar daca la un moment dat un grup oarecare de indivizi accepta sa puna in comun o parte a posesiunii lor. Daca acceptam ideea de proprietate ca baza a relatiilor interumane, atunci trebuiesc definite legitimitatea posesiei si delimitarea drepturilor reciproce de proprietate. Intreaga etica a relatiilor interumane se reduce de fapt la definirea fara echivoc a acestor chestiuni, in raport de care se definesc si judeca toate celelalte chestiuni considerate fundamentale: libertatea, egalitatea, samd.

Libertatea nu este altceva decat dreptul exclusiv de proprietate si dispozitie asupra propriei persoane, in primul rand, precum si asupra bunurilor proprii, atata timp cat aceasta nu presupune incalcarea unui alt drept de proprietate. Egalitatea, la randul ei, inseamna inainte de orice inexistenta vreunei ierarhii predefinite in comparatia drepturilor de proprietate, indiferent de criteriu. Din utilizarea consecventa a acestor principii, rezulta cu necesitate caracterul nelegitim al oricarui act de violenta, cu exceptia celor destinate propriei protectii. Din care motiv, respectarea dreptului de proprietate este de fapt conditia necesara si suficienta pentru a evita violenta si razboiul ca fenomene, intrucat abtinerea de la incalcarea unui alt drept de proprietate le face a fi fara obiect. Invers, relativizarea acestor notiuni fundamentale induce posibilitatea conflictului si implicit, a violentei.

Ei bine, daca am acceptat ideea ca proprietatea privata nu numai ca este necesara dar reprezinta insasi baza unor norme etice si apoi juridice care definesc o societate a membrilor liberi si egali, sa incercam sa vedem daca ea statueaza si legitimizeaza in mod necesar acel gen de comportament care determina polarizarea sarac-bogat.
Care este acea situatie in care, ipotetic vorbind, plecand de la un nivel identic de nivel de trai, acesta s-ar pastra astfel pe parcursul intregii vieti, sau chiar pe parcursul multor vieti omenesti, pentru intreaga populatie aflata in aceasta situatie ipotetica? Tinand cont de faptul ca nu toti oamenii consuma la fel, nu muncesc la fel, nu au acelasi numar de copii si in general, nu iau acelasi tip de decizii, este evident ca la un oarecare timp de la acest moment T₀, ar aparea diferente importante in starea materiala a indivizilor, fara a introduce nici un fel de cauza speciala. In cele din urma, este chiar posibil ca unii dintre ei sa ajunga la stare de saracie lucie, absolut endogen, adica datorita si numai datorita propriului comportament. Proprietatile de care au dispus la un moment dat au luat calea vanzarii, banii s-au dus pe viata buna sau jocuri de noroc. Daca au urmasi, acestia vor fi nevoiti sa incerce sa recastige prin efort suplimentar bunastarea materiala, sau sa se multumeasca cu foarte putin.

Desigur, istoric vorbind, au existat conditiile in care o parte a populatiei a fost tinuta de catre alta parte in conditii de saracie si lipsuri, cu ajutorul fortei. Aceasta realitate ramane nedisputata, insa ea nu probeaza in nici un fel ca o astfel de situatie se datoreaza existentei proprietatii private si a eticii bazate pe aceasta, ci eventual exact contrariul. Proprietatea privata nu poate impiedica aparitia saraciei, atunci cand ea se datoreaza exclusiv comportamentului celui sarac sau saracit, dar o face cu siguranta, atunci cand este unanim acceptata si protejata, intrucat impiedica INSTRAINAREA FORTATA, singura situatie in care cel sarac sau saracit este victima unei injustitii si este in drept sa se intoarca impotriva celui care l-a adus in situatia respectiva.

Una din intrebarile sondajului de la care am pornit suna astfel:
Sunteți de acord cu măsura: „Statul ar trebui să dea mai mulți bani pentru ajutarea săracilor”?
66% dintre respondenti s-au declarat oarecum de acord si total de acord.
Ei bine, acesti oameni sunt de acord de fapt cu deposedarea, chiar daca nu o spun in mod explicit. Atitudinea lor nu este una de dezacord cu saracia, caz in care nu ar accepta in ruptul capului ideea incalcarii proprietatii prin deposedare, fie si partial, intrucat s-ar vedea ca potentiale victime ale unui astfel de act, ci una pur si simplu egoista prin care ar dori ca statul sa comita in numele lor fie si o frauda, cu conditia ca ei sa beneficieze de rezultat.

Read Full Post »