M-am întrebat de multe ori de ce oameni cu vârstă, pregătire și chiar mod de gândire apropiat pot avea perspective atât de diferite asupra unor probleme simple. De multe ori, în lipsa unei explicații mai bune, etichetele țin loc de raționament. „Ești băsist!” sau „ești năstăsist!” devin prisma prin care încercăm să înțelegem ideile și luările de poziție ale celorlalți. Deși la o analiză mai atentă, astfel de modele/etichete nu explică decât o parte a reacțiilor celorlalți.
Spre exemplu etichetarea mea ca „năstăsist” nu prea se corelează în niciun mod cu pozițiile critice pe care le am la adresa erorilor guvernului Năstase. Cel mai bun exemplu este 112. Dar am exact aceeași opinie și despre alte „erori”. Spre exemplu în problema „licențelor Microsoft” vândute de Claudiu Florică. Însă încercarea de nuanțare (atunci când spun că licențele trebuiau totuși cumparate) mă face din nou „năstăsist” în ochii celor care-l detestă pe Năstase și-l preferă pe Băsescu.
Și invers. Mie amestecul lui Băsescu în Justiție mi se pare impardonabil, vecin cu totalitarismul, iar celorlalți li se pare benefic, o necesitate în lupta cu corupția. Oare de ce? O explicație care mie mi se pare plauzibilă e legată de mediul în care trăim. Am constatat asta mergând din când în când în Gorj, în perioada în care Mischie era în plină glorie.
De la București, „baronul” părea un găinar mărunt, cineva pe care mai degrabă să-l iei în râs și nu vreun pericol major. În Tg-Jiu, lucrurile păreau complet diferite. Oameni inteligenți și de bun simț detestau sincer ceea ce numeau ei „mafia PSD”, „comunismul” și pe Ion Iliescu. Recunosc că mă cam pufnea râsul. În primul rând că Ion Iliescu și Nicolae Mischie nu au nimic în comun. Sunt două specii complet diferite.
Ion Iliescu este într-adevăr comunist. Însă este benign. În perioada în care a fost el Președinte (2000-2004), s-au luat cele mai multe măsuri „liberale” (privatizări, dereglementări, liberalizarea piețelor de telecom, banking și oil). Un singur lucru important a reușit să oprească și mă refer la cota unică. Însă doar pentru o scurtă perioadă de timp. Sunt convins că dacă ar mai fi avut un mandat, trecea și asta.
Nicolae Mischie, în schimb, nu are nimic de-a face cu comunismul. Este un produs tipic al tranziției. E aceeași specie cu Oprișan sau Gheorghe Ștefan. Mafioți locali, dar fără anvergură. Cel puțin în lipsa unui Capo di Tutti Capi. Pentru cineva care trăiește în județul lui Renato sau Pinalti lucrurile se văd însă diferit. Probabil că încrengătura mafiotă locală te face să ai senzația că sunt omniprezenți și omnipotenți. Că nimic nu-i poate atinge.
Pentru cineva care trăiește însă în București, e mai revoltătoare atitudinea de Președinte Jucător a lui Băsescu. Ești chiar tentat să vezi legături care poate nu există, cum ar fi cea dintre Oprișan și Băsescu. Iar legături de tipul Ștefan-Udrea-Băsescu devin dovada unei mafii atotputernice.
Încerc să-mi imaginez cum se văd lucrurile din Bruxelles sau din Montreal. Probabil că ceea ce primează este „lupta împotriva corupției” ca principiu și mai puțin modul concret în care se întâmplă. Probabil că micile „derapaje” sunt scuzabile. Probabil că intervenția brutală în fostul CSM a lui Băsescu, mergând până la amenințarea cu evacuarea a unei judecătoare, pare a fi un lucru minor atât la Tg-Jiu cât și la Montreal sau Bruxelles. Sau încălcarea legii de către CSM-ul „reformat” a la Băsescu, în cazul perchiziției locuinței unui judecător CEDO. Deși aceste lucruri par absolut înfiorătoare la București.
Cu siguranță, articolul de față e plictisitor. Nu are nimic amuzant. Așa că închei aici și vă invit să urmăriți spectacolul „anti-corupție”. Am înțeles că se pregătește Microsoft, episodul 2. De data asta nu numai cu firmele americane de software, ci și cu EADS și bănci internaționale. Pe scenariul lui Doru Boștină, cunoscut avocat bucureștean. Printre altele, expertul juridic preferat de Ambasada Rusiei la București. Încă mă întreb cine o fi regizorul. Băsescu pare a fi mai degrabă actor.