Europa nu va mai fi niciodată la fel

French President on Paris Attacks 2015 | The New York Times

Noaptea terorii in Paris: Cel putin 120 de morti in sase atacuri teroriste, atacatorii au strigat Allah Akbar. Europa nu va mai fi niciodata la fel.

Carnagiu in Paris: Franta a trait vineri noaptea cea mai cumplita tragedie dupa al doilea Razboi Mondial. Sase atacuri teroriste concomitente in restaurante, o sala de concerte (in timpul unui concert) si Stade de France (in timpul meciului de fotbal Franta – Germania) s-au soldat cu circa 120 de morti. Cele mai multe victime s-au inregistrat in sala de concerte Bataclan, plina cu fanii trupei americane de rock The Eagles of Death Metal, fani luati ostatici de teroristi. Pana la ora 6.30, ora Romaniei, nimeni nu a revendicat atentatul terorist de la Paris.

Martori au relatat ca teroristii au strigat Allah Akbar, dar vorbeau intre ei intr-o franceza fara accent, ceea ce-i face pe analisti sa ia in calcul ca ar fi vorba despre tineri francezi de origine musulmana aflati la a doua sau a treia generatie in Franta. Unii dintre teroristi au fost kamikaze, detonandu-si centurile cu explozibil.

Presedintele Hollande (care a fost scos de e stadion de serviciile secrete) a decretat starea de urgenta: reintroducerea controlului la granite, inchiderea pe termen nelimitat a unor locuri de adunare publica, puteri sporite pentru fortele de ordine etc.

Cea mai complicata operatiune executata de fortele speciale a fost asaltul asupra teroristilor care au luat ostatici sute de spectatori in sala de concerte Bataclan. In urma asaltului au fost ucisi toti cei patru teroristi, nu inainte insa ca acestia sa omoare cu focuri de Kalasnikov circa o suta de oameni. Restul de victime, pana la circa 120, s-au inregistrat pe Stade de France si in celelalte locuri unde au avut loc atacurile (restaurante unde se intalneau tinerii vineri seara).

In total, fortele de ordine au ucis opt teroristi. Bilantul provizoriu al victimelor: circa 120 de morti, 200 de raniti (dintre care 80 grav).

Atentatele s-au inregistrat in locuri simbolice pentru Franta moderna: stadionul de fotbal, o sala de concerte – cult pentru generatia tanara, precum si mai multe strazi dintr-o zona similara ca spirit cu Centrul Vechi din Bucuresti.

Atentatele au avut loc in Franta, care incepuse in urma cu cateva saptamani atacuri aeriene alaturi de SUA impotriva Statului Islamic in Siria.

Unde au avut loc atentatele:
– Explozie in apropierea stadionului Stade de France (cartierul Saint-Denis)
– Sala de concerte Bataclan (arondismentul XI)
– Bulevardul Voltaire
– Intersectia rue Bichat cu rue Alibert
– Rue de la Fontaine-au-Roi
– Rue de Charonne

Esential:

1. In total, atacuri armate au fost comise in sapte locuri diferite din Paris, vineri seara
2. O luare de ostatici la sala de concerte Bataclan, in arondismentul XI, s-a incheiat cu asaltul fortelor de ordine
3. Trei explozii au fost de asemenea auzite in apropiere de Stade de France, la Saint-Denis
4. Bilantul ramane provizoriu. Cel putin 120 de persoane au fost ucise si mai multe sunt in stare grava dupa diferitele atacuri
5. Cinci teroristi sunt morti. Trei in asaltul de la Bataclan, doi in timpul exploziilor de la Stade de France

France 24 live:

Read Full Post »

Destramarea UE – un pas inainte sau inapoi?

Uniunea Europeana se gaseste pe muchie de cutit. Din motive diferite, mai multe tari ameninta cu retragerea din UE sau cel putin din zona monedei EURO. Marea Britanie a considerat intotdeauna cu suspiciune sau chiar cu dispret proiectul UE, (Margaret Thatcher i-a spus “utopie prosteasca”), nu a aderat niciodata la Uniunea Monetara iar azi se gandeste sa faca pasul inapoi din punct de vedere politic. Italia, Spania, Grecia, candva beneficiare ale proiectului European, sunt azi sufocate sub greutatea unor datorii pe care le-au contract fara nici un discernamant, intretinand mitul unei bunastari sociale opulente, construita pe politici nerealiste si, in ciuda aparentelor si numelui, de fapt anti-sociale prin dezechilibrele pe care le-au alimentat. In toate aceste tari sud-europene, populismul si extremismul isi fac loc in fata, deocamdata cu un discurs relativ moderat, care arunca pentru inceput in ochii creditorilor amenintarea revenirii la monedele nationale, in cazul in care nu-si reduc pretentiile, nu finanteaza in continuare, sau impun conditii prea dure cheltuielilor guvernamentale. In vreme ce Consiliul European se lupta pentru mai multa Uniune, in teritoriu se amplifica tendintele centrifuge, si politicieni mai mult sau mai putin de ocazie castiga fulminant popularitate, in special in randul populatiei tinere si foarte tinere, cu discursuri cu tenta populista si nationalista si indreptata acuzator impotriva politicii traditionale de dreapta sau stanga. Acuze de care aceasta nu se poate apara cu usurinta: in fond, a chiar facut prostiile de care este acuzata. Motiv pentru care nu prea poate afirma cu tarie ca noile prostii populiste nu sunt nici ele solutii.

De fapt, exista solutii?

Desigur, un dezechilibru nu poate persista. Insa doar anumite variante de echilibrare sunt denumite, de obicei, solutii. Este insa Uniunea Europeana cauza acelei probleme cu care se confrunta Statele Europene azi, respectiv criza datoriilor suverane, asa cum este ea numita? Si este destramarea ei Solutia acestei probleme?

Nu este un secret ca Uniunea Europeana reprezinta un proiect politic mai vechi, mereu reambalat si relansat, pana cand a devenit, dupa al doilea razboi mondial, realitate. Telul declarat principal al unui asemenea cadru, l-a constituit eliminarea surselor de conflict in Europa. Desigur, modul in care el a fost imaginat a fi realizat a fost divers, iar in cele din urma s-a osificat pe cadrul unei intelegeri franco-germane, urmata de un acord economico-politic mai larg. Nu este un mare secret nici faptul ca de-a lungul timpului, agendele diversilor membri nu au coincis pe deplin, insa avantajele pe termen scurt au prevalat intotdeauna. In special dupa adoptarea monedei EURO, Uniunea Europeana a inceput sa fie perceputa din ce in ce mai mult ca entitate de sine statatoare, relativ omogena. Dar pasii decisivi in aceasta privinta nu au fost niciodata facuti. Fortati in cateva randuri, s-au poticnit de refuzul tarilor membre de a ceda din suveranitatea nationala in favoarea Comisiei si Parlamentului European. Sunt insa toate acestea de vina pentru datoriile Italiei, Frantei, Spaniei sau Greciei, si a celorlalte tari membre care sunt azi confruntate cu costuri financiare uriase, practic imposibil de finantat? Direct, nu. Nimic din Tratatul de la Roma sau Maastricht nu a inclus prevederi care sa oblige Guvernele sa se imprumute peste masura. Pe de alta parte insa, politicile de coeziune si de armonizare au creat pentru Guvernele acelor tari un cadru permisiv, (populatia trebuia sa vada avantajele Uniunii), iar dupa adoptarea EUR, un ecran protector in fata analizei financiare prea profunde. In plus, nu prea are nimeni interesul unor astfel de analize, cand lucrurile merg bine. Se dau exemple, se urmeaza. Conjunctura se substituie cu usurinta cauzalitatii, sistemele au memorie scurta si politicienii stiu cel mai bine ca nimeni nu castiga alegeri cu profetii sumbre si apel la ratiune. Vina Uniunii Europene este de a oferi cadrul multiplicator care a permis niveluri de indatorare fara precedent, fara a ajunge insa la magnitudinea pe care probabil ar genera-o un Guvern Federal European cu puteri echivalente Guvernului Federal SUA. In ciuda faptului ca se afirma ca mai multa Europa ar fi o solutie la criza, realitatea ar contrazice probabil aceasta teza, din ratiunea pentru care in SUA mai mult Guvern Federal a insemnat datorii mai mari; acesta doar este finantabil pentru FED pana la asemenea niveluri. Este de anticipat ca odata cu un Guvern European, BCE ar putea emite eurobonduri in noul cadru, ca sursa de finantare a datoriei. Ceea ce inseamna ca mai multa Europa, (in sensul centralizarii deciziei politice), ar fi insemnat probabil o amanare a momentului scadentei, dar si o amplificare in consecinta a cuantumului datoriei.

Asadar, fara a cauza in mod direct indatorarea tarilor membre, UE a ajutat-o si mai ales, i-a marit viteza de crestere. Amenintarea cu iesirea din zona EUR nu se datoreaza insa vreunei probleme legata de apartenenta la UE, respectiv nu-si imagineaza nimeni ca aceasta apartenenta a creat, per se, datoria. Mai mult, iesirea din zona EUR sau din Uniune, nu rezolva in sine, nimic. Insa, fara moneda proprie si fara credit obtinut rezonabil, statele respective nu se mai pot finanta. Renuntarea la EUR este un faliment mascat, nimic mai mult. Intrebarile insa pentru aceste state raman aceleasi: cum isi vor finanta in continuare cheltuielile uriase, sistemele sociale, fara a genera inflatie galopanta? Pentru ca daca ne uitam la discursurile populiste care acum castiga teren, ele vorbesc ceva de reducerea cheltuielilor cu politicienii, (asta da intotdeauna bine), dar nimic despre reducerea celorlalte cheltuieli. Ori, sa fim seriosi, ele sunt cea mai importanta parte a problemei. Ele sunt cele care nu numai ca atarna enorm in buget, dar reprezinta ingredientul care gripeaza motorul economic in Europa: scaderea competitivitatii. Din care motiv, o destramare a UE ar putea insemna o solutie doar in masura in care ar duce la rezolvarea acestei probleme-competitivitatea. Multa lume vorbeste despre faptul ca devalorizarea monedelor nationale ar aranja aceasta chestiune. Doar la prima vedere. Inflatia nu tine loc de productivitate, este doar o pacaleala pe termen scurt. In plus, toate aceste tari sunt net importatoare, ceea ce ar insemna cel putin costuri de capital crescute. Competitivitatea se obtine prin costuri scazute de productie, nu prin artificii. Este iesirea din Uniunile Europeana sau Monetara o solutie pentru costuri mai scazute? Da, daca se renunta la politicile sociale ce nu pot fi sustinute. Teoretic cel putin, asta s-ar putea intampla fara legatura cu pozitia de membru in Uniune. Dar exact asta este problema: iesirea este sustinuta nu de catre cei care sesizeaza o problema de competitivitate, ci de catre cei care nu sustin programe de austeritate… Oamenii ii vor pe cei care le promit ca se poate sa primeasca in continuare stipendiile, dar li se spune ca ele sunt amenintate de catre imigranti, politicieni corupti, birocratie. Ceva este adevarat in toate acestea: imigrantii profita intr-o oarecare masura de existenta unui sistem la care n-au contribuit, dar majoritatea lor covarsitoare contribuie de fapt la mentinerea si cresterea competitivitatii tarilor gazda. Politicienii sunt corupti, dar se mentin de fapt in functie cu ajutorul sistemelor sociale. Birocratia este enorma, dar este legata, de fapt, de serviciile guvernamentale extinse. Deci, adevarat si nu tocmai. Adevarul adevarat, cel pe care acesti oameni nu vor sa-l auda, este ca disolutia Uniunii are sens pentru o gramade de motive, care tin de artificialitatea constructiei, insa ea nu va constitui o solutie pentru ceea ce este invocat de catre populistii care o cer: mentinerea privilegiilor sociale si sfarsitul austeritatii. As spune chiar, dimpotriva.

Read Full Post »

Sunt moral, deci sunt bun

In Franta tocmai s-a demonstrat de zor impotriva legiferarii casatoriilor homosexuale. La France chatolique, bien sur. Asta mi-a adus aminte de o mai veche datorie, o promisiune facuta unui pretios amic si coleg, de a toca putin pe tema: religia – progres sau frana?

Argumente se pot aduce multe, in ambele sensuri. Majoritatea religiilor revedinca un standard moral inalt, din pacate multe dintre ele inteleg sa-i impuna in special formalismul, inversand cu aceasta ocazie cu mai mult sau mai putina subtilitate, logica. Adica nu mai este neaparat “daca sunt bun, sunt moral” ci mai curand “daca ma conformez normei morale, sunt bun”. Prin extensie, daca nu o fac, nu sunt bun. Dincolo de aceasta insa, nu putem vorbi de o relatie de cauzalitate intre credinta si astfel de ipocrizii, in ciuda frecventei lor. Pana la urma, daca vrem sa ne apropiem foarte tare de fundamentele marilor religii, o sa observam ca nu avem de-a face decat cu interpretari a ceva ce nu a rezistat cu adevarat timpului, ca atare. Ceea ce avem in fata, ceea ce ni s-a transmis, sunt variantele castigatoare ale interpretarilor, si anume a celor care au prins la multime. Habar nu avem ce a spus sau facut, de fapt, Isus. In plus, semnificatia lui istorica pare restransa spre nula; cu exceptia textelor biblice, nici un izvor nu il pomeneste. Crestinismul nu este opera lui Isus, ci a unui complex favorabil de evenimente si evolutii istorice ce au permis unei forme sectare a religiei iudaice sa se bucure de un formidabil succes in straturile profunde ale unui imperiu in care se amestecau zeci de credinte, unele destul de asemanatoare. Asta a creat potentialul politic ce a permis ulterior ascensiunea relativ rapida catre statutul de religie oficiala in intreg Imperiul. Nu e nimic moral in asta, cu siguranta. Nici progresist. Progresista a fost insa pastrarea si ducerea mai departe a mostenirii grecesti in spatiul bisericesc, adapostirea si dezvoltarea spiritului carturaresc ce a stat la baza dezvoltarii stiintelor moderne in interiorul institutiilor clericale. Pe de alta parte, distrugator a fost modul in care Biserica, in special cea Catolica, a tratat tezaurul spiritual maur, pentru a nu da decat acest exemplu.

Si totusi, este in vreun fel Isus responsabil pentru toate acestea, bune sau rele? Daca il analizam doar pe el, asa cum il cunoastem din Noul Testament, respectiv Evangheliile acceptate pana acum, nu aflam mare lucru. Un personaj sumar creionat, frecvent contradictoriu in spusele sale, cu o evidenta atitudine de fronda. Latura sa divina este evocata prin minunile savarsite si finalmente consacrata prin actul Invierii. Dar din punct de vedere moral, nu avem de-a face cu o revolutie, ci mai curand un soi de puritanism din perspectiva iudaica. Atitudinea sa, care azi ar putea fi caracterizata ca cea a unui lider radical populist, care neaga totul dar nu propune nimic, si a carei actiune acida se rasfrange asupra paturilor avute ale evreimii din acele vremuri si locuri, este ceva ce a fost in mod subtil utilizat ca argument antisemit. Cum putea fi Isus sa fie antisemit? Nu este o ciudatenie ca Isus, semitul, sa fie revendicat azi de urmasii Romei? Din punctul meu de vedere, o dovada mai mult decat evidenta a vagii legaturi intre crestinism si Isus.
Nu stiu daca il vom putea cunoaste vreodata pe adevaratul Isus, si nu stiu daca asta ne-ar ajuta sau nu. Dar cu siguranta, nu lui Isus ii datoram atitudinea anti homosexualitate a crestinismului. Pur si simplu, nu reiese de nicaieri cum ar fi considerat el homosexualitatea.Si este doar un exemplu. Religia care il pune pe Isus in centrul ei, ne vinde sub brandul acestuia multe din atitudinile intransingente, retrograde ori discriminatorii ce apartin de fapt conducatorilor sai politici. Interesant a fost sa auzim, cu ocazia marsului anti-gay din Franta, un fel de apel la un front comun al religiilor, lansat de catre Cardinalul de Lyon, Philippe Barbarin, care insa a specificat ca participa la manifestatie ca “simplu cetatean”.

Cumva, domnul Barbarin ne spune ca diversele Biserici si religii ar trebui sa dea toate diferendele deoparte pentru a se uni in acest demers menit sa impiedice incalcarea prin lege laica a unui principiu religios comun. Este insa chestiunea homosexualitatii relevanta moral? Si daca da, in ce sens? Care este pericolul sau beneficiul moral asociat unei atitudini sau alteia, si de fapt, care este norma morala in jurul careia se construieste conflictul? Si ce sau pe cine se straduieste Biserica/Bisericile sa protejeze cu aceasta ocazie? Apoi, reprezinta oficializarea casatoriilor homosexuale un act de progres, sau de decadenta, iar pozitia Bisericii este una corect-conservatoare sau pur si simplu retrograda? Si in raport cu ce judecam acestea, fara a ne invarti in cerc?

Daca in alte privinte, cum ar fi pozitia din trecut a Bisericii in fata marilor descoperiri stiintifice, este usor sa intelegem si judecam caracterul progresist sau retrograd al actiunilor sale, in cazul acestei chestiuni lucrurile par mai complicate.

Desigur, declaratia lui Barbarin, de participant „privat”, ne mai spune ceva: intr-o vreme in care Biserica Catolica se gaseste intr-o mare dilema, nestiind cum sa procedeze pentru a-i mentine pe cei zelosi, fara a parea prea retrograda celorlalti fii ai Bisericii ce-i calca tot mai rar pragul, o atitudine oficiala prea rigida se poate dovedi daunatoare politic si sa duca la micsorarea in continuare a influentei Bisericii Catolice in societatea occidentala, ceea ce ar fi cu adevarat catastrofal pentru ea. De fapt, marea dilema a Bisericii este cum sa-si reformeze mesajul,fara a-si pierde identitatea pe care s-a straduit sa o creeze in aproape 1700 de ani de istorie. In lipsa de idei, se pare ca singurul model pe care il propune este cel al lui „sunt moral, deci sunt bun”.

Read Full Post »