Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Free-society’

După cum spuneam și la articolul precedent, astăzi mi-am propus să discutăm despre cum se „fabrică” miliardarii, ÎN CONDIȚIILE CORECTE (aka lipsa intervenției statului), exemplificând cu povestea lui John D. Rockefeller.

Dacă vreodată v-ați imaginat că John D. Rockefeller s-a născut într-o familie înstărită, vă spun din start că nu e așa. Dimpotrivă, a avut ghinionul (sau poate norocul), ca tatăl să fie cam escroc, inclusiv cu propria familie, spunând „I cheat my boys every chance I get. I want to make ‘em sharp.” Așa că prima lecție a fost să nu te bazezi pe nimeni altcineva, ci doar pe forțele tale. În plus, a învățat să negocieze și să nu se lase păcălit.

Ca mulți alți antreprenori, a remarcat cererea mare pentru kerosen, care înlocuia treptat spermanțetul și și-a creat împreună cu alți parteneri, inclusiv un chimist, propria „rafinărie”. Obsedat de eficientă, și-a îmbunătățit procesul de fabricație și apoi având profituri mai mari decât competitorii săi a început treptat să-i achiziționeze. Modul „barbar” era următorul: le arăta acestora propria contabilitate și de cât de profitabil era, apoi le făcea o ofertă generoasă de cumpărare. În majoritatea cazurilor, competitorii preferau să vândă, unii din ei ajungând parteneri grupul astfel creat (de exemplu Charles Pratt și Henry H. Rogers deveniți oameni cheie în noul Standard Oil Trust).

Firește că erau și companii care îl refuzau. În acest caz, Rockefeller scădea prețurile până sub nivelul de profitabilitate al competitorului, iar după faliment îi cumpăra pe mai nimic proprietățile scoase la licitație de către lichidator. Cu adevărat „barbare” metode.

Aș fi vrut să abordez și alte două episoade cel al „cartelului” cu căile ferate și respectiv al procesului anti monopol pornit de către un mare escroc politic, pe numele lui Theodore Roosevelt, dar mi-e teamă că vă veți plictisi.

Deocamdată vă adresez următoarea întrebare: vi se pare că „baronul tâlhar” a fost cu adevărat „tâlhar” din ceea ce am spus mai sus? Sau dimpotrivă, este pur și simplu povestea unui om de afaceri de succes?

PS: La vârsta de 86 de ani a scris următoarele versuri, ca un sumar al vieții lui:

„I was early taught to work as well as play,
My life has been one long, happy holiday;
Full of work and full of play-
I dropped the worry on the way-
And God was good to me everyday.”

Reclame

Read Full Post »

Mă uit cu surprindere cum ne plângem de fiecare dată când așa zisa „dreaptă” românească ne lasă cu ochii în soare, dovedindu-se mai rea, mai lacomă și mai etatistă decât „stânga”, botezată „cripto-comunistă” doar din considerente de propagandă. Pentru că de fiecare dată stânga asta „cripto-comunistă”, face ceea ce am fi așteptat de la „dreapta”. Adică liberalizează, de-reglementează și privatizează. În timp ce pseudo-„dreapta”, ne servește cu grație poveștile „populare” europene, bune de… nu mai zic, că o să spuneți că vorbesc urât.

Însă cele două au ceva în comun. Ideea că STATUL trebuie să intervină, pentru a… nici ei nu știu exact de ce trebuie să intervină, însă cu toții au nevoie de banii noștri din taxe. În ciuda ideii că România are taxe reduse (arătându-se cu mândrie cota unică), realitatea este complet diferită. Aproape jumătate din banii plătiți de companii salariaților se duc pe taxe și contribuții inutile, cum ar fi asigurările publice de sănătate. Un sistem ce înghite miliarde și nu returnează aproape nimic.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este dacă doar așa se poate. Chiar e nevoie de un stat uriaș, care ne înghite jumătate din ceea ce producem? Iar banii „taxați” se scurg către pseudo-antreprenori gen Iordache, Cășuneanu, UTI, Patriciu, Păunescu (GCP) abonați la contractele cu statul, dar complet incapabili să livreze ceva pe o piață liberă, concurențială.

După părerea mea, dilema nu ar trebui să fie stânga-dreapta, ci etatism sau piață liberă.

Pe firul precedent, începusem să spun că dezvoltările spectaculoase, Marile Salturi, ale societății nu au loc prin decizie politică și coerciție, așa cum a crezut Mao (dar și Stalin sau Hitler), ci prin cooperare liber-consimțită.

Paradoxal, cam toate aceste perioade de dezvoltare explozivă, au loc după câte un conflict major și/sau o criză. Pare că societatea, corectează natural direcția aberantă încercată anterior, recuperând accelerat timpul pierdut.

Pare că doar în aceste scurte momente se respectă integral principiile fundamentale binecunoscute, dar niciodată respectate integral:
1. Dreptul la viață;
2. Dreptul la libertate;
3. Dreptul la proprietate.

În restul timpului, ni se repetă veșnicele prostii, de tipul „adevărul e undeva la mijloc”, „moderația e necesară”, etc, aruncându-se o anatemă incorectă și nedreaptă de „radicali” și „ultra-ortodocși”. Iar diverși escroci, auto-denumiți politicieni ne servesc variante „corectate” ale acestor principii. Iar o majoritate incapabilă de rațiune și natural înclinată către „compromisuri” mentale ajunge să-i voteze și să legifereze nedreptatea. Apoi aceeași stupidă majoritate se plânge de rezultat, votând o nouă serie de escroci ce le promite ca va avea grijă de ei, cei „năpăstuiți”.

Ciclul acesta vicios va continua probabil până când cei interesați să producă vor deveni majoritari. Adică aproape niciodată. Am zis aproape, pentru că aatfel de rare momente apar. După cum spuneam, după un război sau o criză profundă, când resursele sunt atât de puține încât promisiunile escrocilor nu sunt credibile. În acele rare momente fiecare se descurcă cum poate, încercând să coopereze liber. Sigur că apar și tâlharii, cei care speră să trăiască pe spinarea celorlalți, folosindu-se de forță. Așa cum face statul în restul timpului.

Însă cu adevărat interesantă, mi se pare inversarea albului cu negrul. Modul în care oameni de tipul lui John D. Rockefeller pot fi transformați de câte un tembeluț inutil, gen Ida Minerva Tarbell, în „baron tâlhar”. Ca apoi turmele de spălați pe creier să repete la unison tâmpenia, timp de zeci de ani.

Am mai discutat aici despre modul în care Rockefeller s-a transformat dintr-un mic „patron” de „rafinărie” aproape falită într-unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii. Sperând că nu o să vă plictisesc, voi relua un pic povestea în varianta romanțată a lui History Channel. Ca să nu lungesc inutil articolul de față, care deja a adunat aproape 100 de comentarii, voi posta episodul II al pledoariei ca articol separat.

Read Full Post »

null

„O societate care alege egalitatea înaintea libertății va sfârși fără a obține niciuna din ele. Iar o societate care va alege mai întâi libertatea, nu va obține egalitatea, dar va fi cel mai aproape de acest lucru. […]

Poți să încerci obținerea egalității doar dând dreptul unora să ia ceea ce aparține altora. Iar ceea ce se întâmplă de fapt este că A și B, decid ceea ce trebuie să facă C pentru D. Exceptând faptul că iau și ei un mic comision pe parcurs.”

Am ales filmulețul de mai jos, în urma unei discuții cu un colaborator apropiat, care a reușit să mă scoată ușor din papuci repetându-mi până la refuz că nu poate crede în „utopii”. De parcă respectarea dreptului de proprietate ar fi o utopie.

Mai trebuie să ținem cont că Milton Friedman vorbește de o societate în general corectă, în care A și B se mulțumesc cu un mic comision. În România sau Grecia, A și B decid ce trebuie să le plătească C, iar pe D îl lasă să moară de foame. Timp de patru ani uită complet de existența lui D, fiind obsedați cum să-l prindă pe C că nu își plătește „obligațiile legale”, iar la alegeri, atunci când au nevoie de votul lui D îl cumpără cu un kilogram de zahăr sau ulei, plătit bineînțeles tot din banii lui C.

Într-adevăr normalitatea a devenit o „utopie”.

Sigur că primul pas ar fi să-i obligăm pe A și B să ne arate ce fac cu taxele noastre transformate în bani publici. Întrebarea pe care mi-o pun este: nu cumva și asta este o utopie? Pentru că A și B știu foarte bine că dacă sunt prea deschiși nu vor mai putea fura nimic.

Singura soluție pe care o văd este să obligăm PRIN REFERENDUM clasa politică să ne arate TOATE cheltuielile pe care le fac în numele nostru. Din păcate de la un timp, totul a devenit „SECRET”.

Read Full Post »