Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Gâdea’

Influența este o componenta normală și necesară a comportamentului ființei umane. Intreaga noastra viata este un proces de influentare reciproca, face parte din procesul invatarii. Sa ne gandim ce ar insemna daca fiecare actiune pe care o desfasuram ar pretinde un proces complet nou, respectiv ce ar insemna sa invatam prin incercari succesive individuale, fara legatura cu experiente si modele existente. De neimaginat, fara indoiala, este limpede ca daca nu am fi capabili sa influentam si sa fim influentati, nu am exista ca specie.
Toate normele si tiparele ce sunt in cele din urma general acceptate, sunt rezultatul unui proces de influenta. Sa reflectam si la modul in care spusele si actiunile unor semeni ai nostri ne inspira si ne determina propria gandire si actiune.

Influentarea reprezinta fara indoiala un proces necesar si pozitiv, determinand in mod decisiv dezvoltarea fiintei si societatii omenesti.

Teritoriul firesc si legitim al influentarii se invecineaza insa prin granite greu de identificat de cel malefic al manipularii. Unele comentarii din precedentul articol imi sugereaza ca ar fi un exercitiu util trasarea cu acuratete sporita a acestei frontiere, incercand sa aruncam mai multa lumina pe zona aceea neclara care le separa.

Asadar, cand influentam si cand manipulam?

Read Full Post »

imagesCAOH41SR

 

Iniţial n-aveam de gând să merg la vot. După consultări cu Athos, am ajuns la concluzia că trebuie sabotat procesul electoral prin neprezentare. Sătul până peste cap de clasa noastră politică, de la stânga la dreapta ( nu ideologic vorbesc, pentru că n-are nicio relevanţă ideologia la noi), am vrut să le dau, împreună cu mulţi alţii, un cartonaş roşu. În scopul eficientizării demersului cetăţenesc, am făcut ce m-a sfătuit Athos să fac, am propagat ideea unei neprezentări masive la vot. Mă gândeam c-am putea avea măcar satisfacţia că Parlamentul ales de, să spunem, 5% din populaţia cu drept de vot,  nu ar mai folosi scuza de a fi “emanaţia poporului” atunci când îşi plimbă sfidător fundul gras prin faţa noastră. Ştiind dispreţul nostru, poate şi guvernul ar fi poate mai umil în relaţia cu cetăţenii. Dar poate îmi fac eu iluzii…

În fine, am început să fac agitaţie, iar primul elector ales pentru convertire a fost nevastă-mea. N-am apucat să deschid gura că mi-a şi spus cu ton ferm: “Eu nu mă duc la vot, n-am cu cine vota!” Oho, ce victorie uşoară, mi-am zis! Încurajat, l-am abordat pe primul prieten ce mi-a ieşit în cale. Ştiam că şi el e sătul de prestaţia politicienilor. I-am zis de boicot, a zis că e o idee bună.

Al doilea prieten mi-a zis că nu vrea să le boicoteze, vrea să le dinamiteze. Mânjind formularele de vot cu brânză de aia franţuzească, mucegăită, posesoarea unor mirosuri ce pleacă de la aroma de ciorap împuţit şi ajunge pâna la cea de cadavru descompus de şoarece; o întreagă paletă de arome de distrugere în masă. M-am retras timorat din faţa teroristului, punând în balanţă, ca şi eficienţă, cele două metode de respingere ale politicianismului.

Al treilea mi-a aprobat şi el planul.

La al patrulea nu am mai apucat să spun nimic deoarece o veste tulburătoare m-a ajuns din urmă: în urma mai multor sondaje se pare că se vor duce la vot în jur de 40% din electorat. Păi pentru politicieni asta înseamnă enorm! Cu o susţinere de 50% din cei 40% din electorat au toată legitimitatea din lume! Emanaţi în aşa hal, ar putea pretinde că POPORUL le cere ca, pentru EL şi în numele LUI, să dea de pământ cu judecătorii şi procurorii, cu constituţia, cu dna, ani, cna, csm, şi cu orice structură care le stă lor în gât.

În plus, europa poate să se ducă la dracu. Trăiască POPORUL, ROMÂNIA, PARLAMENTUL!

Aşa că micul boicot început atât de productiv a eşuat. Iar mă văd nevoit (cu toate că mi-am promis că nu o voi mai face) să votez, în silă, cu răul care mi se pare cel mai mic.  Zic “în silă” deoarece mă gândesc la formaţiunea politică căreia îi voi da votul.

Ca să-l parafrazez pe vocalul nostru preşedinte, vin şi susţin: ca alegător, o broască râioasă mai pot înghiţi, dar un ditamai porc, nu! Înţelepte vorbe, adâncă cugetare!

Ca să meargă broasca mai bine pe gât (bleah!), am să mă gândesc la falia care a apărut în societatea noastră, am să mă uit la taberele care se confruntă, care s-au conturat, şi-am să-mi aleg prin urmare echipa din care vreau să fac parte. Prin urmare,o să-mi închipui că-mi dau votul lui Andrei Pleşu şi nu lui Gâdea, lui Cărtărescu şi nu lui Chireac, lui Liiceanu şi nu lui Ciuvică…O să-mi dau votul acolo unde şi prietenii mei, forţaţi de situaţia electorală apărută, îşi vor da votul. Mă voi uita în jurul meu la oamenii pe care îi respect, simpatizez sau admir şi voi urma calea pe care o vor alege cei mai mulţi dintre ei. Am să le dau votul meu celor care-mi “fac favoarea” de a mă trata doar ca pe-un fraier şi nu celor care mă cred de-a dreptul fără discernământ (asta-i o senzaţie personală, subiectivă, simpatizanţii “celorlalţi” au, desigur, libertatea de a crede contrariul).

Şi ca să închei aşa cum le-ar place “amicilor” mei s-o fac, până la urmă voi vota pe cine-mi spune capul meu de muschetar să votez, după principiul “atât mă duce pe mine capul”.

Nu cred aproape nimic din ce-mi spun membrii de partid ai formaţiunii alese de mine, iar pe foarte mulţi dintre ei îi dispreţuiesc la fel de tare ca şi pe cei pe care nu-i voi vota. Dar îmi voi călca pe inima şi-mi voi da votul, pentru motivele arătate mai sus.

Din fericire pentru mine, reprezentantul alianţei politice (alianţă pentru care am un sănătos sentiment de aversiune), pare la prima vedere în regulă. Este o întâmplare: doar un noroc chior a făcut ca în colegiul meu să nu apară un ştiu ce ciudat plin de bube-n caracter sau cazier…Nu-mi fac iluzii cât de “curată şi spălată” este această alianţă.

Vă întrebaţi dacă nu ar trebui să fac acum muncă de lămurire în sens invers…nu mai este nevoie, văzând sondajele, toţi au ales să meargă la vot.

Cer scuze colegilor de blog, admiratorilor(!!), cititorilor, criticilor mei şi-am să fac ce-mi spune inima de muschetar că trebuie făcut în aceste condiţii (că mintea, ştiu!, vai mama ei!): mă voi ţine de nas şi-am să votez cu…

P.S. Ce se-ntâmplă, iar s-a luat curentul?!

Read Full Post »

M-am lămurit de ce eu, cu tot talentul meu scriitoricesc ieşit din comun, nu reuşesc să conving de justeţea, obiectivitatea şi, de ce să n-o spunem pe aia dreaptă, adevărul afirmaţiilor mele.

Acum înţeleg, la modul general, de ce impactul unui blog este atât de redus faţă de alte forme de comunicare sau de ce o carte, un articol, un eseu, fie ele esenţă de înţelepciune şi bun simţ, au impact relativ neglijabil în raport cu o comunicare audiovizuală.

Cu alte cuvinte, 1000 de articole de-ale mele, deştepte bineînţeles, nu fac cât o râgâială expresivă în prime timp la o televiziune de succes.

De ce? Pentru că oamenii tind să creadă cu precădere mesajele nonverbale decât pe cele verbale (pe care eu le asimilez cu mesajele scrise deoarece, în fond, amândouă trimit informaţie brută). Se pare că ponderea celor trei moduri de transmitere a mesajelor este în realitate aproximativ următoarea: limbajul trupului 55%, cum spui 38%, ce spui 7% . Comunicarea nonverbală îşi ia partea leului, mai mult de jumătate din semnificaţia mesajului concentrându-se în ea. Pe locul doi avem modul în care transmiţi mesajul, adică inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele, tonul. Îngrijorător, cel mai nesemnificativ procent în emiterea şi receptarea mesajului este ceea ce spunem de fapt, informaţia ca atare. Rezultă că atunci când postez un articol sau un comentariu eu nu sunt ajutat deloc de celelalte 93% ,care lipsesc cu desăvârşire…Cu ce se „umple” acest spaţiu din mesaj îmi este neclar, presupun că cele 7% se lăbărţează pe tot spaţiul, suferind o dilatare, dar în esenţă efectul lor tot de 7% rămâne. Complicat…puţintică răbdare şi ajungem şi la Teoria Relativităţii Generale.

Cu alte cuvinte, ceea ce spunem este mult mai puţin important decât felul cum spunem. Asta mă face să cred că din acest motiv oamenilor politici sau celor ce fac toc-şouri pe la televizor nu le pasă ce le iese pe gură iar nouă, cetăţenilor cu drept de vot şi telespectatorilor, ce ne intră prin urechi.

Politicienii, formatorii de opinie, ar putea la o adică să se uite drept în ochii noştri, destinşi, zâmbitori, relaxaţi şi, cu ambele degete mari în sus, semn că totul este şi va fi OK, să ne asigure:” Vă minţim în faţă dar o facem profesionist, nu-i aşa?” Iar noi vom avea percepţia că în general este în regulă cu transmisia, percepţie pozitivă dată de cele 93% , având doar o mică nelinişte dată de acel procent de 7% din mesaj.

Dacă am lua transcriptul „dezbaterilor” de la televizor, probabil am rămâne şocaţi de cantitatea mică de informaţie brută trimisă. E un „toc” mic şi un „ŞOU” mare.

Încep să cred că politicienii îşi pierd din popularitate mai puţin din cauza acţiunilor lor politice şi mai mult din cauza faptului că lumea se satură de ticurile lor verbale, de tonul şi inflexiunile vocii, de poziţia corpului…Începe mai degrabă să te zgârâie la urechi şi la ochi mesajul nonverbal, cel care ajunge să te exaspereze primul, decât să te zgârâie pe creier ce scoate pe gură politicianul. În acele momente, „ce spune” el ajunge chiar la mai puţin de 7% . Te irită aşa de mult gesturile şi tonul vocii lui încât chiar nu-l mai asculţi deloc, mesajul nonverbal tinzând spre 100%.

Iliescu şi-a ridicat şi coborât cariera cu zâmbetul de bunicuţă, Constantinescu cu morga lui, Băsescu cu hăhăitul şi ochiul strâmb, Boc cu turuiala rigidă. Credeţi că-i asculta cineva „ce vorbesc”?!

Antonescu şi Ponta sunt nişte dead man walking (în sens politic) şi habar n-au. Mesajele lor nonverbale, mă refer la freza, suficienţa, inflexiunile vocii la Antonescu , la zâmbetul relaxat-superior, nonşalanţa exprimării, tonul ironic şi casca de pe cap la Ponta , încep să obosească. Sunt prea mult timp la televizor. Cei doi fac o imensă greşeală: în loc ca unul să doarmă 100% în Parlament iar celălalt să lucreze 25% la Guvern , departe de ochii publicului şi trimiţând doar mesaje scrise ce plictisesc doar 7%, ei sunt zi de zi la televiziuni obosind electoratul în proporţie de 100% (mesaje nonverbale şi verbale).

Pe de altă parte, scopul politicienilor şi al televiziunilor subordonate factorului politic (sau invers, ca la Antene , unde ai senzaţia că direcţiile sunt trasate de redactori şi urmate milităreşte de partide) nu este de a informa, de a transmite informaţii ci de a câştiga publicul. În afară de asta, cred că nici publicul nu vrea să fie cu adevărat informat, mai ales publicul ceva mai puţin obişnuit cu capcanele mass-media şi cu o cultură a presei libere aflată în stadiu primar, aşa cum există în România. Publicul aşteaptă confirmări, nu informări. El ŞTIE deja, are o părere, în general negativă şi aşteaptă ca politicianul, ziaristul, omul de televiziune să i-o confirme. Lui nu-i place de exemplu de Popescu. Iar dacă un Gâdea (un nume care mi-a venit nu ştiu de ce în cap) spune că ştie dintr-o jumătate de sursă, care la rândul ei a auzit de la un bătrân orb, surd şi mut, că Popescu se pare că a furat o ascuţitoare când era copil, atunci „informaţia” asta se transformă în confirmarea faptului că Popescu este un hoţ. Care a furat de la un copil PÂNĂ şi o ascuţitoare. Nenorocitul dracului, ştia el, publicul, ce pramatie e acest Popescu…Bună televiziune, ne livrează informaţiile pe care le AŞTEPTAM, rapid şi corect.

Eu tot încerc să vă comunic ceva cu acest articol…a ajuns la voi mesajul? Cât din el? Dacă am fi stat „face to face” v-aş fi convins de adevărul spuselor mele pentru că n-am zâmbetul lui Iliescu, nici morga lui Constantinescu şi nici hăhăiala lui Băsescu. De care v-aţi plictisit. În schimb privirea mea ageră, tonul şugubăţ, cinstea care se degajă din întreaga mea atitudine, retorica bine cumpănită, indignarea sinceră faţă de ce se întâmplă în ţară v-ar fi convins în proporţie de cel puţin 93%.

Din nenorocire, toată comunicarea nonverbală înşirată mai sus este folosită cu succes de o grămadă de lichele care, culmea, par mai sincere în comunicarea lor decât un biet muschetar fără experienţă.

Aş fi putut încerca să-i dau articolului şi o dimensiune „nonverbală” schimbând fontul literelor, formatul, punând fotografii. Aş fi putut chiar să dau indicaţii scenice: acum mă răstesc, acum stau picior peste picior, acum am o oarecare nervozitate „în voce”, acum mă uit dispreţuitor la cei criticaţi , acum mă întreb ironic ceva, în timp ce-mi beau cafeaua cu naturaleţe…totuşi nu cred că aş fi rezolvat mare lucru, nici piesele de teatru nu mai au impactul de pe vremuri.

Read Full Post »