Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘globalizare’

Am găsit pe Youtube reportajul BBC Science „The Chinese Are Coming”. Și cred că subiectul merită o discuție mai atentă decât comentariile mele superficiale de la articolul trecut. Pentru că vorbim de Noua Chină, cea capitalistă, globalistă și antreprenorială. Cea care seamănă cu America secolului XIX cu mult mai mult decât SUA lui Obama sau a lui G.W. Bush.

Subiectul expansiunii Chinei mi-a fost sugerat de unul din partenerii germani de business, care mi-a atras atenția acum câțiva ani asupra strategiei chineze cu privire la Africa. Practic „comuniștii” investesc masiv în infrastructura țărilor africane: șosele, căi ferate, telecomunicații, stadioane și mai ales mine. O bună parte a rezervelor mondiale de metale rare se află deja în posesia chinezilor. Care nu au venit să exporte ideologie așa cum au făcut CIA și KGB, ci au venit să facă afaceri. Comerț liber. Mult mai corect și mai cinstit decât au făcut vreodată vesticii.

Și nu numai în Africa, ci și în America de Sud și oriunde altundeva este nevoie de investiții și de comerț liber. Prin comparație, SUA sau UE, seamănă mai degrabă cu vechiul Imperiu Britanic, cel care încerca să sufoce prin taxe și reglementări stupide coloniile de peste ocean, împingându-le să se revolte.

Revenind la reportajul BBC (min 3:20) este șocantă creșterea comerțului dintre Africa și China. De peste 10 ori, adică peste 100 de miliarde de dolari. Ce primește China? Resurse. În primul rând petrol. Doar Angola livrează peste 1 milion de barili zilnic, conform reportajului. China, spre deosebire de vestici, nu impune condiții de „democrație” sau „transparență” atunci când împrumută. E suficientă garanția petrolului.

În schimbul petrolului, China construiește orașe, aeroporturi și reabilitează autostrăzi, investind peste 8 miliarde de dolari și aducând sute de mii de lucrători chinezi. Schimburile comerciale dintre China și Angola au depășit 36 miliarde de dolari în 2013. Noile acorduri au fost semnate, anul trecut, de chiar premierul chinez Li Keqiang, aflat într-un tur al unor țări africane: Etiopia, Nigeria, Angola și Kenya.

Mi-a plăcut și episodul puilor chinezești din Zambia. Ideea fixă că produsele chinezești, în cazul Zambiei, puii crescuți în fermele chinezilor, sunt de calitate mai slabă. Așa își explică furnizorii locali prețul mai mic al puilor „chinezești”. Așa cum Cisco și Alcatel-Lucent trăiesc cu convingerea că echipamentele Huawei sunt mai ieftine pentru că sunt de mai slabă calitate. Se pare că cei ce îi cumpără sunt de altă părere.

Reacția celor ce pierd, fie ei africani, europeni sau americani este să-i trimită pe chinezi acasă. Cum zicea englezoaica stabilită în Zambia, chinezii se uită doar la profit. Ai naibii capitaliști lipsiți de scrupule. Spre deosebire de europeni și americani care au venit să-i civilizeze pe africani. Iar problema a devenit bineînțeles politică.

Ca și în America secolului XIX, proprietarii minelor i-au reprimat pe cei ce protestau pentru condițiile de muncă. Ironic. Echivalentul chinez al directorului Frick de la Carnegie Steel Factory. Pe cei ce protestau nu i-a interesat că minele au fost ÎNCHISE până când chinezii au venit și le-au redeschis. Și nu-i interesează că minele dau de lucru și plătesc taxe și impozite statului zambian. Discuția se poartă în jurul condițiilor de muncă. Sindicatele. Îi interesează mai mult ce câștigă chinezii. Iar chinezii, în nemernicia lor au adus și muncitori chinezi care să-i înlocuiască pe zambieni. Chinezii au investit 1.5 miliarde dolari și au creat 6500 de noi locuri de muncă.

Iar epopeea mineritului continuă în Congo pentru cupru, diamante și metale rare. Interesante condițiile în care lucrează „minerii” congolezi. 11 ore pe zi, 6 zile pe săptămână. Și nu pentru că-i silește cineva, ci pentru că astea sunt condițiile. Minele nu aparțin chinezilor. Aparțin congolezilor. Aici nemiloșii capitaliști chinezi îi „fură” în alt mod. Plătesc prea puțin pentru rezultatele „mineritului”. Chinezii doar rafinează produsele astfel obținute. 90% din resursele minerale merg în China. Firește că cei ce lucrează la topitorii se simt tratați incorect. „Soluția” propusă de activistul local? Să-i trimită pe chinezi înapoi în China. E un leitmotiv.

Următorul popas este în Tanzania. Unde reporterul a ajuns călătorind cu trenul, pe o cale ferată construită de chinezi în anii ’70. Constructori chinezi, ingineri chinezi. Chiar și întreținerea căii ferate este făcută de o mică echipă de ingineri chinezi. calea ferată a fost construită în numele solidarității socialiste dintre țări. Însă acum China a devenit capitalistă. Interesantă perspectiva directorului tanzanian al căilor ferate. Occidentalii sunt prea birocrați. Chinezii investesc mult mai ușor. Pur și simplu e vorba de competiție. Cine reușește să fructifice mai bine oportunitățile africane. Vesticii au devenit mai comozi și mai birocrați.

Pare că așa-zișii comuniști chinezi îi învață pe africani capitalismul. Nu au venit în Africa în numele ideologiei ci urmărind oportunități de business. Și profitul.

Probabil că după Africa urmează Europa și Statele Unite. „Soluția” găsită de birocrații ce ne conduc este să limiteze comerțul prin taxe arbitrare. Care duc la izolare și stagnare. Probabil următoarea „soluție” este războiul.

PS: documentarul „The Chinese Are Coming” a fost difuzat în 2011. De atunci au trecut 4 ani. Și lucrurile stau cu mult mai prost.

Reclame

Read Full Post »

De la comentariul precedent despre Uniunea Europeană, am rămas dator cu o opinie despre China. Așa că inspirat de cartea cu același nume („On China”) a lui Henry Kissinger, pe care o tot citesc și răscitesc de vreo câteva luni bune, m-am hotărât să-mi expun punctul de vedere.

În decursul ultimilor ani o mulțime de întrebări referitoare la China m-au tot pus pe gânduri. E un stat comunist? Sau măcar socialist? Sau mai degrabă e un stat capitalist? E un dușman al SUA sau mai degrabă un prieten și aliat? Care este relația cu Rusia? E o piață liberă? E mai aproape de democrație sau de totalitarism? Cum arată viitorul ei? Va continua să crească, devenind prima putere economică a lumii, va face implozie sau va avea o lungă perioadă de stagnare așa cum s-a întâmplat cu Japonia?

Cred că pentru a înțelege relația Chinei cu restul lumii ar trebui să ne uităm la lunga perioadă, de aproximativ două milenii, în care China a fost una dintre cele mai importante civilizații ale lumii. Nu reiau lunga listă de invenții și descoperiri și nici nu intru în detalii despre perioadele istorice importante până în secolul XIX.

Mă mulțumesc să observ că renunțarea la contactele cu celelalte civilizații și izolarea autoimpusă din ultimele secole de dinainte de declanșarea Războaielor Opiului (1839) au prins China nepregătită pentru contactul dur cu civilizațiile vestice. În scurt timp, armele mai avansate, vasele propulsate cu aburi și flexibilitatea oferită de inovațiile financiare, au pus China într-o situație umilitoare atât față de britanici, francezi și americani, dar și față de Rusia sau Japonia, situație ce a durat până după cel de-al doilea război mondial.

În această perioadă s-a format un foarte puternic curent anticapitalist (și anti-imperialist), care ulterior a împiedicat liderii chinezi (în special Mao Zedong) să adopte o atitudine mai deschisă față de vest. În același timp resentimentele față de Rusia și Japonia, care au profitat de fiecare ocazie ivită pentru a smulge teritorii sau privilegii, au împiedicat China să formeze o alianță defensivă. Ideea că nu se poate avea încredere în nimeni a devenit o constantă a politicii externe chineze.

Perioada lui Mao (1949-1976), deși marcată de dezastrul economic al Marelui Salt Înainte și nebunia Revoluției Culturale are totuși meritul de fi readus China pe lista marilor puteri datorită uriașului potențial uman. Aș nota în această perioadă atitudinea anti-americană, accentuată de încăpățânarea guvernului american de nu recunoaște guvernul de la Beijing, ci pe cel din Taiwan, ca fiind unica Chină. Războaiele din Vietnam și Coreea sunt rezultatele acestei miopii bilaterale.

În același timp atitudinea față de Uniunea Sovietică este una de neîncredere, culminând cu conflictul militar din 1969. Moartea lui Mao și atitudinea deschisă promovată de Kissinger (și ulterior de Nixon) a creat premisele unei apropieri de durată între China și Statele Unite. Un merit deosebit în acest sens comitetul de prietenie americano-chinez al cărui președinte era David Rockefeller.

În 1978, Deng Xiaoping începe modernizarea Chinei, perioadă marcată de vizitele emblematice în SUA, în timpul cărora încurajează companiile americane să investească în China. De asemenea, sfătuit de primul ministrul al Republicii Singapore, Deng renunță să mai „exporte comunism” în Asia de Sud-Est, începe să reformeze instituțiile și trimite zeci de mii de studenți la studii în străinătate (Singapore în primul rând).

Adoptarea în 1982 a actualei Constituții (amendată în 2004), reprezintă un uriaș pas înainte față de modelele anterioare. Apar pentru prima dată: libertatea de opinie, libertatea religioasă și chiar GARANTAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE (în amendamentul din 2004). În plus Partidul Comunist Chinez nu mai este menționat explicit.

În acest punct aș observa că, deși în teorie China este o „economie de piață socialistă”, în realitate poate fi considerată mai degrabă un stat capitalist, datorită influenței din ce în ce mai mari a companiilor private și a investițiilor străine. Participarea la circuitele financiare internaționale și investițiile chineze în străinătate o face de asemenea unul din pilonii globalizării.

Din nefericire, SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT rămâne încă un deziderat ceea ce face China să fie încă un stat nedemocratic. În plus, legislația sindicală extrem de subțire, (sindicatele sunt mai mult un mecanism de atenuare a fricțiunilor, iar dreptul la grevă nu este menționat explicit, ci doar în trecere, la articolul care specifică ce trebuie să facă sindicatele în acest caz) mă face să spun că avem de-a face mai degrabă cu un stat de „dreapta” decât cu unul de „stânga”, chiar dacă termenul de „socialist” se regăsește în Constituție.

„Article 27: In case of work-stoppage or slow-down strike in an enterprise or institution, the trade union shall, on behalf of the workers and staff members, hold consultation with the enterprise or institution or the parties concerned, present the opinions and demands of the workers and staff members, and put forth proposals for solutions. With respect to the reasonable demands made by the workers and staff members, the enterprise or institution shall try to satisfy them. The trade union shall assist the enterprise or institution in properly dealing with the matter so as to help restore the normal order of production and other work as soon as possible.”

Aș încheia (deocamdată) cu două citate relevante din Deng Xiao Ping:

„Planning and market forces are not the essential difference between socialism and capitalism. A planned economy is not the definition of socialism, because there is planning under capitalism; the market economy happens under socialism, too. Planning and market forces are both ways of controlling economic activity.”

„We mustn’t fear to adopt the advanced management methods applied in capitalist countries (…) The very essence of socialism is the liberation and development of the productive systems (…) Socialism and market economy are not incompatible (…) We should be concerned about right-wing deviations, BUT MOST OF ALL, WE MUST BE CONCERNED ABOUT LEFT-WING DEVIATIONS.” (sublinierea îmi aparține)

Read Full Post »