Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Google’

V-ați gândit vreodată cine e „stăpânul” Internetului? Teoretic nodurile rețelei aparțin celor ce le administrează. Operatori de telecom, proprietari de „data-centers”, companii diverse care își administrează propriile site-uri, indivizi care și-au conectat calculatorul mai mult sau mai puțin permanent, etc. Ceea ce însemnă (teoretic) că Internetul nu are un singur „stăpân”.

În practică, ceea ce contează cu adevărat este cât ești de „vizibil”. Pentru asta ai nevoie de o adresă de IP (pe care nu o ține nimeni minte) și un nume înregistrat pe unul dintre „Domain Name” serverele Internetului.

Spre exemplu, Decablogul, administrat de subsemnatul, stă fizic pe serverele dintr-unul dintre data-centerele WordPress.com, iar adresa lui fizică este… Na, că nu știu. Stați un pic să verific.

Gata… Adresa este 192.0.78.12 aflată cibernetic la 30 de milisecunde de mine (așa puțin?) și fizic pe undeva prin San Francisco, California (latitudine: 37° 44′ 54.24 N, longitudine: 122° 24′ 56.16″ W). Am chiar și codul poștal, dacă vrea cineva să trimită vreo scrisoare (Postal Code: 94110). Proprietarul WordPress și implicit a Decablogului aflat pe serverele sale este Automattic, firma care a creat platforma de blogging.

Nu am studiat cu atenție „contractul” cu WordPress, așa că nu pot spune cu certitudine cine este proprietarul informației postată pe site, WordPress sau deținătorul blogului, însă asta este până la urmă irelevant. Contează cu adevărat cine este „proprietarul” cuvintelor spuse la o bere cu prietenii?

Mult mai important este cine controlează DNS-ul („Domain Name System”-ul), pentru că el dă de fapt accesul la adresa site-urilor și paginilor de web stocate pe servere. Și la fel de important este cine controlează modul în care serverele sunt conectate.

Dacă cineva nu știe sau vrea să afle mai multe, pot să explic mai în detaliu. Însă nu o să-i plictisesc acum pe cei ce știu cu inutile informații (aproximativ) tehnice. Așa că mă voi întoarce la „guvernanța” Internetului.

Organizația care controlează DNS-ul global se numește ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers) și este o organizație non-profit cu sediul în California, fondată printr-un contract cu Departamentul pentru Comerț al Statelor Unite.

În jurul ICANN se dă continuu o bătălie între SUA, care susține că Internetul trebuie să rămână non-guvernamental (deși este „supervizat” de SUA) și țări precum Russia, China, Saudi Arabia, Algeria, Sudan care susțin o propunere ce spune că statele membre ar trebui să aibă dreptul SUVERAN să-și stabilească și să implementeze politica publică în ceea ce privește „guvernanța” Internetului. În plus, propunerea susține ca statele membre să preia de la ICANN modul în care se face asignarea adreselor și a numelor.

Apropo de „supervizarea” SUA e de amintit că la începuturile Internetului, în februarie 1998, dumnezeul de atunci al Internetului, Jon Postel, a făcut un test neautorizat de transfer al DNS-ului global de la guvern către propriile sale servere. Nici până astăzi nu e clar dacă a fost test cu adevărat sau Jon Postel a încercat să mute de facto administrarea Internetului către zona non-guvernamentală.

Odată cu apariția Google, modul în care ajungem la paginile de internet s-a modificat din nou, așa că Google pare acum cel mai puternic zeu al Internetului. Iar după volumul de informație structurată și „updatată” și Wikipedia merită un loc în Olimpul internetului. Poate și WordPress, Facebook (deși mie îmi displace). Și bineînțeles Youtube.

Am uitat oare pe cineva important? Parcă Microsoft sau Apple și-au cam ieșit din formă.

UPDATE: Mi s-a părut cam ciudat timpul de răspuns de doar 30 ms, pentru un server aflat în San Francisco. Viteza luminii (în vid) este de 300000 km/s, ceea ce înseamnă că în 30 ms, distanța parcursă de lumină va fi de maxim 9000 de km. Iar ping-ul măsoară timpul „round-trip” ceea ce înseamnă că vorbim de 9000 de km dus-întors. Cum distanța dintre București și San Francisco este de aproximativ 10300 km, cu siguranță nu serverul WordPress din San Francisco mi-a răspuns. Interesantă enigmă.

Prima variantă ar fi că răspunsul a venit de la un CDN (Content Distribution Network), care stochează contentul (mai ales cel video, audio, dar și text) în diverse puncte pe glob, astfel încât să nu fie necesară retransmiterea decât în cazul în care contentul se schimbă. Unul din primele CDN-uri și probabil cel mai cunoscut astăzi se numește Akamai, iar printre cofondatori se găsește Daniel M. Lewin, operativ Sayeret Matkal, unitatea armatei israeliene de informații anti-tero și de recuperare a ostaticilor. Printre cei ce au făcut parte din această unitate se numără Ehud Barak, Benjamin Netanyahu și alți eroi ai Israelului.

În mod tragic, Daniel M. Lewin a murit în atacul terorist de la 11 septembrie, aflându-se la bordul avionului ce s-a lovit de turnul de Nord al WTC. S-a speculat că Levin este considerat a fi prima victimă a atacului pentru că a fost omorât încercând să împiedice teroriștii.

Revenind la internet, printre clienții Akamai se numără Apple, Microsoft, Adobe, HP, IBM, Red Hat, AMD, Yahoo, NASA, White House, China Central Television, NBC, MTV, ESPN.

Cu siguranță și Akamai (și implicit Daniel Levin, CTO-ul Akamai) ar putea fi considerat unul dintre „zeii” internetului.

Reclame

Read Full Post »

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Read Full Post »