Drumul
E de ajuns să stai câteva zile în Occident ca să realizezi că băţoşenia noastră de buric al pământului este ilară şi fără substanţă. Iar dacă ajungi acolo cu maşina, plecând prin Nădlac sau Borş, te mai apucă şi jalea şi o furie absolut nemioritică, ce te face ori să-ţi vină să pui mâna pe ciomag, ori să pleci în lume. De obicei te limitezi doar să înjuri cu sete…
Diferenţa se vede cel mai bine la o dusă şi-o venită, cei care stau doar aici sau cei care stau doar acolo nu realizează dimensiunea faliei. Cum omul este adaptabil, după o perioadă relativ medie de timp, senzaţiile prind să amorţească, iar spiritul critic să se moleşească.
Străbătând frumoasa noastră ţară, pe şoselele noastre cu o singură bandă (pentru a se face probabil economie la asfalt), cu un trafic ce te face să constaţi practic adevărul teoriei relativităţii, simţind cum distanţele se măresc iar timpul se dilată, cu poliţişti bine ascunşi prin tufişuri, ce sancţionează prompt orice abatere de la conduita preventivă, ori cu aceleaşi organe ce aşteaptă răbdătoare, cu mâinile în buzunare, să se oprească ninsoarea care blochează circulaţia la 1 km de ei, admirând în tot acest timp plantaţiile întinse de peturi de pe câmpii (un suedez a concluzionat odată că noi probabil cultivăm intensiv sticle de plastic), am ajuns la concluzia că este absolut necesar să facem măcar o autostradă, cea de la Nădlac la Bucureşti, dar nu din nu ştiu ce sofisticate raţiuni economice ci pentru simplul motiv de a ne putea băga gunoiul sub preş. Spun asta deoarece, în afară de motivele arătate mai sus, ambele drumuri prin care se INTRĂ în ţară ( că de ieşit, asta e, ori nu mai vii, ori te întorci de voie, de nevoie! ) trec invariabil prin zeci de localităţi fantomatice, de un gri murdar, ce respiră o sărăcie şi o mizerie endemice. În plus, la multe dintre ele, eterna scuză „sărac dar curat” nu ţine. Se vede când omul este şi sărac, şi puturos. Dacă aş fi investitor sau turist, după primii zece kilometri prin România, cea mereu surprinzătoare, aş lua-o la fugă înapoi. Am fost în multe locuri prin ţară, dar zona aceea, mai ales iarna, cu o zăpadă neagră, murdară, te deprimă instantaneu, n-am mai pomenit o asemenea privelişte.
De aia zic, ne trebuie urgent o autostradă, măcar să-i păcălim şi să ne păcălim ( face bine la moral) că suntem o ţară cu ceva pretenţii.
Singurul lucru bun pe străzile din România este că nu te plictiseşti, aşa cum o faci pe autostrăzile din restul Europei (nu spun Occident, deoarece Ungaria şi Slovenia au nişte drumuri de-ţi cad plombele, nu ca drumurile noastre, unde sar plombele!), la noi fiind necesar să rămâi într-o permanentă alertă, fie pentru a-ţi păstra viaţa, fie pentru a-ţi păstra carnetul.
Pentru mine este un mister, nu cum de-au reuşit ceilalţi să-şi facă atâtea autostrăzi, ci cum de n-am reuşit noi. Şi tot un mister este pentru mine şi prezenţa căprioarelor, foarte multe, pe lângă drumurile din Ungaria. În România ar fi fost de mult tocăniţă.
Singurul nostru avantaj faţă de unguri mi se pare că ar fi o mai bună cunoaştere a limbii engleze, şi ştiu şi de ce, probabil pentru că la noi nu s-a introdus dublajul la filme. Aşa măcar putem să cerem în engleză vinul casei, carne de pui , ceapă, usturoi şi alte asemenea. Nu râdeţi, când am cerut usturoi, trei chelneri n-au ştiut, l-au chemat pe intelectualul restaurantului ca să priceapă ce vreau. Şi bineînţeles, am cerut vită cu piper verde şi mi-au adus vită cu chilli beans. În rest, sunt foarte amabili, mâncarea gustoasă, iar celebra ură faţă de români, eu, unul, n-am simţit-o.
Apropo de dublaj, nu mă pot abţine să nu zâmbesc închipuindu-mi-l pe Robert de Niro în „Taxi Driver”, cu al său „You talking to me?”, spunând încrâncenat în limba maghiară: „ Hozzám beszélsz?”
…
Deca(b)logul Muschetarilor 