Care sunt autorii voștri preferați?

Am subscris la Amazon Audible, așa că lună de lună, primesc oferte de cărți „aproape gratis”, care mă „obligă” să vizitez librăria Amazonului. Și aproape de fiecare dată, cumpăr una sau două cărți în format e-book și/sau format audio.

La scurt timp se traduc și în românește, de obicei la Humanitas, așa că le mai cumpăr încă o dată în versiunea tipărită în limba română. Mai greu merge cu cititul, pentru că niciodată nu am cât timp mi-aș dori și nu apuc să citesc niciodată TOATE cărțile pe care le-am cumpărat.

Mă gândeam că ar fi poate momentul să-mi fac lista de autori preferați. Probabil că ar arăta cam așa:

1. Alan Greenspan – pentru „The Map and the Territory 2.0: Risk, Human Nature, and the Future of Forecasting” și „Age of Turbulence”. La polul opus sunt autorii care mă fac să vomit: Stiglitz, Krugman și Piketty, care tratează obsesiv problema inegalității, într-un mod pe care eu îl consider imbecil. Firește 90% (poate chiar 99%) din populație vor găsi ideile celor trei ca logice și de bun simț. În astfel de momente mă simt fericit că aparțin acelei minorități de 1% (poate chiar de 0.01%) care chiar înțelege ce zice Greenspan. Nu mă pot însă împiedica să nu regret că majoritatea „democratică” aparține celor ce ar vota liniștiți micul și berea „gratuit”, din banii statului.

2. Henry Kissinger – pentru „Diplomacy”, „World Order” și „On China”. La polul opus sunt Robert Kagan și restul găștii de neoconservatori (Pacepa și Tismăneanu included, deși legăturile sunt mai puțin vizibile).

3. Stephen Hawking – pentru cărțile de popularizare a fizicii, care mi-au permis să înțeleg cât de cât fenomenul, fără a fi nevoit să-mi updatez cunoștințele de matematică avansată, necesare modelării fenomenului fizic.

În afara lor mai îmi plac David Rockefeller („Memorii”), Albert Einstein (pentru „Eseuri în Umanism”), Ayn Rand (alias Alisa Zinovievna Rosenbaum – pentru Atlas Shrugged), Ludwig von Mises (pentru „Human Action: A Treatise on Economics”) și Zbigniew Brzezinski (pentru „The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives”, cât și pentru eseurile pe teme de geopolitică și geostrategie), David Rothkopf (pentru „Superclass”), Richard Dawkins („The Selfish Gene”) și lista ar putea continua mult și bine.

Sunt curios ce cărți/autori vă plac și pe care i-ați citit recent. Și mai ales ce autori vă calcă pe nervi.

PS: L-am uitat pe Robert Nozick cu a sa „Anarhie, Stat și Utopie” – lucrare de referință, în opinia mea, pentru științele sociale. Mă încumet să fac o predicție: dacă vreodată STATUL va fi modernizat, modernizarea se va face în sensul descris de Nozick. Și corolarul: dacă acest lucru nu se va întâmpla în următorii 20 de ani, vom avea parte de încă o lungă perioadă neagră de neo-comunism egalitarian, plin de bune intenții în ideologie și producând dezastre în aplicarea practică. Aproximativ Distopia descrisă de Ayn Rand în cărțile sale.

Read Full Post »

NATO-Rusia – dialogul surzilor

Întâmplător am dat de un articol din Russia Today ce relatează o întâlnire ce a avut loc la începutul acestui an (20 ianuarie) între Vladimir Putin și Henry Kissinger, articol ce începe așa: „Întâlnirea dintre premierul Vladimir Putin şi cel care a fost cândva Secretar de Stat, Henry Kissinger a fost menită nu numai să îmbunătăţească relaţiile de dominate de controverse între Rusia şi Statele Unite, dar, de asemenea, să contribuie la stabilizarea situaţiei politice interne din ambele ţări.”

Ups… Eu încă mai trăiam cu impresia că NATO și Rusia au un parteneriat. Sigur că din când în când, „vechea gardă comunistă” mai face comentarii la adresa imperialiștilor care se amestecă în treburile interne ale altor țări. Retorică auzită și la Ion Iliescu. Nimic neobișnuit. Dar să auzi că însuși Primul Ministru al Rusiei (pe atunci nu fusese reales) vorbește public despre problemele ruso-americane, mi se pare un fapt fără precedent după 1990.

V-ați gândit că de fapt suntem în mijlocul unui conflict mocnit ce stă izbucnească? Am discutat deja despre interesele rusești în păstrarea unui preț ridicat la gaze naturale și petrol. Interese enunțate public și transparent. Și ignorate fără probleme de noi prin semnarea acordurilor cu Chevron. Să nu înțelegeți că aș fi de acord cu prețurile mari la gaz, care ne costă peste 2 miliarde de $ pe an plătiți peste cotația internațională (70$/mmc). Însă s-ar putea ca acești bani să fie tributul nostru către noua Înaltă Poartă. Îl oprim și suportăm consecințele.

De asemenea amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în Polonia și România, face ca ambele state să devină subit incomode uriașului aparat militar al Rusiei. Ok, Rusia nu mai este ceea ce a fost, deci „ursul rusesc mârâie”, dar nu mușcă. Oare așa să fie? Să ne reamintim de Georgia. Cu toate asigurările date de americani și NATO, țara a fost invadată în câteva zile. Cumva Saakashvili mi-a reamintit de Ceaușescu în 1968. Din nefericire pentru el și pentru noi, Putin nu are reținerile pe care le-a avut Brejnev atunci când a fost atenționat de americani „să nu dezlege câinii războiului”. Dimpotrivă, după invazie, Putin a ridicat degetul mijlociu către americani și NATO, rămânând în zonele de conflict. Cum l-a sancționat alianța? Cu atenționări… să mori de râs.

Vă las plăcerea să citiți singuri despre acuzațiile lui Putin la adresa ambasadorului american în Rusia și merg la finalul foarte semnificativ al articolului: „Sarcina de bază a lui Kissinger de reintroducere a „shuttle-diplomacy” în relația SUA-Rusia, relevă faptul că cei ce stabilesc politica externă și-au epuizat opțiunile lor pentru a găsi un compromis pentru problema controversată a apărării antirachetă și devine tot mai evident ca ambele părţi tind să recurgă la retorica și acuzațiile din perioada Războiului Rece. Un exemplu clar este declaraţia publică recentă făcută de de către Vladimir Popovkin, directorul Agenţiei Spaţială Ruse, care a sugerat că Statele Unite ar putea fi în spatele accidentului misterios al satelitului rusesc Phobos-Grunt.

Casa Albă pare cumva surprinsă că Rusia a înăsprit dramatic atitudinea vis-à-vis de intenția Washington-ului pentru o operaţiune militară împotriva Iranului sau Siriei. Declaraţiile publice vehiculate de către Ministerul rus de Externe şi Consiliul Naţional de Securitate la 12 ianuarie 2012 au fost întărite printr-un exerciţiu naval impresionant, realizat de un grup rusesc de portavioane în Marea Mediterană. Manevrele au demonstrat potențialul militar în creștere al Rusiei, precum şi disponibilitatea sa de a interveni pentru a preveni o intervenție militară a Vestului în Orientul Mijlociu.

Reuniunea Putin-Kissinger a oferit una dintre puținele oportunități rămase pentru a evita o escaladare a tensiunilor dintre Rusia şi Statele Unite ale Americii. Ea devine chiar și mai semnificativă, o dată ce luăm în considerare că Vladimir Putin este un lider de necontestat în alegerile prezidenţiale, în timp ce Henry Kissinger se întâmplă să fie un guru de politică externă pentru GOP, al cărui candidat este foarte probabil de a deveni următorul preşedinte al Americii în alegerile din noiembrie.”

Întrebarea pe care o adresez comentatorilor acestui blog este: „care credeți că sunt șansele unui conflict deschis între NATO și Rusia în următoarele 12 luni?”. Fie pe subiectul Siria, fie Iran, fie România/Polonia și scutul antirachetă. Orice procent în afară de zero ar trebui să ne pună serios de tot pe gânduri.

PS: Încă un articol al Atlantic Council, care enunță același scenariu în termeni și mai îngrijorători (WW3). E interesant ce este Atlantic Council (spun din start că nu am nicio legătură cu Dinu Patriciu).

Read Full Post »

Despre China

De la comentariul precedent despre Uniunea Europeană, am rămas dator cu o opinie despre China. Așa că inspirat de cartea cu același nume („On China”) a lui Henry Kissinger, pe care o tot citesc și răscitesc de vreo câteva luni bune, m-am hotărât să-mi expun punctul de vedere.

În decursul ultimilor ani o mulțime de întrebări referitoare la China m-au tot pus pe gânduri. E un stat comunist? Sau măcar socialist? Sau mai degrabă e un stat capitalist? E un dușman al SUA sau mai degrabă un prieten și aliat? Care este relația cu Rusia? E o piață liberă? E mai aproape de democrație sau de totalitarism? Cum arată viitorul ei? Va continua să crească, devenind prima putere economică a lumii, va face implozie sau va avea o lungă perioadă de stagnare așa cum s-a întâmplat cu Japonia?

Cred că pentru a înțelege relația Chinei cu restul lumii ar trebui să ne uităm la lunga perioadă, de aproximativ două milenii, în care China a fost una dintre cele mai importante civilizații ale lumii. Nu reiau lunga listă de invenții și descoperiri și nici nu intru în detalii despre perioadele istorice importante până în secolul XIX.

Mă mulțumesc să observ că renunțarea la contactele cu celelalte civilizații și izolarea autoimpusă din ultimele secole de dinainte de declanșarea Războaielor Opiului (1839) au prins China nepregătită pentru contactul dur cu civilizațiile vestice. În scurt timp, armele mai avansate, vasele propulsate cu aburi și flexibilitatea oferită de inovațiile financiare, au pus China într-o situație umilitoare atât față de britanici, francezi și americani, dar și față de Rusia sau Japonia, situație ce a durat până după cel de-al doilea război mondial.

În această perioadă s-a format un foarte puternic curent anticapitalist (și anti-imperialist), care ulterior a împiedicat liderii chinezi (în special Mao Zedong) să adopte o atitudine mai deschisă față de vest. În același timp resentimentele față de Rusia și Japonia, care au profitat de fiecare ocazie ivită pentru a smulge teritorii sau privilegii, au împiedicat China să formeze o alianță defensivă. Ideea că nu se poate avea încredere în nimeni a devenit o constantă a politicii externe chineze.

Perioada lui Mao (1949-1976), deși marcată de dezastrul economic al Marelui Salt Înainte și nebunia Revoluției Culturale are totuși meritul de fi readus China pe lista marilor puteri datorită uriașului potențial uman. Aș nota în această perioadă atitudinea anti-americană, accentuată de încăpățânarea guvernului american de nu recunoaște guvernul de la Beijing, ci pe cel din Taiwan, ca fiind unica Chină. Războaiele din Vietnam și Coreea sunt rezultatele acestei miopii bilaterale.

În același timp atitudinea față de Uniunea Sovietică este una de neîncredere, culminând cu conflictul militar din 1969. Moartea lui Mao și atitudinea deschisă promovată de Kissinger (și ulterior de Nixon) a creat premisele unei apropieri de durată între China și Statele Unite. Un merit deosebit în acest sens comitetul de prietenie americano-chinez al cărui președinte era David Rockefeller.

În 1978, Deng Xiaoping începe modernizarea Chinei, perioadă marcată de vizitele emblematice în SUA, în timpul cărora încurajează companiile americane să investească în China. De asemenea, sfătuit de primul ministrul al Republicii Singapore, Deng renunță să mai „exporte comunism” în Asia de Sud-Est, începe să reformeze instituțiile și trimite zeci de mii de studenți la studii în străinătate (Singapore în primul rând).

Adoptarea în 1982 a actualei Constituții (amendată în 2004), reprezintă un uriaș pas înainte față de modelele anterioare. Apar pentru prima dată: libertatea de opinie, libertatea religioasă și chiar GARANTAREA PROPRIETĂȚII PRIVATE (în amendamentul din 2004). În plus Partidul Comunist Chinez nu mai este menționat explicit.

În acest punct aș observa că, deși în teorie China este o „economie de piață socialistă”, în realitate poate fi considerată mai degrabă un stat capitalist, datorită influenței din ce în ce mai mari a companiilor private și a investițiilor străine. Participarea la circuitele financiare internaționale și investițiile chineze în străinătate o face de asemenea unul din pilonii globalizării.

Din nefericire, SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN STAT rămâne încă un deziderat ceea ce face China să fie încă un stat nedemocratic. În plus, legislația sindicală extrem de subțire, (sindicatele sunt mai mult un mecanism de atenuare a fricțiunilor, iar dreptul la grevă nu este menționat explicit, ci doar în trecere, la articolul care specifică ce trebuie să facă sindicatele în acest caz) mă face să spun că avem de-a face mai degrabă cu un stat de „dreapta” decât cu unul de „stânga”, chiar dacă termenul de „socialist” se regăsește în Constituție.

„Article 27: In case of work-stoppage or slow-down strike in an enterprise or institution, the trade union shall, on behalf of the workers and staff members, hold consultation with the enterprise or institution or the parties concerned, present the opinions and demands of the workers and staff members, and put forth proposals for solutions. With respect to the reasonable demands made by the workers and staff members, the enterprise or institution shall try to satisfy them. The trade union shall assist the enterprise or institution in properly dealing with the matter so as to help restore the normal order of production and other work as soon as possible.”

Aș încheia (deocamdată) cu două citate relevante din Deng Xiao Ping:

„Planning and market forces are not the essential difference between socialism and capitalism. A planned economy is not the definition of socialism, because there is planning under capitalism; the market economy happens under socialism, too. Planning and market forces are both ways of controlling economic activity.”

„We mustn’t fear to adopt the advanced management methods applied in capitalist countries (…) The very essence of socialism is the liberation and development of the productive systems (…) Socialism and market economy are not incompatible (…) We should be concerned about right-wing deviations, BUT MOST OF ALL, WE MUST BE CONCERNED ABOUT LEFT-WING DEVIATIONS.” (sublinierea îmi aparține)

Read Full Post »