Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘IMM’

Hotărât lucru, habar nu am să fac afaceri. Sunt un mărunt, un patron de covrigărie de cartier, incapabil să simtă unde sunt banii adevărați. Milioanele și miliardele de euro ce curg din UE precum din cornul abundenței.

Dar să încep povestea cu începutul.

Duminică seara, ora 22:30. Tocmai mă băgasem în pat după o zi relaxantă petrecută la o terasă pe malul unui lac. Zi cu soare, tihnită, m-am și bronzat nițeluș. Ziua perfectă de week-end, după o săptămână plină. Exact când mă pregăteam să adorm, a sunat telefonul. Inițial m-am gândit să-l ignor. Cine poate să sune la ora asta? Apoi am zis să văd totuși… poate că este o urgență. Răspund și de la capătul celălalt al wireless-ului se aude vocea agitată a unui fost coleg de facultate ajuns acum decan al unei facultăți tehnice a unei universități private:
– Trebuie neapărat să ne vedem!
– Acum!? Abia ce am intrat în pat – îngăim eu ușor speriat de urgența ce răzbate din vocea omului.
– Nu neapărat… și mâine e bine – zice amicul enervat de lipsa mea de promptitudine.
– Dar ce e? Ce s-a întâmplat?
– E o ocazie unică! Extraordinară! Om te fac! E un proiect finanțat de spanioli, cu nume mari implicate: Universitatea din Madrid, Telefonica și așa mai departe, care lucrează cu un coleg de-al meu de la facultate și au nevoie de o firmuliță mică de IT ca să-i dea de lucru.
– Interesant – zic eu ușor nedumerit. Dar de ce noi?
– Păi nu ai tu firmă de IT? Doar nu o să dau de lucru la străini. Stai lângă telefon mâine, ca să te anunț când te vezi cu omul, ca să-ți explice ce ai de făcut.
– Ok… aștept.

A doua zi nimic. Am zis că probabil amicul s-a răzgândit și o să îmbogățească pe altcineva.

A treia zi dimineața, însă sună din nou telefonul și dl. Decan se repede iar la mine:
– Vezi că am vorbit cu omul și poate să te vadă azi la 3:00. Vine el la tine ca să puteți discuta liniștiți.
– Am înțeles, îl aștept. Însă poate îl rogi să trimită un material, ceva, ca să mă pregătesc și să-mi fac temele pentru întâlnire.
– Să văd ce pot face, nu știu dacă e timp pentru așa ceva.

Și totuși materialul sosește. În format docx, doar e evident că toată lumea folosește Microsoft Office, mai ales când calculatorul e Mac. Îl deschid și… surpriză! M-am simțit fix precum la examenul de burlane cu Dom’ Profesor Gerulea când am tras biletul. Limba părea a fi română însă înțelesul îmi scăpa cu desăvârșire. Cuvinte gen „structură”, „centru”, „guvernamental” și „parteneri străini” mă fac să mă simt precum un mic gândac cocoțat pe masa de bucătărie, aspirând la o firimitură de tort. Aproape că am început să mă tem că vreuna din instituțiile ABILITATE ale statului mă va întreba cu ce drept particip eu la o astfel colaborare.

Neînțelegând nimic, l-am trimis și colegei mele care conduce firma de IT având speranța că măcar ea, cea care a văzut sute de work-flow-uri și procese bancare, va înțelege minunăția de figură în centrul căreia se poate citi cuvântul INCUBATOR. Nimic… și ea și-a mărturisit neputința de a descifra secretul comorii ascunse. Astfel că la ora 3 l-am așteptați cuminți pe domnul Profesor.

Și marele moment a venit. Domnul profesor a urcat cu greu scările s-a prezentat politicos, apoi a început să ne lumineze politicos:
– În prima fază partenerii din proiect se vor asocia și vor întocmi documentația proiectului. Nu vă faceți probleme, ne ocupăm noi de asta. Firește va fi nevoie de un mic buget de câteva mii de euro, pe care partenerii privați vor trebui să-l acopere, pentru că partenerii guvernamentali nu au cum să-și aprobe fondurile într-un timp atât de scurt, însă cu siguranță după aprobarea fondurilor, costurile ar putea fi recuperate.
– Nu-i problemă… zic eu curajos, câteva mii de euro găsim, însă poate ne ajutați să înțelegem natura proiectului.

Dl. Profesor oftează, dar cu răbdare ne explică precum studenților retarzi de la Universitatea Particulară:
– este vorba de un proiect în cinci pași: în primul pas se realizează INCUBATORUL, la pasul doi se realizează „use-case development projects” rezultând INCUBATOR cu „benchmarking feed-back”, iar apoi în pasul trei după implementarea „e-learning & MOOC” se obține o „Academy for Entreprepreneurs”. Pașii 4 și 5 sunt pe alte bugete, dar este necesar să-i amintim: „INCUBATOR as Training Facility” – rezultat direct al Academiei și respectiv „INCUBATOR with acceleration program”.

Sesizând probabil buimăceala din ochii noștri, DL. Profesor ne încurajează:
– Nu vă faceți probleme. De asta se ocupă partenerii.
– Și noi? Care este rolul nostru?
– Păi cineva trebuie să finanțeze întocmirea documentației. E muncă de mii de ore… Nu ne putem aștepta să se muncească gratuit la proiect.
– Ok, înțeleg, dar atunci care este rolul partenerilor străini?
– E simplu. Ei știu să acceseze fondurile. Sunt SPECIALIZAȚI.
– Bine și atunci rolul partenerilor guvernamentali?

Dl. Profesor se încruntă ușor… se uită în tavan și reia explicația:
– Cineva trebuie să canalizeze pe cei interesați în această direcție. Doar nu vă așteptați ca aceștia să vină singuri. Pentru asta există UEFPFSCI, INCMMPRD și bineînțeles IJNCMPFLS. Doar nu vă așteptați să facă asta o firmă privată.
– Nu firește… îngăim eu, copleșit de multitudinea de inițiale din numele partenerilor guvernamentali.

Trag aer în piept și mai fac o încercare:
– Înțeleg că e vorba de un „incubator” de afaceri. Dar cine sunt clienții? Cui va tăia factură „incubatorul”?

Dl. Profesor ușor uimit de stupizenia întrebării răspunde oarecum calm:
– Păi asta e treaba dumneavoastră. Trebuie să faceți și dumneavoastră ceva. Noi întocmim documentația, obținem fondurile, realizăm INCUBATORUL apoi vi-l facem cadou. E treaba dumneavoastră cum vă găsiți clienții. Firește, este posibil ca partenerii din proiect să vă dea o mână de ajutor. Dar nu putem garanta nimic. Acum vă rog să mă scuzați, trebuie să mă întorc la treabă. Vă rog însă să vă hotărâți repede, pentru că dead-line-ul pentru depunerea documentației se apropie.

După plecarea Domnului Profesor, eu și colega mea ne uităm nedumeriți unul la altul. E evident că nu avem stofă de afaceriști UEuropeni. Nici măcar când banii pică din cerul senin al UE, noi nu suntem în stare să-i prindem. Cu regret ne-am decis să ne vedem de covrigăria privată, unde e clar ce vinzi, e clar cine cumpără și de ce, lăsând complicatele construcții financiare ale fondurilor UE pe seama experților.

Seara a sunat și Dl. Decan: „vezi că eu vreau să vin în echipa voastră. Nici măcar nu cer mult: 1000 de euro pe lună pe perioada proiectului”. Nu vă mai spun ce a zis când a auzit că nu ne băgăm. Vă imaginați și singuri.

Anunțuri

Read Full Post »

Statul, în relația cu cetățeanul, este un furnizor de servicii: învățământ, sănătate, protecție socială, juridică, de mediu etc. (Am însă convingerea că o parte din aceste servicii se pot scoate de sub controlul statului). Individul, prin însăși apartenența sa la cetățenie, se obligă să răsplătească aceste servicii prin achitarea taxelor către bugetul Statului. Toate bune și frumoase până aici.

Problemele apar când serviciile oferite de Stat scad calitativ dar cresc la preț, fără a exista un control de calitate al acestora, fără a exista concurența, imperios necesară, care să ridice nivelul calitativ al acestor servicii și, ca și când asta nu ar fi destul, mai apare și fenomenul extraserviciilor de care nimeni nu are nevoie și pe care nimeni nu și le dorește dar este obligat, prin lege, să le achite. Cetățeanul, dacă nu-și achită taxele impuse și obligatorii, este pedepsit de lege. Legea Statului, desigur. Statul, dacă nu oferă calitate și integritate serviciilor puse la dispoziția cetățeanului, nu suportă niciun fel de penalități. De niciun fel.

Sigur că, pentru a defini mai corect obligativitatea taxelor, ar trebui să redefinim serviciile oferite de Stat, numindu-le scopuri comune ce sunt realizate cu ajutorul finanțării venite din partea cetățenilor.

O altă problemă apare când bunurile publice oferite de Stat, cresc ca număr și, așa cum am spus mai sus, scad calitativ prin consecință, de aici rezultând și incapacitatea Statului de a recupera în mod justificat, taxele impuse (mai mult opresiv decât prin consens) cetățenilor.

Am citit pe undeva că Hegel își închipuia că Statul ar trebui să reprezinte rațiunea însăși ori toate exemplele de până acum ne demonstrează că Statul este cel mai grav factor de iraționalizare.
Este ca o luptă inegală. Statul are la dispoziție metodele persuasive, punitive și opresive. Cetățeanul, în mod ironic, nu are la dispoziție decât legea Statului pe care trebuie să o respecte.

Eu nu am nimic cu organizațiile de tip corporatist, cum greșit ar putea interpreta unii ci, dacă ar fi să înțelegem faptul că Statul nu este altceva decât un furnizor de servicii(bunuri publice-dacă vreți), atunci dumnealui Statul ar trebui să reconsidere la modul cel mai serios, poziția în societatea economică a IMM-urilor și a microîntreprinderilor. În fond și la urma urmei, dacă Statul s-ar privi pe sine însuși ca un producător de servicii, ar considera mult mai mult micii clienți vis a vis de marii clienți. Aparte că aceștia sunt cei mai obedienți, sunt și mai buni platnici și asigură mijloacele financiare viabile atât de necesare aparatului bugetar. Pe un producător adevărat nu-l interesează foarte tare câțiva clienții mari care îi pot zgudui piața, dictându-i prețuri sub calitate și care, în final, devin răi platnici. Nu ne încălzește cu nimic un cec uriaș care se încasează mult prea târziu sau chiar niciodată. Producția se întreține cu ajutorul micilor clienți, mici și mulți. Psihologic vorbind, cetățeanul individ este neagresor dar ușor de agresat, pe când corporația individualistă se poate transforma oricând într-un agresor feroce de mare calibru.

Dar când spun că cetățeanul individ este ușor de agresat mă refer și la influența parentală pe care o are Statul asupra individului, care influență, în foarte multe cazuri, chiar dacă este opresivă sau tocmai fiindcă este opresivă, dezvoltă sindromul Stockholm la indivizii incapabili să-și gestioneze singuri resursele capacitive. Asta și dacă le au, desigur.

Un exemplu foarte clar îl vedem în Neamțu zis Țiganul care trăiește drama victimei ce fraternizează cu torționarul, în cadrul unui complicat proces de alterare a personalității. Individul incapabil de a-și gestiona singur deciziile sau ideile și pe care îl liniștește doar prezența tutelară a stăpânului care să-i dicteze ce să facă și când.

Sigur că nu am obrăznicia de contesta obligativitatea existenței unui minim de socialism care trebuie să aducă normalitate în orice democrație. Nu tot ceea ce realizăm prin liberă inițiativă trebuie să se întoarcă în mod integral tot la noi ci, așa cum este firesc, o parte trebuie să se întoarcă și la cei mai puțin favorizați, cei mai puțin pregătiți (intelectual, profesional, fizic, cerebral sau cum doriți) să aibă un minim standard al nivelului propriu de trai.

Statul (și aici am să pun accent pe Statul român), reconsiderând în mod corect poziția sa față de cei menționați de mine ca alcătuind ceea ce se numește IMM sau microîntreprindere, ajută la dezvoltarea unui important segment din coloana sa vertebrală. Este segmentul care, fără prea multe implicații în schemele politice sau cele de tip mafiot, asigură prin consensul lor verticalitatea și echilibrul necesar dezvoltării durabile.

Comentariul meu nu se vrea o lecție de economie ci, prin tot ce am susținut mai sus am vrut să reamintesc câteva noțiuni elementare pe care orice individ cu minime cunoștințe dobândite în școală, le știe deja.

A fi captiv între limitele strâmte ale unei concepții ce-ți induce acceptarea unui sistem opresiv, nu demonstrează decât ușurința cu care un individ de tip comun poate fi ghidonat de incapacitățile proprii.

Și ca să nu creez confuzii, precizez încă o dată că sub nici un fel nu minimalizez marile corporații sau aportul acestora la dezvoltarea unui stat, dar continui să susțin că nu trebuiesc favorizate legislativ în dauna IMM-urilor sau microîntreprinderilor, lucru care nu poate fi realizat decât de un stat cât mai minimal. Adică, de ce nu, un stat care să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva societății care formează Statul respectiv, dar și să asigure protecție față de agresiunile ce pot fi comise împotriva fiecărui cetățean în parte.

Read Full Post »

Probabil că ați auzit despre audierea lui Tim Cook, CEO-ul Apple în Senat pentru evitarea taxelor din SUA. Se spune că Apple a evitat să plătească peste 44 miliarde de $ taxe prin deschiderea de off-shore-uri, dintre care cel mai important este în Irlanda. Cazul Apple nu este singular, anul trecut în septembrie, același subcomitet a investigat și Microsoft și Hewlett-Packard.

La prima vedere pare că toată această alergătură a IRS-ului (Internal Revenue Services – fiscul american) după off-shore-uri ar însemna că acesta sunt ILEGALE. Ei bine, NU SUNT. Însă utilizarea lor trebuie făcută cu mare atenție pentru că e foarte ușor ca domnul STAT și ai săi birocrați tembeli să ajungă la concluzia că facturile, serviciile sau bunurile livrate între diversele companii dintr-un grup nu sunt ortodoxe. Și atunci să te ții controale și audieri, așa cum face statul american cu cele trei companii mai sus amintite.

Exact din acest motiv, IMM-uri nici nu se gândesc să facă un astfel de exercițiu. Câteva săptămâni de control te scot automat din business. Statul te tratează automat ca pe un dușman al statului, ne-ținând cont că de fapt tu-i plătești serviciile mizerabile și abuzive. De asta spuneam că mi-ar plăcea să avem un partid al IMM-urilor. Chiar visam la o lege care să-i interzică statului să vină în control fără să te anunțe cu foarte mult timp înainte că vine să te deranjeze, iar la sfârșit, în funcție de câți oameni a deranjat din treabă, să-i faci factură de servicii. În fond nimic nu este gratis pe lumea asta. Cu excepția serviciilor prestate statului pentru că așa „ne obligă legea”.

Pot să visez mai departe? Iar dacă factura pe care i-o servești statului, plus costurile trepădușilor statului veniți în control sunt mai mari decât suma „recuperată” (pe care bineînțeles ai voie să o contești în instanță), birocrații care au venit în control și șefii lor care au aprobat controlul să fie automați dați afară ca să se învețe minte să-i mai deranjeze cu prostii pe cei care le plătesc salariile.

Vise, vise… Mă opresc acum din visat pentru că mai trebuie să plătim și taxe. Altfel cu ce ar funcționa statul?

PS: Aveți aici și articolul care m-a inspirat și care conține sfaturi utile despre cum să eviți taxele. Dar doar dacă sunteți mare corporație americană.

PPS: Și bineînțeles excelentul articol (pe care l-am mai citat aici) „Taxation is theft – so why do Americans put up with it?”. 6 miliarde de ore pe an consumate în SUA pentru calculul taxelor? Aberant.

Iar povara pică tot pe amărâtul din clasa medie. De ce? Citiți și enervați-vă. Nu bogații duc în spate statul. Fiecare nouă „îmbunătățire” a sistemului de taxare creează noi oportunități pentru cei bogați și noi capcane și bătăi de cap pentru ceilalți. Deci dacă vreun politician încearcă să vorbească de „taxare diferențiată” întâi trageți și dacă mai respiră puteți să-l întrebați la ce s-a „gândit”.

Read Full Post »

Viitorul apropiat apartine corporatiilor. Un proces lent, care a inceput acum 4-5 ani. Sunt singurii care pot intocmi planuri credibile, dovedesc o oarecare bonitate, singurii care au stomac sa digere, singurii care se pot regenera. Chiar si creste, din pacate din celule diforme, mutante (canceroase) alimentate de neglijenta, indolentza, lacomia, incultura societatii.

Micul Intreprinzator va iesi foarte jumulit din anii astia. Pe masura ce trece timpul se va decapitaliza masiv (daca nu s-a intamplat deja) consecinta a reducerii consumului in mai toate domeniile. Multi depind de firme mari, de fapt asa si-au si construit afacerea, pe comfortul si lenea acestora. Odata ce un client mare incepe restrucrurarea costurilor tu ca prestator mic nu esti nimic altceva decat un efect colateral.

Desi bancile vor vrea sa crediteze, numarul celor eligibili se va reduce drastic. Nici macar nu vom asista la un proces de polarizare a afacerilor, caci cel de polarizare a capitalului este inevitabil, unele afaceri pur si simplu vor disparea si nu va fi pus in locul lor nimic.

Somajul va creste, Statul se va incorda sa suplineasca lipsa de investitii de pe piata, va deveni si mai agresiv si dur cu cei mici, doar pe motiv ca nu a fost atent (nici macar dur) cu cei mari.

Micile intreprinderi prin reprezentantii lor vor ceda nervos din disperare si isi vor ruina pana si putinele contracte de care mai dispun, pe motiv de intarzieri la plata. Firmele mari vor substitui serviciile acestora prin departamente interne, ineficiente, dedicate sa suplineasca nevoia prestatiilor outsource-izate anterior. Vom fi martorii unei economii de subzistenta, un exod masiv al putinelor creiere ramase, mai grav, o daramare a capitalului antreprenorial.

Antreprenorul este un self-made man. Ambitios, orgolios, de multe ori frustrat. Prin forte proprii a reusit sa construiasca ceva si e mandru de ce a iesit. Din pacate s-a obisnuit sa castige (nu ma refer la bani), e ca un pugilist pe varf de cariera care are la activ 38 de victorii dintre care 8 prin KO, nu a cunoscut infrangerea. La prima infrangere va invata frica, se va indoi de el, nu va mai putea reveni in ring.

Unii nu vor mai putea fi ulterior nici angajati buni, tot timpul vor trai nostalgia afacerii lor, vor avea mereu tendinta sa se intoarca in libertate, se vor simti ca un animal la gradina zoologica la noul loc de munca. Vor avea impresia ca ceilalti colegi il privesc ca si pe un infrant, ori asa ceva este contra respectului de sine. Unii vor pleca din tara, unii se vor apuca de bautura, unii vor ajunge in mizerie, altii isi vor pune capat zilelor. Cei mai puternici, dupa o auto-lobotomizare fortata se vor aciui la Stat, citind ziare si rezolvand integrame in scop de protest, razand de sefi (majoritatea mai prosti ca ei).

Cei mai norocosi dintre intreprinzatori, putin, vor fi fortati sa se apropie de politic pentru a supravietui, unii care pana atunci nu concepeau idea o vor face din disperare. Controlul Statului va creste, intrucat acesta se va autoresponsabiliza progresiv sub presiunea maselor si a saraciei. Va distruge si ultima farama de mica initiativa, grabind procesul de corporatizare. Vor trece generatii pana cand procesul se va inversa si asta nu se va intampla decat tot ca urmare a maselor revoltate din cauza nivelul de trai si abuzurile celor care au apucat la conducere. Tot cei care au promovat Statul ca un monolit il vor sparge in bucati, lumea se va trezi la viata, insa asta va dura ani si ani…

Vedeam multe filme SciFi cu un viitor sumbru in care Primarul era si Sef de Post, proprietarul corporatiei care controla orasul. Detinea si utilitatile: apa, gazul, electricitatea, pana si aerul. De mijloacele de informare (media) nu mai vorbesc. Te urmareau prin gari, statii de autobuz, holuri etc. Banii disparusera, nu mai aveau rost. Se trecuse de la Capitalism la un nou tip de sclavagism.

Societatea nu mai poate absorbi inca un soc major. Iar socul nu trebuie sa fie neaparat material, cel psihic e mult mai periculos. Oricat ar parea de aberanta, fictiunea dispune de doza ei de credibilitate intrucat contine un element de baza: plauzabilitatea. Celalalt element, probabilitatea nu prea conteaza, intrucat exista si evenimente cu probabilitate nula care au loc in natura.

Nu inseamna ca daca n-am fost martorii unui astfel de eveniment nu se poate intampla. Unii vom fi fortati sa inventam un nou tip de matematica, cea a catastrofei, in care daca ni se intampla un dezastru o vom intelege si ne vom supune acesteia. Ceilalti vor trai linistiti cu matematica existenta, optimista.

Read Full Post »

De-a lungul carierei mele (desi nu sunt sigur asupra termenului), am avut ocazia de a lucra atat in corporatii multinationale, cat si in IMM-uri de 150 de angajati. Daca ar fi acum sa decid unde a fost mai bine, nu cred ca as putea.

Din perspectiva angajatului, corporatia iti ofera linistea unui camin caldut, de unde daca nu gresesti major, ai ocazia sa iesi la pensie. La nivel operational, diviziunea muncii poate duce la rutina hamsterului care se invarte necontenit pe rotita. Daca te zbati un pic, ai totusi ocazia de a prelua N sarcini, care iti pot fi rasplatite sau nu. In lipsa unui model de cariera concret, poti sa te multumesti cu aprecierea netarmuita a management-ului, si cam atat.

Pe langa siguranta locului de munca (mai ales daca intreprinderea are sindicat), un alt mare avantaj al corporatiei consta in experienta interfunctionala ce poate fi dobandita, accesul la know-how si interculturalitate. Complexitatea proceselor organizationale este atat de mare incat trebuie sa porti ochelari de cal sa nu absorbi cunostine noi zilnic. In cazul in care cultura organizationala este de asa natura incat sa isi sustina capitalul uman, aceste cunostinte te pot ajuta sa urci in ierarhia companiei. Daca nu, urmatorul salt in cariera va fi facut alaturandu-te unei alte companii. Acest parcurs poate dura enorm, avand in vedere ca in medie petreci 3-5 ani intr-o companie, inainte sa promovezi in alta.

La polul opus, in IMM-uri sau “la patron”, iti poti pierde locul de munca oricand. Bine-nteles, exista codul muncii ce protejeaza angajatul (desi in urma cu cativa ani acesta a devenit mai dezavantajos pentru angajati), dar in principiu seful te poate da afara relativ usor. Mai mult, daca patronul face un atac de cord in timpul partidei de sex cu secretara, tot esafodajul pe care sade mareata firma se poate narui.

Marele avantaj al angajatului unui IMM este dinamica organizatiei. Desi accesul la cunostinte noi se face mai greu, oportunitatile de a dobandi experienta intr-un timp foarte scurt sunt numeroase. Poti promova mult mai usor decat in corporatii, deoarece proprietarul afacerii va fi direct interesat sa te motiveze si sa te includa in proiecte cheie. In IMM-uri nu exista “fisa postului”. Iar asta poate fi un dezavantaj pentru unii si un avantaj pentru altii.

Pentru a sustine spiritual antreprenorial al angajatului, corporatiile au inceput sa includa antreprenoriatul corporativ, sau intraprenoriatul, in strategia generala a organizatiei. Cu toate acestea, studiile au demonstrat ca acest concept este sustinut mai bine in IMM-uri, decat in corporatii. Astfel, daca doresti sa iti depasesti atributiile de angajat si sa contribui mediului de afaceri fara insa a iti asuma riscurile pe care si le asuma proprietarii de business-uri, sansele sunt mult mai mari sa reusesti intr-o companie de dimensiuni mai reduse.

Nu vreau sa intru in diferentele de procese si management, deoarece putem scrie o luna despre asta.

Acum ca mi-am asternut aceste opinii intr-un document word, trebuie sa recunosc ca e mai bine in IMM-uri.

Read Full Post »