Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘individ’

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Sa presupunem ca doi oameni ajung pe o insula pustie de alta prezenta umana. Raporturile dintre ei pot fi de mai multe feluri, respectiv ei pot actiona in mai multe feluri:

a) Ignorare. Eventual isi impart insula in doua si nu se mai preocupa aparent unul de celalalt. Posibil, interesul fiecaruia este ca celelalt sa dispara cat mai iute, in speranta ca mai multe resurse inseamna sanse mai mari de supravietuire pentru sine.
b) Cooperare calculata. Isi impart insula, dar fac schimb de resurse. Anumite lucruri le fac in comun. Exista interes al fiecaruia ca celalalt sa supravietuiasca cat mai mult, intrucat activitatile desfasurate in comun si cunostintele separate aprofundate de fiecare cu privire la insula si exploatarea ei, constituie elemente de sporire a propriilor sanse
c) Cooperare fortuita. Nu impart nimic de la inceput, exploateaza resursele insulei in devalmasie, fiecare participand cat poate. Daca cei doi sunt de capacitate si motivatie echivalente, interesul amandoura este ca celalalt sa supravietuiasca. Daca unul este genul “free-rider”, cooperarea isi pierde sensul pentru celalalt, si va avea tendinta sa o opreasca.

Cazul a) este cel mai riscant, pentru amandoi. Nu numai ca inafara cooperarii, sansele fiecaruia scad, dar ideea ca este mai bine singur poate duce la o atitudine activa de eliminare a celuilalt. Cum fiecare in parte poate ajunge la aceasta concluzie, confruntarea poate insemna un sfarsit rapid pentru cei doi, chiar in ipoteza existentei unui castigator, care este posibil sa se gaseasca slabit sau ranit dupa confruntare si deci foarte vulnerabil. Dar, exista si posibilitatea reala ca in acest caz, moartea unuia sa insemne supravietuirea celuilalt, fie si numai pentru faptul ca si-ar asigura astfel mancare pentru un timp…

Cazurile b) si c) presupun amandoua cooperare.

Diferenta mare dintre ele este aceea ca in cazul b), fiecare este si ramane responsabil pentru el insusi. Interesul reciproc privitor la supravietuirea celuilalt rezulta din cresterea propriei sanse de a supravietui, pe baza simplei cooperari voluntare manifestata prin schimburile de resurse, ori cooperarea directa pentru un obiectiv ce altfel nu poate fi atins si care este in interesul amandoura. Problemele accidentale ale unuia, pot atrage chiar ajutor voluntar si neremunerat imediat, intrucat scopul fiecaruia este sa-l mentina pe celalalt in viata. Utilitatea existentei celuilalt este evidenta. Desigur, nu este exclusa aparitia unui conflict din motive de incalcare a proprietatii sau a furtului, atunci cand exista nevoia si lipseste ajutorul voluntar, ori se poate intampla ca unul dintre cei doi sa faca schimburi dezavantajoase, daca nu este suficient de capabil.
Cazul c), desi pare mai simplu, este mai complicat. Relatia dintre cei doi nu se bazeaza pe schimburi sau raporturi evaluabile in unitati de masura. Daca resursele pe insula sunt suficient de bogate si variate, iar conditiile de trai usoare, atunci prestatia fiecaruia pentru accesul la resurse devine mai putin important si cei doi se vor tolera si vor fi de acord sa coopereze chiar in conditii de inegalitate a prestatiilor. Daca insa gasirea si exploatarea resurselor este dificila, inegalitatea prestatiei va determina in curand pe cel care duce greul sa constate ca din aceasta cooperare are doar de pierdut. Mai devreme sau mai tarziu va dori sa o opreasca, ceea ce insa nu va fi usor. Celalalt il va acuza poate de nerecunostinta, sau de lipsa de raspundere, sau de lacomie…. Poate se va naste un conflict. Sau poate ca cel care conteaza cel mai mult pentru supravietuirea celor doi isi va accepta crucea si nu va protesta in nici un fel. Cert este insa ca relatia este dezechilibrata si semnifictiv conjuncturala.

Ce este de remarcat in primul rand in aceste scenarii, este aceea ca optiunea celor doi pentru oricare dintre ele, sau si altele alternative ori nuantate, este una care rezulta din libera relationare intre cei doi. Urmarea este rezultatul direct al unei conventii liber consimtite, fie el bun, fie rau. Presupunand ca au o sansa sa supravietuiasca, aceasta este cu atat mai mare, cu cat strategia lor va fi mai adecvata structurii lor individuale si situatiei in care se gasesc. Eroarea, ca si reusita, sunt determinate de aceleasi resorturi.

Intrebarea mea catre comentatori: credeti ca preexistenta unor reguli si a unei autoritati peste vointa celor doi, ar fi dus in mod previzibil la un rezultat intotdeauna bun al sanselor de supravietuire a celor doi? Daca da, de ce, daca nu, de ce? Ce anume ar fi trebuit acea autoritate sa reglementeze, daca raspunsul este “da”?

Read Full Post »

Evenimentele recente au livrat oarecum subiectul democratiei unui foc incrucisat intens, si ne-au trimis din atmosfera discutiei de cabinet direct pe campul de lupta. Democratia cere clarificari celor care o invoca din cele mai variate pozitii, intrucat apare o problema. Daca avem de-a face exclusiv cu aparatori ai ei, cum se pretinde toata lumea, este evident ca ar trebui sa lipseasca cu desavarsire atacatorii si atunci apare firesc intrebarea – de ce avem razboi? Sa fie aceasta conditia democratiei, si anume larghetea, permeabilitatea conceptului la tot atatea interpretari, definitii si exprimari, cate tabere si-o disputa? Este ea mai curand o religie decat un sistem organizational? Daca da, care este zeul ei suprem si care finalitatea?

Unul dintre comentatorii de marca ai acestui blog, l-am numit pe Bibliotecaru, insista in interventiile sale in prima parte a acestui articol-serial, ca democratia este ceea ce spune si numele: puterea poporului.
O definitie, conform logicii, presupune gen proxim si diferenta specifica. Fie si numai din acest motiv, definirea democratiei ca “putere a poporului” renunta la orice rigoare, respectiv este flagrant lipsita de continut informativ, oferind mai curand o vaga indicatie despre ceea ce nu este: nu este monarhie absolutista, de exemplu. Desi , pana si monarhi absoluti au afirmat ca ei conduc in numele poporului, sau popoarelor lor, si prin mila lui Dumnezeu…

Atenienii au denumit forma de organizare politica pe care sustinatorii ei au impus-o la un moment dat, democratie, intelegand ca atare cadrul participarii directe a celor carora li se acorda acest drept, evidentiat prin contabilizarea in cadrul actului decizional, a vointei individuale exprimata printr-un vot, precum si validarea deciziei prin majoritatea voturilor. Dreptul apartinea insa unei…minoritati, intrucat femeile, copii si sclavii nu il aveau.
Daca luam denumirea drept definitie, acestia din urma nu erau popor… In ziua de azi, ar fi putut fi definit probabil ca un drept al albilor monogami care au atins varsta majoratului. Si mult timp, asa a si fost, chiar daca purta denumirea pompoasa de „sufragiu universal“.
Prin urmare, determinant nu este intelesul etimologic ci continutul, realitatea care se defineste astfel. Strict tehnic vorbind, democratia nu este altceva decat conducerea conform mandatului unei majoritati, indiferent cum se constituie ea si cum este obtinut acel mandat. Din care motiv, democratia nu prezuma libertate pentru indivizi, nu prezuma respectarea si apararea unor drepturi cum ar fi proprietatea privata sau dreptul la opinie… Toate acestea trebuiesc asumate explicit de catre democratie, pentru ca ea sa fie mai mult decat o dictatura operata prin intermediul unei majoritati. Dar, in absenta garantiilor reale pentru aceste drepturi, democratiile au viata scurta, intrucat premisele contestarii continue a status quo-ului, din cauza fragilitatii raporturilor de putere intre diferitele segmente ale societatii , sunt astfel alimentate continuu.

Pentru a prospera, o societate are nevoie de stabilitatea conditiilor in care vietuieste si de utilizarea cat mai apropiata de optim a resurselor pe care le are la dispozitie. Aceasta constatare indeamna pe multi ganditori inspre teoretizarea unor conditii ideale si justificarea unor sisteme de inginerie sociala, care pacatuiesc insa prin ignorarea fie a unuia, fie a altuia dintre principiile fundamentale ale umanitatii, rezultate pana la urma din determinarile structurale ale fiintei umane. Societatea nu este un organism colectiv, ci o retea de indivizi, de fapt rezultanta fortelor individuale in actiune. Nici o schema societara validata strict politic nu este altceva decat un experiment sortit dinainte esecului, din acest motiv. Este si soarta democratiei, in masura in care desconsidera individualitatea. Nu exista un raport mai bun sau mai stabil intre indivizi, altul decat cel nascut liber si fara alte constrangeri inafara normei generic denumita lege, bazata ea insasi pe cutuma si larga acceptanta.
In ciuda aparentelor, statul social modern nu respecta acest deziderat. Principiul de baza al acestuia, poate fi tradus astfel: cei care sunt capabili sa munceasca, sa se intretina si sa prospere, sunt datori sa finanteze cel putin in parte deficitul celor care sunt incapabili, temporar sau permanent , sa o faca. De fapt, se incearca in acest fel anularea din start a inegalitatilor extreme care sa alimenteze framantari sociale si instabilitate politica, recunoscandu-se astfel ca motivul acestora il constituie o majoritate nemultumita. Dar, tocmai aceasta constatare ar trebui sa avertizeze asupra fragilitatii constructiei, menita teoretic sa corecteze un alt fel de fragilitate. Nu asistenta mutuala reglementata reprezinta solutia, intrucat o simpla schimbare a raporturilor matematice induce automat conditiile instabilitatii si devoaleaza cele mai complexe aranjamente ca fiind simple scheme Ponzi, ci crearea acelor premise prin care majoritatea sa poata obtine fara aranjamente artificiale, suficiente venituri pentru a se sustine in conditii multumitoare, pe care sa fie dispusa sa le protejeze pentru sine si pentru ceilalti. Aceasta este o democratie functionala, consecventa si care genereaza majoritati stabile, intrucat indivizii urmaresc doar sa-si prezerve capacitatea de a-si asigura bunastarea prin efort propriu, motiv pentru care se vor preocupa, si in caz de nevoie se vor lupta, pentru libertatea de a o face si nu pentru ca cineva sa le asigure in continuare veniturile chiar cu pretul abuzului asupra semenilor. Formula oricum nesustenabila si de natura sa creeze mai devreme sau mai tarziu o majoritate infometata si nemultumita, cu urmari deja cunoscute, nu doar previzibile.

Apare insa o problema: clasa politica. Cei care traiesc pentru si din prestatia lor in slujba sau cel putin in solda si sarcina comunitatii. Despre asta insa, in episodul urmator.
(Va urma)

.

Read Full Post »