Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘învăţământ’

Am răspuns unui comentariu al lui mac gregor și m-am trezit vorbind mai pe larg de aceeași problemă. De ce lucrurile merg ca naiba în tot ceea ce înseamnă statul român? Nu pretind că am descoperit sursa problemei, dar măcar ideea ar merita o discuție pe subiect.

Ca să revin la ceea ce-i ziceam lui mac gregor, nu numai sistemul sanitar e în colaps. Ci și cel de învățământ și în general cam tot ceea ce a rămas la stat. Mă întreb cât mai trebuie așteptat ca cetățeanul mediu, impropriu numit și bizon (scuze Ghiță!) să realizeze că nu-i treaba statului să se ocupe de organizarea unor lucruri care funcționează infinit mai bine pe o piață liberă.

Am încercat să discut cu câțiva doctori (cam toți sunt în vârful ierarhiei medicale pe specialitățile lor), dar pare că sunt atât de ocupați de ceea ce fac, încât nu mai au timp să se gândească și la partea de organizare. Se mulțumesc să critice (indiferent de cine e la guvernare) și să-și plângă de milă. Trist.

Adică exact ceea ce facem și noi. Stăm și ne plângem și așteptăm să intre alții în politică ca să facă ceea ce ne-am dori cu toții să se facă. Asta-i în teorie. Când trecem la practică, cred că nu sutem mai mult de doi de acord cu câte o idee.

Ca să dau un exemplu, încercați să răspundeți la întrebările următoare:

  1. Sistem de asigurări de sănate de stat (aka monopol) sau asigurări private aflate în competiție liberă? Și-și e o tâmpenie. Dacă nu e evident, explic.
  2. Sistem de învățământ universitar de stat sau complet privat (universitățile de stat stat devin societăți pe acțiuni, cotate la BVB)?
  3. Pensii „speciale” sau doar pensii bazate pe contribuție?
  4. Fonduri „europene” plus alte sisteme de „ajutoare” sau doar împrumuturi obținute prin cerere și ofertă?
  5. Redevențe (pentru petrol, gaz, etc) „negociate” sau licitații publice? Sau și mai „extrem”: fiecare e proprietar pe ce este pe terenul lui (și dedesubt).

  6. „Prima casă” e o facilitate normală sau fundamental greșită?

  7. Produsele financiare derivate ar trebui reglementate mai strict?
  8. Clauzele abuzive din contractele de creditare ar trebui să poată fi anulate în instanță?
  9. Creditele în franci elevețieni ar trebui să poată fi convertite în euro la cursul de la data acordării?
  10. Reglementarea anti-monopol e necesară?

Pun pariu că vom obține o sută de variații la întrebări. Așa că „natural”, la putere vor rămâne șmecherii (Băsescu, Dragnea, etc) sau și mai rău, comunistoizii: Iliescu (și puii lui: Florin Georgescu, Liviu Voinea, etc).

Read Full Post »

Am mai discutat aici despre eficiența învățământului, însă am privit lucrurile mai ales din perspectiva fondurilor alocate și mai puțin din cea a eficienței acestuia. Am discutat de asemenea despre procentul de elevi care iau BAC-ul, despre nivelul cerut pentru a-l lua și alte lucruri presupus relevante pentru a măsura eficiența sistemului.

Oare sunt cu adevărat relevante întrebările? Are vreo relevanță dacă elevul știe sau nu Miorița, Fefeleaga și alte „capodopere” de acest tip? În prezentarea de mai sus, Andreas Schleicher (Deputy Director for Education and Skills, and Special Advisor on Education Policy to the OECD’s Secretary-General) propune și o altă perspectivă.

„Problema e că nici numărul de ani școlari absolviți și nici felul diplomelor nu reprezintă neapărat un mod de a vedea la ce sunt buni efectiv. Ne aflăm în situația nefericită în care absolvenții ajung șomeri, în timp ce angajatorii spun că nu pot găsi oameni cu calificările de care au nevoie. Asta ne arată că mai multă școală nu înseamnă neapărat competențe mai bune, o slujbă mai bună sau o viață mai bună.

Cu PISA, încercăm să schimbăm asta măsurând direct ce cunoștințe și competențe au elevii. Și facem asta lucru dintr-o perspectivă anume. Ne-a interesat mai puțin dacă studenții pot doar să reproducă ce au învățat la școală, ci am vrut să testăm dacă pot să extrapoleze ceea ce știu, să-și aplice cunoștințele în situații inedite. E drept că unii ne-au criticat pentru asta. Ne spun că acest mod de a evalua rezultatele este extrem de nedrept cu elevii, pentru că noi îi testăm în situații pe care nu le-au mai întâlnit. Dar dacă gândești așa, atunci poți considera viața însăși nedreaptă, deoarece adevărata încercare în viață nu e să ne amintim ce am învățat la școală, ci dacă suntem pregătiți pentru schimbare, dacă suntem pregătiți pentru slujbe care nu există încă, pentru tehnologii care nu au fost încă inventate, pentru probleme pe care nu le putem anticipa acum.

Acum aș vrea să adaug încă o dimensiune importantă în acest context. Cadrele didactice vorbesc mereu despre echitate. Cu PISA am vrut să testăm în ce măsură au obținut echitatea, adică dacă au reușit să ofere șanse egale tuturor, indiferent de mediul social. Vedem că în unele țări impactul pe care-l are mediul social asupra rezultatelor la învățare este foarte foarte puternic. Oportunitățile sunt distribuite inegal. Mult din potențialul copiilor mici este irosit. Vedem în alte țări că este mult mai puțin important în ce context social te-ai născut. Toți am vrea să fim acolo, în sfertul din dreapta-sus, unde performanțele sunt bune și șansele de educație sunt distribuite egal. Nimeni, nici o țară, nu își permite să ajungă acolo, unde performanța este slabă și inegalitățile sociale sunt mari. Apoi putem dezbate: este mai bine să ne aflăm acolo, unde performanțele sunt înalte cu prețul discrepanțelor uriașe? Sau e mai bine să ne preferăm echitatea și să acceptăm mediocritatea? Dar de fapt, dacă ne uităm aici cum arată situația țărilor, vedem că sunt multe țări care reușesc să îmbine performanța cu echitatea. De fapt, una din lecțiile importante pe care le învățăm din această comparație este că nu trebuie să compromitem echitatea pentru a obține performanța. Aceste țări obișnuiau să ofere performanță doar câtorva, iar acum le-o oferă tuturor. E o lecție importantă. În plus asta contrazice modelele educaționale ale multor țări care consideră că rolul lor este de a clasifica oamenii. Și încă de când s-au publicat rezultatele, factorii de decizie, cadrele didactice, cercetătorii din toată lumea au încercat să-și dea seama ce anume stă la baza succesului acelor sisteme.

Dar să ne întoarcem puțin și să ne uităm chiar la țările care au creat PISA. Le marchez acum cu buline colorate. Mărimea bulinelor o fac direct proporțională cu suma de bani alocată pentru elevii din aceste țări. Dacă banii ar spune totul despre calitatea rezultatelor la învățare, ați vedea toate bulinele mari în partea de sus, nu-i așa? Dar nu asta vedeți aici. Banii cheltuiți pentru fiecare elev justifică mai puțin de 20% din diferențele de performanță dintre aceste țări. Luxemburg, de pildă, cel mai scump sistem, nu are rezultate prea bune. Vedem aici că două țări care alocă sume asemănătoare obțin rezultate foarte diferite. Mai vedeți – și cred că e una din constatările cele mai încurajatoare – că nu mai trăim într-o lume pur și simplu împărțită în țări bogate și bine educate, și țări sărace și prost educate. O lecție foarte importantă.

Să analizăm acest lucru mai în detaliu. Punctul roșu indică suma alocată fiecărui elev în raport cu bunăstarea țării respective. Banii se pot cheltui plătind bine profesorii, și aici vedem Coreea, care investește mult în atragerea celor mai bune cadre didactice. Coreea investește de asemenea în mai multe ore de școală pe zi, ceea ce implică costuri suplimentare. Și nu în ultimul rând, coreenii vor ca profesorii lor nu numai să predea, ci să se și dezvolte. Ei investesc în dezvoltarea profesională și în colaborare și în multe alte lucruri. Toate astea costă bani. Cum își permite Coreea toate acestea? Răspunsul este că elevii coreeni învață în clase mai mari. Aceasta determină scăderea cheltuielilor. Mergem la următoarea țară de pe listă, Luxemburg, și vedem că punctul roșu este exact în același loc ca la Coreea, deci Luxemburg cheltuiește la fel pentru fiecare elev cât Coreea. Dar, știți, părinților, profesorilor și factorilor de decizie din Luxemburg le plac clasele mici. Da, e foarte plăcut când intri într-o clasă mică. Așa că și-au investit toți banii în asta, iar mărimea clasei, linia albastră, mărește costurile. Dar nici Luxemburgul nu are un buget infinit, iar consecința e că profesorii nu sunt plătiți foarte bine. Elevii nu stau multe ore la școală. Și practic profesorii au prea puțin timp să facă și altceva decât să predea. Vedem deci două țări care cheltuiesc banii foarte diferit, iar felul cum își cheltuiesc banii contează mult mai mult decât suma investită în învățământ.

Să ne întoarcem la anul 2000. Vă amintiți, este anul dinainte de inventarea iPodului. Așa arăta lumea atunci reflectată de rezultatele PISA. Primul lucru pe care-l observăm e că bulinele erau mai mici, nu-i așa? Se alocau mult mai puțini bani în învățământ, cam cu 35% mai puțin. Ne întrebăm deci, dacă educația s-a scumpit într-atât, s-a și îmbunătățit pe măsură? Iar adevărul dureros este că asta nu s-a întâmplat în multe țări. Dar unele țări au înregistrat îmbunătățiri impresionante. Germania, țara mea, în anul 2000 se încadra cel mai jos, rezultate sub medie, mari inegalități sociale. Și să ne amintim că Germania era una din acele țări care se situa foarte bine ca proporție a celor cu studii. Rezultate foarte dezamăgitoare. Lumea a fost șocată de rezultate. Și, pentru prima dată, dezbaterile publice din Germania au fost dominate luni întregi de învățământ. Nu impozitele, nici alte probleme, ci învățământul a fost în centrul discuțiilor publice. Apoi factorii de decizie au început să reacționeze. Guvernul federal a crescut masiv investițiile în învățământ. S-au făcut multe pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale elevilor imigranți sau cu dezavantaje sociale. Și cel mai interesant este că nu e vorba doar de a optimiza politicile existente, ci datele au schimbat radical unele convingeri și modele pe care se bazase învățământul în Germania. De exemplu, în trecut, educația copiilor foarte mici era văzută ca o chestiune de familie și s-au văzut cazuri când femeilor li se reproșa că-și neglijează responsabilitățile familiale dacă își trimiteau copiii la grădiniță. PISA a schimbat radical această dezbatere și a adus educația timpurie în centrul politicilor publice din Germania. Sau, tradițional, învățământul din Germania împarte copiii la vârsta de 10 ani, o vârstă foarte fragedă, între cei destinați să urmeze cariere intelectuale și ceilalți, meniți să lucreze pentru primii, asta mai ales urmărind criterii socio-economice. Acest mod de gândire este acum și el criticat. Multe schimbări.

Vestea bună e că, după nouă ani, se văd îmbunătățiri în calitate și echitate. Oamenii înfruntat problemele, au luat măsuri.

Să luăm Coreea, la celălalt capăt al spectrului. În anul 2000 Coreea avea deja un loc foarte bun, însă coreenii erau îngrijorați că doar o mică parte din elevi atingeau nivelurile superioare de performanță. S-au ocupat de problemă și Coreea a reușit să-și dubleze proporția de elevi cu performanță excelentă într-un deceniu, în domeniul cititului. Dacă ne concentrăm doar pe elevii cei mai inteligenți, e firesc să crească inegalitatea și observăm cum aceste buline s-au deplasat ușor în direcția opusă, dar și așa e o îmbunătățire considerabilă.

O restructurare a învățământului din Polonia a ajutat la reducerea considerabilă a diferențelor dintre școli, la reînvigorarea școlilor mai puțin performante și la creșterea performanțelor cu peste o jumătate de an școlar. Vedeți același lucru și la alte țări. Portugalia a reușit să-și consolideze sistemul școlar fragmentat, să ridice calitatea și să îmbunătățească echitatea. La fel și Ungaria.

Ceea ce vedeți de fapt e o mare schimbare. Chiar și cei care se plâng și spun că poziția relativă a țărilor în clasamentul PISA e doar un artefact al culturii, al factorilor economici, al problemelor sociale, al omogenității societăților și așa mai departe, trebuie să admită acum că învățământul se poate îmbunătăți. Știți, Polonia nu și-a modificat cultura, nu și-a schimbat economia, nu și-a schimbat componența populației. Nu și-a concediat profesorii. Și-a schimbat normele și practica învățământului. Foarte impresionant.

Toate acestea ridică desigur întrebarea: ce putem învăța de la aceste țări din sfertul verde, care au atins niveluri înalte de echitate, niveluri înalte de performanță, și au îmbunătățit rezultatele? Și desigur întrebarea este: ceea ce funcționează într-un context poate oferi un model altundeva? Desigur, nu putem să copiem pur și simplu sisteme educaționale întregi, dar aceste comparații au identificat o serie de factori comuni ai sistemelor performante. Toată lumea e de acord că educația e importantă. Toată lumea spune asta. Dar adevărata problemă este: cum echilibrezi această prioritate în raport cu alte priorități? Cum își plătesc țările cadrele didactice în comparație cu alte funcții de înaltă calificare? Ce-ai prefera să devină copilul tău, profesor sau avocat? Cum vorbește mass-media despre școli și profesori? Astea sunt întrebările critice, iar ceea ce am învățat prin PISA e că în sistemele educaționale performante conducătorii și-au convins cetățenii să facă alegeri care să prețuiască educația, viitorul lor, mai mult decât traiul de zi cu zi. Știți ce e interesant? Nu o să credeți, dar sunt țări în care locul cel mai atrăgător nu este mall-ul, ci școala. Aceste lucruri chiar există.

Dar prețuirea educației este doar o parte a peisajului. Cealaltă parte este încrederea că toți copiii sunt capabili de succes. Avem aici unele țări în care elevii sunt separați la o vârstă fragedă. Elevii sunt împărțiți, reflectând convingerea că doar unii copii pot atinge standarde de clasă mondială. De obicei asta se corelează cu mari inegalități sociale. Dacă mergem în Japonia în Asia, sau în Finlanda în Europa, părinții și profesorii din aceste țări insistă ca fiecare elev să reușească, iar asta se oglindește de fapt în comportamentul elevului. Când i-am întrebat pe elevi ce anume contează pentru a excela la matematică, elevii din America de Nord ne spun de obicei „Păi, talentul e totul. Dacă nu m-am născut un geniu în matematică, mai bine învăț altceva.” În Japonia 9 din 10 elevi spun „Depinde de investiția mea, de efortul meu”, iar asta e sugestiv pentru sistemul în care trăiesc.

În trecut, chiar dacă elevii erau diferiți, li se preda tuturor la fel. Cei cu rezultate bune la PISA acceptă bucuroși diversitatea și practicile pedagogice diferențiate. Ei își dau seama că elevii obișnuiți au talente extraordinare și personalizează oportunitățile de a învăța.

Sistemele performante au în comun și standarde clare și ambițioase în toate domeniile. Fiecare elev știe ce contează. Fiecare elev știe ce trebuie să facă pentru a reuși.

Iar calitatea unui sistem educațional nu e nicăieri mai presus de calitatea profesorilor. Sistemele performante sunt foarte atente în recrutarea și selecția profesorilor și felul cum îi instruiesc. Se urmărește cum se pot îmbunătăți rezultatele la profesorii aflați în situații dificile și cum e structurat salariul profesorilor. Se oferă și un mediu în care profesorii lucrează împreună pentru a crea metode eficiente. Se asigură căi inteligente pentru ca profesorii să avanseze în carierele lor. În sistemele școlare birocratice, profesorii sunt adesea lăsați singuri în clase cu un teanc de instrucțiuni despre ce să predea. Sistemele performante au criterii clare de performanță. Stabilesc standarde foarte ambițioase, dar apoi le dau profesorilor libertatea de a-și stabili singuri ce anume să le predea elevilor în ziua respectivă. În trecut educația însemna transmiterea înțelepciunii. Acum ne străduim să-i dăm omului puterea de a genera el însuși înțelepciune. Sistemele performante au renunțat la formele administrative de responsabilitate și comandă – și de fapt cum verifici în educație dacă oamenii fac ce li se se cere? – și au adoptat forme profesionale de organizare a activității. Le-au permis profesorilor să facă inovații în pedagogie. Le-au oferit modalități de dezvoltare pentru a crea practici pedagogice mai eficiente. Scopul în trecut era standardizarea și conformitatea. Sistemele performante i-au încurajat pe profesori și pe directorii de școli să fie inventivi. În trecut politica se concentra pe rezultate, pe furnizare. Sistemele performante i-au ajutat pe profesori și pe directorii de școli să privească înainte spre următorul profesor, spre următoarea școală din viața lor.

Și cele mai impresionant rezultat din sistemele de clasă mondială este că ele ating performanțe înalte la nivelul întregului sistem. Am văzut Finlanda ce rezultate bune are la PISA, dar ceea ce ne impresionează la Finlanda este că diferențele de performață ale elevilor sunt de doar 5% între școli. Fiecare școală reușește. Asta înseamnă că succesul este sistemic. Cum reușesc să facă asta? Investesc resurse acolo unde ele au efectul maxim. Atrag cei mai buni directori la cele mai dure școli și cei mai talentați profesori în clasele cu cele mai mari probleme.

Și nu în ultimul rând aceste țări își corelează metodele la nivelul tuturor politicilor publice. Le sporesc coerența pe intervale mari de timp și se asigură că ceea ce fac se aplică în mod consecvent.

Știm deci cum procedează sistemele de succes, dar încă nu știm cum să ne perfecționăm. Și asta e clar, și în asta constau unele limite ale comparațiilor internaționale ale PISA. Aici trebuie să intervină alte forme de cercetare și tocmai de ceea PISA nu se aventurează în a le spune țărilor ce să facă. Însă puterea programului stă în a le informa despre ceea ce fac alte țări. Iar exemplul PISA arată că datele pot fi mai puternice decât controlul administrativ al subvențiilor financiare prin care este condus de obicei un sistem de învățământ.

Știți, unii susțin că schimbarea administrației învățământului este ca și cum ai muta un cimitir. Nu te poți baza pe oamenii din sistem să te ajute. (Râsete) Dar PISA a arătat ce se poate face în învățământ. A ajutat țările să-și dea seama că îmbunătățirea este posibilă. A demascat pretextele celor mulțumiți de ei înșiși. Și a ajutat unele țări să-și stabilească sarcini semnificative prin obiective măsurabile atinse de liderii mondiali. Dacă putem ajuta fiecare copil, fiecare profesor, fiecare școală, fiecare director, fiecare părinte să vadă ce îmbunătățiri se pot face, că progresul în învățământ nu are limite, atunci am pus deja temelia pentru politici mai bune și vieți mai bune.”

Read Full Post »

Citeam zilele trecute despre explicatiile lui Tim Cook cu privire la “negocierea” taxelor cu statul irlandez si, obisnuita poate cu mesaje romanesti, m-a surprins foarte placut concluzia (sau cel putin asa cum a fost ea enuntata): statul a recunoscut ca trebuie gandit un sistem fiscal modern, Tim Cook si-a reexprimat pozitia ca Apple este si va ramane o companie americana. Cand voi trai sa vad si pe aici asa ceva, o sa zic ca m-am nascut a doua oara.

Banuiesc ca multi dintre voi au un Iphone, Ipad sau un Ipod. Altii sunt poate indragostiti de MacBook. Sunt foarte curioasa sa aflu ce anume v-a convins sa va indragostiti de Apple? Care or fi acele caracteristici care au facut din aceste dispozitive sa fie omniprezente in viata multora dintre noi?

Totodata v-ati gandit vreodata ca fara Google cu siguranta memoria noastra ar fi fost mai scurta?

Ei si uite asa, gandindu-ma cat de multe beneficii a adus industria, sa o numesc din Silicon Valley, am realizat ca traim intr-un paradox. Traim simultan intr-o era a inovarii tehnologice fara precedent care aduce economii extraordinare si beneficii pentru consumatori si de asemenea intr-un timp al unei eroziuni, paradoxal, din punct de vedere educational.

Revolutia tehnologica a dus la o schimbare radicala a culturii in ultimii douazeci de ani, permitand evolutii rapide si cresteri spectaculoase, contribuind la o schimbare de perspectiva asupra valorilor, valorile materiale devenind aparent mai importante comparativ cu cele spirituale, parintii dand din ce in ce mai putina importanta educatiei copiilor lor. Urmariti inca de fantoma limbii de lemn, ne-am obișnuit sa gândim in clisee, ne-am limitat in a pune semnul egal intre” educatie” si “educatie formala”, intre “educatia copiilor” si “scoala” si ne-am lasat antrenati in hulirea CONSENSULUI (acesta fiind ce mi-a placut la forma mesajelor transmise de Tim Cook si Senat-sugerau, macar in forma, echilibru, înțelegere, consens) chiar si pentru o strategie in educatie. Am uitat pe deplin ca educatia uneste si creaza relatii de colaborare, sudeaza acolo unde-I rupt.

Din pacate sau poate din fericire, educatia nu este doar o problema a statului, educatia este si va ramane o problema a cărei solutie trebuie sa o căutăm toți.

Citeam un studiu al AmCham care explica faptul ca o educatie corespunzatoare inca din primii ani de viata ai copilului poate preveni tot felul de riscuri, de la simplele divergente intre grupurile sociale cat si eventualele fapte foarte grave ce pot fi comise de catre acesta. Cu alte cuvinte, un copil bine educat inca de mic, are o probabilitate de peste 90% sa devina un cetatean civilizat din toate punctele de vedere. Acesta a fost si motivul obligativitatii clasei zero, fiind totodata voci care cer chiar si obligativitatea grupei mari de gradinita.

Chiar daca noua lege a invatamantului a incercat sa faca pasi timizi in modernizarea invatamantului, in forma, trebuie sa recunoastem ca sistemul nostru educational este depasit, atat la nivel preuniversitar, cat si la nivel universitar, in fond. Nu mi-e teama sa o spun, dar, in ciuda revolutiei tehnologice de care vorbeam mai sus, invatamantul nostru a ramas la nivelul diodei.

De multe ori invinuim profesorii. Drept e ca sunt si putini profesori cu tragere care mai raman in sistem din cauza salariilor mici, insa sistemul a devenit gresit de la temelie. Uitati-va la proprii copii. Vorbim de o generatie ajutata de tehnologie sa invete repede si multe lucruri deoadata. Copiii nostri sunt focalizati sa obtina rezultate repede. Asta le si cerem de multe ori. Am ajuns sa nu mai avem rabdare. Nu cred ca educatia centrata in jurul invatatorului care este centrul de reper pentru constructia cercului educational mai poate fi eficienta. Iar incercarea de a le imbacsi memoria copiilor cu tehnologii demult depasite intr-o era in care Google ajuta pe oricine sa gaseasca orice informatie isi doreste, cu siguranta plictiseste.

Poate ca o educatia diferentiata, in functie de talente si capabilitati, intr-o stransa legatura scoala – familie, bazata pe o curricula adaptata ultimilor 20 de ani de evolutie tehnologica ar fi un prim pas in construirea unei societati normale. Ma bucura propunerea introducerii manualelor digitale, mai bine mai tarziu decât niciodată, insa tot e un mare păcat ca nu am prins startul. Si mai sper totodata ca acest anunț facut cu tam-tam sa nu se limiteze la niște PDF-uri pe care copilul le va download-a, ci ca vom avea manuale interactive care vor permite simulari si explicație prin joc. Se simte nevoia crearii unui Store educational, dupa model Apple. Poate s-ar transforma intr-un centru de profit pentru MEC.

Nu am nimic impotriva tratarii educatiei din punct de vedere economic, insa ar trebui sa ne propunem niste indicatori mai realisti.

Ce-ar fi sa incercam sa ne imaginam clauzele contractuale intre scoala si parinte. Care e „fluxul de asamblare” al unui absolvent? Daca tot ne raportam economic, sa privim intreg procesul economic.

Pana la urma elevii merg la scoala pentru a primi instructiuni. Adultii, printre care si parintii acestora, contribuie la definirea sistemului la care se va raporta produsul final si totodata a cerintelor produsului final.
De aici rezulta curricula.

De la elevi se asteapta sa respecte sistemul si sa invete. Si daca tot vorbim de model economic trebuie sa avem in vedere utilizarea eficienta a resurselor economice cheltuite. Si bineintels recuperarea „investitiei”. Si cum altfel poate fi recuperata investitia decat prin valorificarea adecvata a creierelor.

Deci elevul intra in „linia de asamblare” la 5-6 ani, urmand ca dupa x ani sa fie la capatul ei si sa devina absolvent. Bineinteles ca pot exista si esecuri. Multe dintre ele se numara printre cei care abandoneaza scoala.

Faceam trimitere zilele trecute la un studiu facut de UNICEF cu privire la rata abandonului scolar.

http://www.gandul.info/stiri/studiu-unul-din-cinci-elevi-romani-abandoneaza-scoala-video-gandul-live-10891578

Totodata citieam si „acuza” unui parlamentar francez care numea Romania „un stat fara scrupule” care-si exporta saracii.

Produsul asteptat dupa acesti x ani ar trebui sa corespunda asteptarilor si regulilor sistemului. Doar ca noi suntem acum intr-un vid, intr-o lipsa de sistem si bine ar fi ca macar parintele sa poata defini care ar fi caracteristicile produsului pe care il asteapta la finalul liniei de asamblare. Necazul e ca inca suntem incorsetati in a gândi ca produsul finit trebuie sa poată fi folosit pe piata muncii (care piata? cea de la inceputul asamblarii, cea de la sfarsit?) trebuie sa știe sa folosească creațiile altora pentru a produce plus-valoare (care „creatii”? multe din cele de acum 9 ani sunt deja invechite) si a reuși sa-si câștige o pâine.
Ne e teama sa gandim produsul finit ca fiind cel ce creaza pentru ca ne e greu sa ne dam seama daca poate crea. Si pentru ca fara o implicare pe parcursul acestor x ani de proces continuu nu ai cum sa stii daca ceea cea a iesit corespunde sau nu posibilitatilor si dorintelor copilului, corespunde sau nu modului prin care noul tanar poate intoarce cat mai bine investitia, ajungem sa ne dam seama ca însasi linia de asamblare este defecta mult prea tarziu.

Si cum implicarea ar cere timp, ne-am reduce astfel veniturile reducand totodata si posibilitatile de fianantare ale sistemului pentru cei ce isi permit. Cat despre cei care nici nu stiu ca ar trebui sa ceara…

Si asa am intrat intr-un cerc vicios: scoala formeaza societatea, societatea formeaza scoala.

De aceea trebuie definita o noua paradigma, un nou set de reguli, o curricula adecvata care sa trateze copiii diferentiat, in functie de abilitatile fiecaruia, care sa-l invete pe copil sa se adapteze la schimbare. Si cum „produsele” pe care le modelam sunt niște copiii nu vad o alta cale decât implicarea unor pedagogi tineri. Sistemul nu poate fi schimbat decât din interior. Insa din acel interior facem parte si noi, părinții copiilor si ar trebui sa ne facem macar puțin timp pentru dezbatere.

Doar ca educatia nu se poate face fara finantare, fara implicarea cel putin a unui filantrop. Si de aceea ma intorc la modelul economic:
– pentru ROI, as propune sa ne luam cel putin cei 9 ani de scoala generală;
– iar la venituri sa contorizam si reducerea riscurilor pe care ni le aduce un sistem educational performant, adica scaderea gradului de infractionalitate corelat cu scaderea cheltuielilor pentru siguranta, scaderea asistatilor sociali, cresterea gradului de incluziune sociala a grupurilor defavorizate. Si, de ce nu, eliminarea etichetei de „stat fara scrupule”;
– si-s de acord sa pun si un factor de NPV acoperitor, dar nu mai mare decat dobanda la banca.

Oricand sunt deschisa sa lucrez cot la cot cu oricine doreste pentru a pune pe hartie acest business plan si daca veti gasi alta sursa de finantare globala decat taxele noastre ale tuturor care sa duca busines plan-ul pe plus, un business plan care sa ne permita sa descoperim „creierele” in orice coltisor amarat, plecaciune! Pana atunci insa sustin cu tarie propunerea lui Cristian Preda de a impune prin Constitutie alocarea de 6% din PIB, sistemului de invatamant.

Read Full Post »

Se pare că s-a găsit în sfârşit leacul pentru rezolvarea problemelor din educaţie. Cuiul lui Pepelea nu putea fi decât, evident, în învăţământul preşcolar şi primar.
Şi nu-i de vină acea clasă pregătitoare, aşa cum îşi dă cu părerea primul nostru ministru (care are păreri bine întemeiate despre tot), ci slaba pregătire profesională a educatoarelor şi învăţătoarelor. Lipsa studiilor universitare îşi spune cuvântul.
Adevărul este că am sesizat şi eu, încă de acum aproape patruzeci de ani, mica anvergură intelectuală de care dispuneau atât educatoarea mea, cât şi învăţătoarea. Educatoarea, de exemplu, nu a putut să mă lămurească ce vrea să zică Heisenberg cu acel „Principiu al incertitudinii”, mai precis de ce acest principiu este o consecinţă logică a dualităţii undă – particulă. De la învăţătoare am sperat mai mult, dar de Hegel n-auzise, iar Kant i se părea de neînţeles. Ce naiba puteam discuta eu cu ele în procesul educaţional?! Ce punţi intelectuale să se stabilească între noi?!
Bănuiesc că din cauza lor n-am reuşit să ajung decât un amărât de căpitan de muschetar. E mare lucru cum porneşti în viaţă. Dacă nu ţi-a spus nimeni la grădiniţă despre constanta Planck redusă, dacă teoria relativităţii generale a lui Eistein ai înţeles-o de-abia la 15 ani, dacă sonetele lui Shakespeare în original nu i le citeşti primei tale iubiri, ce şansă să mai ai în viaţă?!
Noroc cu guvernanţii ăştia care-au pus piciorul în prag. S-a terminat cu mediocritatea, cu lucrurile făcute de mântuială: toţi educatorii şi învăţătorii să facă facultate!
Pe banii lor, bineînţeles. Păcat că scapă doar cu vreo trei ani de studii, eu le-aş fi cerut master şi la matematică, şi la fizică, şi la geografie şi istorie…Le-aş fi cerut să cânte precum Carusso şi să alerge suta de metri în 11 secunde. Pentru că ei, spre deosebire de profesori, predau mult mai multe materii.

P.S. De dragul vremurilor de mult apuse, am deschis o carte de aritmetică de clasă primară. Am dat peste următoarea problemă:
” Dacă cea mai ieftină taxă la o facultate particulară este de 1000 lei pe an, să se calculeze ce sumă totală intră în casieriile facultăţilor private dacă 40.000 de educatori şi învăţători urmează cursurile lor vreme de trei ani?
Mie mi-a dat 40.000 x 1.000 x 3 = 120.000.000 lei. În EURO înseamnă…
Puţini, foarte puţini bani, cred că am greşit la calcul…nu-i suficient!
Mai bine scot camerele de supraveghere de la Bac, e mai bănos.

Read Full Post »