Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘istoria’

Recentele discutii despre schimbarile constitutionale, discutii necesare altfel, au fost acoperite repede de stirile momentului. Cea mai “importanta” si mai caraghioasa, aceea ca Gigi Becali nu se mai intoarce in Romania. Drum bun, calatorie sprancenata!
Dintre toate reasezarile constitutionale necesare, relatiile institutionale si rolul institutiei prezidentiale mi se par cele mai acute. O discutie serioasa despre forma democratiei romanesti este imperios necesara.
Dupa ce am consumat, am experimentat mai multe tipuri de presedinti, tipologii umane, stiluri de abordare institutionala, interpretari personale ale institutiei de varf a statului roman, este evident ca institutia prezidentiala ca unica solutie de “domnitor” a ajuns la un final. As putea chiar spune ca institutia prezidentiala a falimentat moral.
Dupa’89, a urmat tranzitia anomica, cautat confuza si ezitanta, in care Romania si-a cautat drumul. Ion Iliescu a vorbit de consens, de multe ori fara argumentatie, punand egal intre consens si constrangere. Putem spune ca a reusit consensul doar cumparandu-l. Oricum, perioada’90-’96 ramane una confuza, in care proiectul national a existat doar theoretic. La adapostul confuziei si ignorantei s-au facut si cele mai mari transferuri de proprietate , multe dintre acestea dubioase si cu finalitate catastrofala.

A urmat Emil Constantinescu, perceput ca slab, un intelectual ezitant, prins intre lumile romanesti, care trebuia sa aleaga intre consens si asezarea Romaniei pe un drum clar. Personal, cred ca istoria va aseza mai bine perioada presedintelui Constantinescu si nu va mai judeca doar din punctul de vedere al guvernamantului. Perioada Constantinescu a reusit sa imprime un drum Romaniei, a reusit sa gaseasca consens pentru cateva obiective mari nationale. NATO si UE au devenit din idei “progresiste” si oarecum exotice (pentru o anumita parte a populatiei) o realitate palpabila si fara echivoc. Reasezarile sociale vor fi o alta transformare a Romaniei cu care istoria va credita regimul Constantinescu la capitolul merite.

Dupa instabilitatea economica si reasezarile sociale dureroase dar necesare ale perioadei Constantinescu, Ion Iliescu a fost unica solutie pentru recastigarea increderii. A fost o surpriza placuta concluzia ca Iliescu a invatat lectiile trecutului, le-a asumat si a dus mandatul presidential mai mult decat onorabil. In general, Iliescu s-a tinut departe de guvernarea in sine, si a gasit in Adrian Nastase un partener nu doar valoros, dar si onest. A fost prima data dupa’90 cand mandatul prezidential a fost discret, depasit ca atentie publica si ca intensitate de actul de guvernamant in sine. Temele majore erau “lucrate” de guvern si nu de administartia prezidentiala. Cu exceptia “norului” gratierii lui Cosma de la finalul mandatului, putem spune ca 2000-2004 a fost cea mai senina administratie prezidentiala. A fost si unica perioada cand societatea si politicul, independent de partizanatul politic in sine, au gasit consensul , s-au aflat pe aceeasi lungime de unda pe temele majore nationale ale integrarii in NATO si EU.

Primul mandat al presedintelui Basescu a fost dominat de scandal. Basescu a procedat ca un jucator de sah fara strategie, dar care castiga jocul speculand greselile adversarului. Politic, Basescu a confiscat ideea de opozitie, si inertial a lasat impresia ca este unicul opozant moral la cupiditatea si stupiditatea clasei politice. Reactia rapida, discursul simplu si eficace, victimizarea si marile greseli ale partidelor i-au creat presedintelui microclimatul perfect. Tentativa de suspendare, propulsarea lui Geoana la prezidentiale si prestatia lamentabila a acestuia in campanie,oboseala mecanismelor de partid, i-au asigurat lui Basescu si al doilea mandat. Toti au sperat , unii au fost convinsi, ca Basescu va fi invatat lectiile trecutului si va actiona altfel. Se pare ca s-au inselat. Al doilea mandat a dat o lovitura finala prezidentialismului. Teoria “presedintelui jucator” a compromis ideea de presedinte, si in extenso, si ideea de republica. „A doua suspendare” a aratat defectele relatiilor institutionale romanesti si vulnerabilitatea stabilitatii la politica viscerala si la plasa de interese ale unor personaje ca Voiculescu. A fost o lectie (sau ar fi trebuit sa fie) pentru ceea ce inseamna (sau ar trebui sa insemne) o Romanie europenizata.

Dupa ce politicul va lua o noua forma, si dupa ce mandatul actualului presedinte se va fi sfarsit, prezidentialismul in Romania , cel putin forma actuala, va fi déjà un cadavru politic si institutional. Nu stiu in ce masura o republica fara presedinte sau o republica formala este de dorit in Romania.
Dar dezbaterea asupra unei republici altfel sau chiar asupra formei de guvernamant trebuie sa inceapa , iar momentele ce vor veni vor aduce si solutia cea mai potrivita. Un referendum constitutional va trebui sa contina cel putin o intrebare despre forma de guvernamant. Pastrarea republicii pentru a-I satisface lui Crin Antonescu ambitiile politice fara support si pentru ca USL-ul “asa s-a inteles” este meschin in comparatie cu miza unei noi Constitutii. “Harjoneala” cu ideea unei monarhii constitutionale a lui Antonescu este neconvingatoare si in stilul politicianului “copil”, propriu lui Crin. Este evident , Casa Regala a Romaniei nu s-a lasat atrasa in acest flirt parsiv. Monarhia insa este o solutie. Poate cea mai buna pentru clarificarea si limpezirea institutionala a Romaniei. Sau nu?

Read Full Post »

Se spune ca istoria se repeta. In general, in istoria sa, Romania a evoluat datorita influentei straine, influenta ce o putem numi generic „print strain”. De obicei, lasata de „capul ei” Romania se consuma in lupte intestine sterile sau naviga fara directie. Boierii se imparteau in partide (partide de obicei afiliate unei puteri straine) , se certau, nu aveau proiecte comune sau pe termen lung, nu exista o gandire solidara care sa proiecteze in viitor nici macar in problemele majore, si sfarseau prin a se para, a se turna si a se denigra unii pe altii la „poarta”, la „devlet” adica in capitala influenta a epocii. Suna cunoscut? Nu vreau sa intru in amanunte istorice, dar Kiseleff ne-a adus Regulamentul Organic in 1831 (un Kiseleff venit din conservatoarea Rusie devenea reformator in Tarile Romane), elita pasoptista a fost influentata de ideile reformatoare din Franta sau Germania, Carol I aducea echilibrul politic si punea o limita coruptiei si jafului, iar urmasii sai intregeau Romania si civilizau (pe cat posibil) clasa politica romaneasca,dand Romaniei in 1923 o Constitutie evoluata pentru epoca respectiva(imitata ce-i drept dupa cea belgiana). Romania a avut rar o administratie generata exclusiv national in istoria recenta, si nu a produs modele de administratie sau de structuri politice. Oricum, chiar si atunci cand le-a avut , nu au fost importate de altii, si nici exportate de elita locala , ceea ce spune destul de mult despre calitatea acestor modele. Acestea au fost importate de la altii, imitate , si adaptate realitatilor locale romanesti. National-comunismul si alte extremisme au tradus aceasta lipsa prin „neamestec”, „blandetea firii romanesti”, „lipsa de pasiuni cotropitoare” , „absenta pornirilor de cuceritori sangerosi”, si alte expresii de autoalint justificator. Exceptia notabila consta in perioada asa-zis „ceausista”(si aceea fiind banuita a fi de inspiratie asiatica), in special 1973-1989, perioada care s-a soldat la nivel uman si al libertatilor cu rezultatele cunoscute.

De multe ori am fost pusi sa votam (sa alegem, sa avem o optiune) fie pentru „printul strain”, fie pentru o administratie national-generata. De cele mai multe ori, Romania a ales „printul strain”. Proiectele locale, invelite in general intr-un limbaj nationalist sforaitor, intr-o demagogie a „romanismului” undeva intre Miorita si Stefan cel Mare, sau mai recent intr-o betie a cuvintelor inchegate in discursuri antieuropene fara a fi in acelasi timp eurosceptice (adica challenging), au esuat prin neclaritate si confuzie, sau au stralucit prin totala lipsa de continut.
Nici maine nu avem a vota altfel. Pana la urma, ambele tabere politice importante au extrem de putine diferentieri. In fiecare tabara exista oameni admirabili si scursuri politice, nici una din taberele politice nu are o directie doctrinara clara si asumata, ambele tabere sunt egal corupte , fiecare a fost la guvernare, iar rezultatele pozitive sau negative tin mai mult de perceptia personala decat de realitate. Dar de bine de rau, in ultimii cinci ani, Romania s-a inscris pe o traiectorie, asa numita cale europeana. Pentru a ajunge aici s-a lucrat 10 ani, toate fortele politice au aderat la acest proiect in perioada’97-2007, euroscepticismul a fost cvasiinexistent la nivel politic, iar romanii au trait extazul in momentul cand Romania a devenit membru UE. Diferenta dintre cele doua tabere politice majore este data de continuarea acestei politici de aderenta la un europenism din ce in ce mai sceptic cu el insusi, sau concentrarea pe un discurs anti’ fara ca acesta sa fie (si) eurosceptic. Vorbesc de discurs, pentru ca cei care-i critica pe Merkel sau Barosso, ii pun coarne lui van Rompuy, sau o stramba pe Reding, nu par a avea un proiect alternativ la transferul de suveranitate catre Bruxelles. Nu exista un proiect national acolo, si nici un mesaj sau discurs eurosceptic dupa model englezesc. Exista doar anti’ fara a sti ce am putea pune in loc. Declaratia unui lider politic roman , “Daca ni se spunea in 2007, domnule, nu o sa aveti nici drumuri, nici spitale, nici agricultura ca in Vest, dar o sa va facem ANI si DNA, poate ca ne gandeam de mai multe ori” , mi se pare emblematica. Limbajul „dublu”, de pisic jucaus in presa internationala, si de tigru indignat pe malurile Dambovitei, nu (mai) inseala pe nimeni si nicaieri. Buna parte a clasei politice (si parerea mea ca si buna parte a populatiei) ar dori sa avem UE, dar fara regulile acesteia, fara constrangerile legilor, si fara obligatiile ce decurg din apartenenta la un club la usa caruia am suspinat ani de zile. Adica sa vina UE „sa ne faca” , „sa ne dea” dar sa ne lase sa ne facem mendrele fara sa ne moralizeze sau sa ne atraga atentia sa nu clefaim la masa si sa mancam cu furculita, sau ca nota de plata trebuie totusi achitata la sfarsit. Ceea ce nu inteleg (sau nu vor sa inteleaga) este ca una fara de alta nu se poate. In cealalta tabara politica „alipirea la UE” pare sa inlocuiasca orice initiativa nationala, iar aducerea „printului strain” este panaceu.
Nu cred ca victoria (previzibila) a unei tabere ne va scoate din UE. Dar va face dificil, sau mai dificil ca Romania sa aiba o voce ascultata si respectata la „devletul” de astazi, si ca urmare o influenta scazuta acolo unde multi se uita astazi ca la capitala Europei.
Pana la urma , maine nu vom alege intre „Tanda” si „Manda”, intre „Ghita” si „Ion”, sau intre coruptul X sau mai coruptul Y. Alegem intre print strain si Agamita. Si se pare ca Agamita a castigat, fara ca aceasta sa insemne , sau sa fie egal cu „si Romania a castigat”. Viitoarea opozitie este adepta printului strain, iar presiunea apartenentei (la UE) poate pana la urma sa-i tulbure jocul politic lui Agamita. Sa fie acest print strain (vorbesc de cel actual) la fel de onest precum Kiseleff, sau la fel de echilibrat si vizionar cum a fost Carol I?

Read Full Post »