Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Lenin’

null

Am urmărit, la sfârșitul săptămânii ce tocmai s-a încheiat, epopeea negocierilor dintre Grecia și UE referitoare la prelungirea împrumutului salvator ce ar păstra Grecia pe linia de plutire. Firește, împrumutul este acordat cu condiția continuării politicilor de austeritate și de către actualul guvern Syriza, lucru ce intră în conflict direct cu promisiunile făcute de liderii acestui partid în timpul alegerilor.

Unul din actorii principali ai acestei tragedii grecești este ministrul de finanțe al Greciei. Un „libertarian” Marxist, după cum se auto-caracterizează, dl. Yanis Varoufakis crede că stereotipul greierelui grec și a furnicii germane este cât se poate de inadecvat. Criza este generată de greierii prezenți pretutindeni, dar prețul este plătit de bietele furnici muncitoare (cele grecești fiind subînțeles incluse).

În principiu sunt de acord cu el. Creditele sunt făcute de guverne, nu de plătitorii de taxe. Subvențiile contraproductive, ca și investițiile inutile (precum terenurile de fotbal în pantă sau fântânile arteziene din satele fără canalizare) sunt făcute tot de guverne (aka politicieni) și nu de plătitorii de taxe.

„Statele și banii sunt singurii teroriști” se poate citi într-un graffiti afișat în filmulețul din 2012. Un pic mai încolo, dl. Yanis spune „când euro a fost introdus, prețurile produselor de bază au crescut până la cer, iar între timp a fost o reducere masivă a dobânzilor, iar produsele de lux s-au ieftinit. Aceasta înseamnă că bogații „au parte de Bonanza”, dar săracii se chinuie mai rău ca niciodată.

Judecând după leitmotivul filmului, aș zice că Iepurele de Martie ar avea mari șanse să devină ministru în guvernul lui Tsipras. Nici nu trebuie să fii mare economist, ca să faci astfel de observații (altfel cât se poate de corecte).

Însă Yanis Varoufakis este economist. Așa încât vine și cu o „soluție” la problema crizei. În fix trei pași:

  1. Să unificăm sectorul bancar și recapitalizăm băncile cu forța.
  2. Să centralizăm mare parte din datoria publică a zonei euro prin Banca Centrală Europeană.
  3. Să utilizăm, prin intermediul băncilor de investiții, depunerile și economiile ce stau de pomană pentru investiții productive în țările ce au cea mai mare nevoie.

Practic, dl. profesor propune cu nonșalanță să unim toți greierii, apoi să-i îndopăm și să le punem la dispoziție ce au strâns furnicile noastre (taxe), ca ei să facă ce știu ei mai bine cu rezervele.

Eu am singură întrebare (evident retorică): cum de mai acceptă cineva să discute cineva cu Varoufakis? Și am și răspunsul: sunt politicieni, deci ar discuta chiar și cu Lenin, dacă interesele zonei euro o cer.

PS: Nu vi se pare că Varoufakis are ceva din atitudinea greierelui din poză atunci când vorbește cu bietele furnici? Ce mă enervează șmechereala asta de doi bani… Mi s-a făcut milă de biata furnică copleșită de probleme (tanti care făcea curat la Universitate): „voi ăștia cu creierul mare trebuie să veniți cu soluția”. Normal, greierele având creierul odihnit a venit pe loc cu soluția.

PPS: Dacă stau bine să mă gândesc, nici „furnica” greacă nu prea arăta a furnică. Să aranjezi scaune la Universitate pentru 850 euro pe lună nu prea pare cine știe ce muncă. Cam atât câștigă un absolvent român de facultate bună după după câțiva ani de muncă adevărată.

Reclame

Read Full Post »

Socialismul, in special “socialismul stiintific”, a pretins intotdeauna ca este un sistem economic superior , in comparatie cu sistemul “anarhic” al capitalismului. Este drept ca adeptii acestui tip de socialism au pus batista pe tambal o perioada de timp dupa ce experimentele socialiste pe scara larga au aratat, fara exceptie, ruina economica, (pentru a vorbi doar despre asta), la care conduce socialismul. Insa memoria oamenilor este scurta si tendinta de a interpreta realitatea astfel incat teorii dintre cele mai stranii sa fie validate, mare. Asa ca astazi traim, si inca exact in tarile care ar trebui sa fie cele mai dezgustate de socialismul stiintific, o resuscitare a acestuia si o primenire a memoriei lui, este adevarat ca si sub influenta vremurilor grele pe care le traieste varianta edulcorata, comerciala a socialismului – am numit socialismul redistributiei, asa numita economie sociala de piata cu toate nuantele ei. Desi ar trebui dupa atatea decenii de felurite experimente politico-sociale sa fim mai lamuriti in legatura cu valoarea lor, confuzia pare sa nu fi fost niciodata mai mare.

De fapt, de unde pretentia de rational in economia socialista? Cel mai evident motiv ar fi insistenta cu care se vorbeste de planificare stiintifica. Socialistilor puri si duri le-a placut intotdeauna sa evoce si invoce stiinta ca pe un fel de unealta istorica inventata si dezvoltata exact la timp pentru a servi societatea socialista. Cooperativizare plus electrificare = Socialism, spunea parca Lenin. Cert este ca nu au existat si nu exista multe convingeri atat de inradacinate in mintea teoreticienilor socialisti sau fie ei numai nostalgici ai socialismului, cum este cea a superioritatii planificarii in socialism.

In banala si “anarhica” economie de piata, orice business are un departament al planificarii, chiar daca uneori acesta este acelasi cu antreprenorul, persoana fizica, si chiar pentru cazul in care ceea ce planifica este relativ elementar, cu instrumente relativ rudimentare. Scopul planificarii il reprezinta utilizarea in modul cel mai eficient a resurselor la dispozitie sau ce ar urma sa fie atrase, pentru atingerea obiectivelor intreprinderii, respectiv pentru obtinerea in final a unui profit, sau a unui rezultat superior celui existent la momentul initierii planului. Toate aceste planuri se intalnesc si se confrunta in piata, in raport de care se fac ajustari, intrucat piata este singura instanta de validare a lor. In general, fiecare actor al pietei se afla in dubla postura, de consumator si producator, deci va evalua piata din aceasta dubla perspectiva, iar planurile sale sunt formulate in consecinta.

Scopul planificarii socialiste este altul. Un numar restrans de persoane fixeaza niste obiective, legate de ce anume ar trebui sa se produca, ce anume ar trebui sa se consume, si in ce cantitate. Aceste obiective privesc ansamblul societatii asupra careia se exercita controlul centralizat. Ceea ce se obtine, reprezinta rezultatul conceptiei acelui grup restrans care detine controlul, si nimic altceva. Intreg progresul social obtinut in cadrul diviziunii voluntare a muncii, care in cele din urma face posibila intalnirea antreprenoriatului, tehnologiei si capitalului in cadrul intreprinderii productive capitaliste, este inghetat si anulat de o teorie si practica ce se prezinta drept stiinta politico-economica infailibila ce inlatura toate erorile pietei si asigura o repartitie optima a tuturor resurselor. Ca si cum acestea ar fi undeva, intr-un depozit, iar in vreme ce Capitalismul le risipeste si imparte inegal si inechitabil, el, Socialismul, reprezinta Solutia indreptarii tuturor acestor erori. Numai ca inainte de a deveni bunuri de consum ce pot fi repartizate, ele trebuiesc produse. Iar productia lor la scara larga reprezinta un proces sofisticat, in care sunt implicate calcule complexe, atat de complexe, incat in economia capitalista intreaga societate este implicata in efectuarea lor, intr-o diviziune a sarcinilor generata de rolul voluntar ales de elementele acelei societati.

Astazi, avem “privilegiul” de a fi observat cat de mare este eroarea de a imagina ca planificarea centralizata poate produce rezultate economice valabile. Dar au exista economisti care au fost capabili sa puna acest diagnostic cu o precizie si patrundere demne de admiratie, cu aproape un secol in urma.

La 1922, Ludwig von Mises publica “Socialism” , (“Die Gemeinwirtschaft”), o analiza a socialismului din perspectiva economica si sociologica. Inainte ca toate cele pe care le stim azi despre socialism sa se intample, acest economist de exceptie al sec XX le prezicea. Mises nu a fost niciodata main-stream, si dupa o scurta perioada in care lui si teoriilor sale Ii s-a acordat o oarecare atentie, a fost complet marginalizat, in favoarea lui Keynes. Cu teoriile economice este oarecum ca si cu prognoza meteo: nu ne plac decat cele care ne anunta vremea buna. In vreme ce Mises recomanda Guvernelor sa renunte la extravaganta amestecului in economie si prudenta in manipularea monedei, pentru a nu declansa si intretine crize ciclice, Keynes anunta sfarsitul erei crizelor si recomanda expansiunea creditului drept Solutia miracol, la indemana Guvernelor. Este inca modelul curent al lumii occidentale. Acel Mises, spuneam, care s-a opus prin scrierile sale lui Keynes, a prezis fundatura socialismului, demonstrand intr-un limbaj fara echivoc dar si fara patos, imposibilitatea calculului economic in socialism.

In vremea aceea, foarte multi economisti cu reputatie acceptau cu usurinta ideea unei planificari centralizate. Ei bine, teoria economica a lui Mises afirma si demonstra ca singura planificare rational posibila era cea pe care o face o economie capitalista,respectiv piata libera, in totalitatea ei: afaceristul, in baza calculului de profit si pierdere, lucratorul, in baza calculelor salariale, consumatorul, in baza preturilor de piata al bunurilor de consum. Aceasta distributie a calculului la nivelul intregii societati face posibila functionarea economiei, in ansamblul sau. Nici un comitet al planificarii nu are posibilitatea, indiferent de bunele sale intentii si chiar scotand din ecuatie elementele non –economice care influenteaza un astfel de comitet, sa inlocuiasca ansamblul celor care, intr-o piata libera, stabilesc preturile relative prin interactiunea complexa ce se creeaza intre ei si in raport cu gradul de raritate al resurselor. Ideea ca un grup restrans de oameni stie ce este bine si ce este rau, evaluand si distribuind resurse, nu poate functiona economic, intrucat economia are nevoie de semnalele pietei, de fluctutia preturilor ca sa stie cum sa aloce acele resurse, altfel le va risipi folosindu-le pentru bunuri care nu au cumparatori, in vreme ce cumparatorii nu gasesc bunurile de care au nevoie. Nu putem vorbi de “rational” decat in raport cu cererea reala de bunuri si capacitatea de a o satisface si nu in raport de criterii abstracte, materializate in tabele cu ratii de mancare, m2 de spatiu locativ, ori kilometri de sosea. Nu exista nici un fel de fundament real pentru o teorie economica ce pleaca de la ideea ca nevoile fiintelor umane pot fi cunoscute si delimitate stiintific dinainte, iar aceasta evaluare ar putea sta la baza unui proces centralizat de planificare a productiei. O astfel de gandire si atitudine poate functiona doar la nivelul unor sisteme extreme de simple si complet autarhice, in care CATEVA nevoie fundamentale sunt satisfacute, prin utilizarea acelorasi resurse, ce necesita minime sau chiar deloc, schimburi. O asemena gandire prezuma subzistenta si saracie, (chiar daca nu in mod explicit); iar pana la urma asta este si ceea ce a obtinut socialismul.
Intr-un anume sens, socialismul este mai mult decat o fundatura, este o intoarcere la originile sarace si nesigure ale unei societati, daca dureaza suficient de mult.

Capitalismul pietei libere are insa si alte alternative proaste, nu doar socialismul. Din nefericire, capitalismul laissez-faire este astazi doar o amintire, iar piata libera a lasat loc unui interventionism institutional categoric, dupa model Keynesian, care a favorizat inainte de orice, corporatismul. Pentru a nu lungi prea mult articolul de fata, voi incerca sa dezvolt intr-un altul acest subiect.

Read Full Post »