Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Libertarian’

Peter Thiel, a PayPal founder and tech luminary, upset a lot of people by endorsing Donald Trump. (Wasn’t Silicon Valley supposed to be liberal?) He has also upset people by crushing Gawker Media, attacking the college system, criticizing multiculturalism, and more.

Thiel usually explains his actions in libertarian or pragmatic terms. He does stuff to promote individual freedom. He does stuff because it’s logical.

If you look at his wonkier writings, however, it’s clear Thiel also recognizes a larger historical mission. In short, he’s trying to save the world from apocalypse.

„We are in a deadly race between politics and technology,” Thiel wrote in a 2009 essay on Cato Unbound. „The future will be much better or much worse, but the question of the future remains very open indeed. … The fate of our world may depend on the effort of a single person who builds or propagates the machinery of freedom that makes the world safe for capitalism.”

Thiel’s philosophy, though complex, is coherent and provocative. It’s also arguably liberal — at least in the classical sense of valuing individual freedom.

In this article, we’ll try to break it down and show how it relates to various actions. Thiel declined to be interviewed, so we’ll focus on his past comments.

„The limitless violence of runaway mimesis or the peace of the kingdom of God”

To understand Thiel’s outlook, you have to look at mimetic theory, an idea developed by René Girard, whom Thiel studied with at Stanford and in whose name he sponsors an institute.

„I’ve noticed that it takes a long time to really sink in,” Thiel said in 2014 about Girard’s theories. „You can understand what his words mean as philosophical concepts without understanding how those concepts play out in life.”

Like Girard, Thiel believes that …

… mankind’s extraordinary capacity for mimesis, aka imitation, leads to envy.

Human see, human want.

In ancient cultures, this often resulted in chaos.

„The fundamental problem in these cultures was that there were all sorts of conflicts everywhere,” Thiel said in a 2012 class, according to notes by his former student Blake Masters, which we’ll treat as verbatim.

… society controls tensions through scapegoating.

„Where warring civilizations didn’t just collapse entirely, the most common resolution involved polarizing and channeling all the hostility into one particular person,” Thiel told his class.

Early examples of scapegoats might include Oedipus and Julius Caesar. Recent examples might include Bill Gates, Kanye West, and Donald Trump.

By literally or figuratively sacrificing these figures, people are able to find a cathartic release for anger, envy, and other destructive urges.

… modern thought aims to uncover the truth about society.

The fact that society is built on violence and justified by lies. The fact that we have these violent urges in us.

Girard and Thiel hold the New Testament as a seminal text, with its defense of innocent victims through history and its focus on Christ, the most innocent scapegoat of all.

„For Girard, the knowledge of the founding murder is driven by the historical working of the Judeo-Western revelation,” Thiel wrote in 2004. „The revelation may be slow (because it contains a message that humans do not wish to hear), but it is not reversible.”

Thiel also describes modern thought in terms that might be called liberal or libertarian. As he wrote in 1996, „The breakthrough involved a single revolutionary idea: that individuals exist and have rights, and that these rights are independent of the cultures these individuals happen to inhabit.”

The spread of modern thought might lead to paradise, but …

… modern thought is dangerous.

By exposing the lies that hold up society — e.g., that we are good and others are evil — modern thought makes it harder to justify ongoing exploitation.

What’s more, modernity has introduced ever larger societies, opening the possibility for ever larger mimetic rivalries. Today, for instance, people around the world might be aware of and jealous of how people in the West live.

„For Girard, this combination of mimesis and the unraveling of archaic culture implies that the modern world contains a powerfully apocalyptic dimension,” Thiel wrote in 2004.

Where Thiel goes beyond Girard is in ideas about influencing the future.

Thiel laid out his own worldview at a 2004 philosophical conference, which he sponsored, on „Politics and Apocalypse.” As noted by the scholar Geoff Shullenberger, „Thiel’s contribution to the conference, seeks common ground between Girard’s mimetic theory of human social life … and the work of two right-wing, anti-democratic political philosophers who were in vogue in the years following 9/11: Leo Strauss … and Carl Schmitt.”

In a world of nuclear weapons, facing the scale of terrorism seen on 9/11 or worse, true liberal thinkers must act forcefully to spread their values and stave off existential risks, Thiel argued.

On the philosophical front, that meant reengaging with important questions about human nature — e.g., what are good and evil and why is society the way it is.

„Today, mere self-preservation forces all of us to look at the world anew, to think strange new thoughts, and thereby to awaken from that very long and profitable period of intellectual slumber and amnesia that is so misleadingly called the Enlightenment,” Thiel wrote.

On the political front, that meant taking occasionally secret or undemocratic actions.

„Instead of the United Nations, filled with interminable and inconclusive parliamentary debates that resemble Shakespearean tales told by idiots, we should consider Echelon, the secret coordination of the world’s intelligence services, as the decisive path to a truly global pax America,” Thiel wrote.

„The postmodern world,” Thiel wrote, „could differ from the modern world in a way that is much worse or much better — the limitless violence of runaway mimesis or the peace of the kingdom of God.”

How to save the world

Thiel’s apocalyptic mission — which might be described as spreading individual freedom while preventing cataclysmic mimetic violence — appears to be a factor in many of his actions.

His attack on multiculturalism — such as in his 1995 book, „The Diversity Myth: Multiculturalism and Political Intolerance on Campus” — was a warning against a new form of scapegoating.

„Rather than breaking the cycle of human history, multiculturalism merely represents another link in the long chain of victimization and revenge,” Thiel wrote.

What’s more, Thiel argued, debates about female culture, black culture, and a thousand other cultures were distracting from more important questions about human culture.

Founding PayPal, which launched in 1999, may have been a way to spread individual freedom and keep dangerous political forces in check. Thiel said in an early speech (recounted by Eric Jackson): „PayPal will give citizens worldwide more direct control over their currencies than they ever had before. It will be nearly impossible for corrupt governments to steal wealth from their people through their old means, because if they try, the people will switch to dollars or pounds or yen, in effect dumping the worthless local currency for something more secure.”

PayPal, notably, didn’t work quite as intended. September 11 „proved fatal to PayPal’s libertarian ambition — electronic currency systems suddenly seemed like ideal ways for terrorists to hide money,” George Packer wrote. (The company sold to eBay in 2002.)

Founding Palantir, a big data analysis company specializing in security, in 2004, might have been Thiel’s way of supporting forceful but necessary political actions. Remember Thiel’s line about the global spy network Echelon being „the decisive path to a truly global pax America”? It is clearly echoed in Palantir Defense’s mission to fuse „data and analysis across geographically dispersed users, providing commanders with the latest intelligence no matter where they are.”

Investing in Facebook, back in 2004, could be read as a way to spread individual freedom. As Thiel wrote years later, „companies like Facebook create the space for new modes of dissent and new ways to form communities not bounded by historical nation-states.” Additionally, perhaps Facebook was „a mechanism for the containment and channeling of mimetic violence in the face of an ineffectual state,” Shullenberger wrote — let people fight on social media, and they won’t fight in real life.

Thiel did at least recognize the potential of Facebook through mimetic theory.

„Facebook first spread by word of mouth, and it’s about word of mouth, so it’s doubly mimetic,” he told The New York Times. „Social media proved to be more important than it looked, because it’s about our natures.”

Thiel’s other activities in the past decade might be summed up as trying to spread liberal innovation and disrupt stagnation.

Thiel promoted innovations like artificial intelligence, life extension, and seasteading — the creation of new societies in international waters. In his 2014 book, „Zero to One,” Thiel championed the idea of true innovation (going from 0 to 1) as opposed to copying (going from 1 to n). No wonder he was popular in Silicon Valley.

Thiel tried to disrupt what he saw as an overpriced and not-truly-intellectual university system, which he challenged with $100,000 Thiel Fellowships that required recipients to drop out of college, and what he saw as an overpriced and incompetent government, which he challenged by supporting libertarian and conservative groups and candidates.

Which just about brings us to the present.

In May 2016, Thiel admitted to funding Hulk Hogan’s privacy lawsuit against Gawker Media, which eventually bankrupted the publication. This action upset many liberals because it appeared to be an attack on the freedom of the press — after all, Gawker had antagonized Thiel in 2007 by outing him as gay, and now the powerful man appeared to be getting revenge.

Thiel publicly defended himself by saying he was defending broader issues of online privacy.

„The press is too important to let its role be undermined by those who would search for clicks at the cost of the profession’s reputation,” he wrote in The Times. Thiel pointed to his support of the Committee to Protect Journalists as evidence of good faith.

Perhaps privately, Thiel worried that Gawker was stirring up tensions and slowing global progress with its gleeful embrace of scapegoating. Shullenberger observed the same in a recent essay.

„It seems reasonable to conclude that Thiel’s animus against Gawker, which he has repeatedly accused of ‘bullying’ him and other Silicon Valley power players, is closely connected to his core concern with scapegoating, derived from his longstanding engagement with Girard’s ideas,” Shullenberger wrote. Perhaps Thiel also feared that Gawker was undermining the kind of journalism that spread truth.

As for his thoughts on sexual privacy, Thiel’s stance appears to follow his criticism of multiculturalism. He doesn’t want to identify as a gay man; he’d rather identify as a human.

In June 2016, Thiel took his most provocative action yet. Appearing at the Republican National Convention, he endorsed Donald Trump for president.

„I’m not a politician. But neither is Donald Trump,” Thiel told the audience. „He is a builder, and it’s time to rebuild America.”

Thiel’s support for Trump surprised many people who may have assumed that any smart person out of Silicon Valley must be a liberal, but it made sense in a lot of ways.

On the surface, Thiel might have liked a candidate who was a founder, who mocked political correctness, who pledged to reduce the size of government, and who, in general, seemed likely to disrupt politics as usual.

Although Thiel was once skeptical about politics — he wrote in 2004 that „no new Alexander is in sight to cut the Gordian knot of our age” — perhaps he saw Trump as the rare leader who might accomplish something.

On a deeper level, perhaps Trump fit into Thiel’s grand historical plans. Here was a man who would disrupt the runaway mimesis caused by globalization, which encouraged people around the world to compare their lives to everyone else’s. Here was a man who was already channeling mimetic tensions through scapegoating — conservatives were venting about Mexicans, the Chinese, and Hillary Clinton, while liberals were venting about Trump himself. By serving these functions, the provocative candidate might paradoxically defuse or distract from global tensions.

Perhaps, as suggested by Shullenberger and others, Trump is destined to become a scapegoat for the ages, a kinglike figure who is in one way or another sacrificed to create a new world order.

„Trump even viscerally looks the part of the old scapegoat kings who would be ceremonially paraded before being sacrificed,” the anthropologist David Gornoski wrote.

Has Thiel really done these things to ensure the spread of individual freedom, in pursuit of global peace? Whatever exactly he is doing, don’t expect him to talk openly about it.

Thiel subscribes to „the Straussian idea that it’s important for the intellectual elite and the ruling class to have secrets,” Shullenberger wrote in an email. As scary as that sounds, one might take faith in the idea that Thiel believes in a final reckoning.

„The Christian statesman or stateswoman must diverge from the teachings of Strauss in one decisive respect,” Thiel wrote in 2004. „One must never forget that one day all will be revealed, that all injustices will be exposed, and that those who perpetrated them will be held to account.”

Anunțuri

Read Full Post »

Am citit astăzi comentariul unui amic despre decizia guvernului Ponta de a aproba începerea exploatării aurului la Roșia Montană și mi-am amintit de un banc:

„Un oltean stătea pe o bancă în parc. Deodată, vede un deltaplan care coboară în viteză şi se înfige într-un bloc.
– Păi sigur, zice olteanul, la aşa ţară, aşa teroriști…”

Mă gândeam că dreapta a venit la putere acum vreo 9 ani. Și după SINGURA măsură de dreapta, taxa unică, a început cu idioțeniile: a mărit contribuțiile la CAS, a mărit TVA-ul și în rest… NIMIC. Doar ceva gargară furnizată de Marele Cârmaci. A fost nevoie de un guvern „de stânga” ca să se aprobe exploatarea aurului la Roșia Montană, să se vorbească de reducerea TVA-ului și a contribuțiilor la CAS sau de încurajarea business-ului de către stat.

Jenant… Așa țară, așa dreptaci… Fie copii de politruci sovietici (Patapievici, Tismăneanu, Roman), fie angajați la stat, fie abonați la contracte cu statul. Uite așa se face că eu, libertarian convins, am ajuns să votez cu „STÂNGA”. Și zău că nu-s nici anarhist și nici nihilist.

PS: Îmi amintesc cu nostalgie de eliminarea impozitelor pentru programatori, liberalizarea pieței de telecom și a celei bancare și de privatizarea Petrom de către guvernul „de stânga” condus de Adrian Năstase. Fir-ar mama ei de dreapta băsisto-macovisto-boccie. Cum ne-a făcut ea să pierdem 10 ani de pomană… Fantomele triste ale fostei Securități.

Read Full Post »

Ramasesem dator cu un articol depre Media si apetitul acesteia pentru manipulare.

Ca un individ care a avut tangenta cu presa timp de 22 de ani am crezut tot timpul ca presa e o forma de exprimare a libertăţii de gândire ce contribuie la formarea opiniei publice. Existenta presei, a mediei in general duce la pluralismul ideilor si la schimbului liber a acestora. Reprezinta suma tuturor mijloacelor de comunicare ce pot ajunge la un număr foarte mare de oameni ajutandu-I sa ia decizii, educandu-i, ajutandu-i, aparandu-i.

Se pare ca politicienii au inteles mult mai bine decat masele rolul mediei, nu neaparat in sensul definitiei mai putin exhaustive de mai sus ci in sensul constructiei unui instinct de conservare cu efecte perverse: if you can’t fight them, join them! Nu am de gand sa fac o istorie a presei, nici sa analizez cand si cum, sau ce a generat mutatia intereselor acesteia. Daca as face-o, subiectul ar trebui sa fie mult mai amplu si sa trateze si rolul societatii civile, a sindicatelor, a patronatului in raport cu Puterea.

O sa pastrez de asemenea pentru un post ulterior o dezbatere despre presa si media Romaneasca, intrucat nu face o exceptie de la trendul general ce pe nesimtite ne-a confiscat libertatile. Consumam multa energie pe tema ingradirii individului si dreptului nostru la intimitate intrucat simtim acut agresiunea prin tentativele legiuitorilor de a-si exercita controlul, mai mult, chiar prin abuzurile acestora. Uitam insa ca nici unul dintre noi n-am miscat un deget cand, fara sa ne dam seama, ne-a fost confiscata presa.

Este hilar cum protestam pentru libertatile Internetului si pierdem din vedere faptul ca la fel s-a intamplat cu media. Procesul a fost insa lent, s-a produs prin implementarea unui gradient aproape imperceptibil. Procesul de tranzitie spre control a fost usor de gestionat, mai ales ca a trebuit aplicat unui numar limitat de indivizi, nu ca in cazul Internetului. Din pacate nici acesta nu mai are mult pana la a fi confiscat, caci se intampla in timp ce scriu aceste randuri. Ca inginer specializat in telecomunicatii am multe banuieli si certitudini privind acest proces, nu va asteptati sa intru in detalii, intrucat tin la viata mea …

Mai in gluma, mai in serios, am tot vanturat pe-aici ideea implicarii mele in politica. Am si finantat modest o campanie in vremea in care imi mergea mai bine. Nici macar n-a fost in Romania, s-a intamplat cand lucram in State lovindu-ma in hotel de stuff-ul unui candidat in care mi-am pus mari sperante. Puteam sa joc la Casino, cam tot aia era, insa mi s-a parut mai fun calea pe care am descris-o. Cativa din amicii mei ma mai tachineaza pe acest subiect, amintindu-mi ca si Bin Laden a fost ucis tot cand eram plecat intr-o scurta delegatie acolo.

Nu stiu cat sunt de libertarian, Porthos zice ca nu prea l-am convins, anumiti indivizi de pe blog deja fac bube numai cand aud cuvantul, insa in sinea mea trebuie sa admit ca nici macar nu stiu ce sunt, pot doar sa spun ca ideea m-a fascinat ascultandu-l pe fostul medic obstetrician Ron Paul http://en.wikipedia.org/wiki/Ron_Paul republican cu un puternic iz libertarian infrant in campaniile prezidentiale din USA din 2008, 2012. Un orator desavarsit, cu un discurs simplu si direct, greu de inghitit pe alocuri, cu un puternic simt al libertatii si printre putinii aparatori ai legii fundamentale: Constitutia.

Un adversar declarat al complexului militaro-industrial (probabil si din cauza asta n-a avut succes) al deficitelor bugetare si minciunii de pe Wall-Street, Ron Paul smulgea ropote de aplauze pana si in randul tinerilor. Sunt multe filme pe care le puteti viziona pe Youtube (o sa trebuiasca sa alocati mult timp) in care isi imparte la zero adversarii politici, in care pune reporteri in dificultate insa cel mai interesant mi se pare cel legat de tema subiectului inceput de mine, anume manipularea practicata de media, dovedita prin repetate nedreptati cauzate de CNN, FOX, CNBC si alte canale importante in decursul campaniei, pana si BBC …

Va las pe voi sa trageti concluziile …

Read Full Post »

După cum spuneam și la articolul precedent, astăzi mi-am propus să discutăm despre cum se „fabrică” miliardarii, ÎN CONDIȚIILE CORECTE (aka lipsa intervenției statului), exemplificând cu povestea lui John D. Rockefeller.

Dacă vreodată v-ați imaginat că John D. Rockefeller s-a născut într-o familie înstărită, vă spun din start că nu e așa. Dimpotrivă, a avut ghinionul (sau poate norocul), ca tatăl să fie cam escroc, inclusiv cu propria familie, spunând „I cheat my boys every chance I get. I want to make ‘em sharp.” Așa că prima lecție a fost să nu te bazezi pe nimeni altcineva, ci doar pe forțele tale. În plus, a învățat să negocieze și să nu se lase păcălit.

Ca mulți alți antreprenori, a remarcat cererea mare pentru kerosen, care înlocuia treptat spermanțetul și și-a creat împreună cu alți parteneri, inclusiv un chimist, propria „rafinărie”. Obsedat de eficientă, și-a îmbunătățit procesul de fabricație și apoi având profituri mai mari decât competitorii săi a început treptat să-i achiziționeze. Modul „barbar” era următorul: le arăta acestora propria contabilitate și de cât de profitabil era, apoi le făcea o ofertă generoasă de cumpărare. În majoritatea cazurilor, competitorii preferau să vândă, unii din ei ajungând parteneri grupul astfel creat (de exemplu Charles Pratt și Henry H. Rogers deveniți oameni cheie în noul Standard Oil Trust).

Firește că erau și companii care îl refuzau. În acest caz, Rockefeller scădea prețurile până sub nivelul de profitabilitate al competitorului, iar după faliment îi cumpăra pe mai nimic proprietățile scoase la licitație de către lichidator. Cu adevărat „barbare” metode.

Aș fi vrut să abordez și alte două episoade cel al „cartelului” cu căile ferate și respectiv al procesului anti monopol pornit de către un mare escroc politic, pe numele lui Theodore Roosevelt, dar mi-e teamă că vă veți plictisi.

Deocamdată vă adresez următoarea întrebare: vi se pare că „baronul tâlhar” a fost cu adevărat „tâlhar” din ceea ce am spus mai sus? Sau dimpotrivă, este pur și simplu povestea unui om de afaceri de succes?

PS: La vârsta de 86 de ani a scris următoarele versuri, ca un sumar al vieții lui:

„I was early taught to work as well as play,
My life has been one long, happy holiday;
Full of work and full of play-
I dropped the worry on the way-
And God was good to me everyday.”

Read Full Post »

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Stimulat de ideea colegului comentator dlnimeni, care a preferat până la urmă să se autocenzureze și inspirat de dl. Andrei Pleșu care a „plagiat” titlul Minima Moralia, dar a preferat să susțină o „pledoarie despre o etică a intervalului”, dar și de articolul colegului muschetar Aramis despre USL, rămas după câte spune dânsul „în pană, la răscruce”, m-am hotărât să abordez subiectul spinos al viitorului dreptei din perspectivă doctrinară, ideologică și mai ales praxiologică.

Dacă cineva se aștepta să fac o relatare a nunții domnișoarei europarlamentar, trebuie să vă previn „ab initio” că articolul de față nu are nici în clin nici în mânecă, ci doar în titlu, cu cele două ilustre personaje.

Acuzat pe blogurile „de stânga” că sunt băsist, iar pe cele „de dreapta” (inclusiv cel de față) recunosc și singur că sunt năstăsist, m-am gândit că ar fi momentul să mă dumiresc cărui curent aparțin. Sunt de dreapta, de stânga sau am rămas în pană, pe centru? La răscruce, cum ar zice colegul, popă aspirant și doar temporar muschetar, după cum l-a descris patronul nostru spiritual, Alexandre Dumas.

Ca un adept convins al „laissez-faire”-ului, mă gândesc că nu pot fi în niciun caz „de stânga”, care presupune ca statul să se ocupe de toate cele necesare cetățeanului, inclusiv de economie, dacă țara (sau după caz, situația) o cere. Pe de altă parte nici PDL-ist nu sunt, pentru că mă împac tot mai greu cu inovațiile acestuia în materie de libertăți cetățenești. Ultima, cea care stabilește că STS-ul se va ocupa de înregistrarea turiștilor la hotel „pentru combaterea evaziunii fiscale” m-a convins definitiv că nu pot fi „de dreapta”. Sau cel puțin nu de dreapta în sensul PDL.

Din fericire, discuția cu amicul Athos despre Soros, suspectat de acesta a fi mai etatist decât etatiștii indicați de mine („Putin, Orban și acum Băsescu”) m-a lămurit asupra aparentei probleme. Doar perspectiva economică sau doar socială asupra rolului statului este insuficientă. Este necesar să ne uităm în același timp și la libertatea economică, dar și la libertățile cetățenești.

Practic avem:
– din perspectivă economică: comunismul, unde statul are o implicare totală în economie, în totală opoziție cu „laissez-faire”-ul în care statul nu mai joacă practic niciun rol;
– din perspectivă socială: totalitarismul sau după caz, autoritarismul, unde libertățile cetățenești sunt practic inexistente, în totală opoziție cu „open society”, unde singura îngrădire a libertății e dată de momentul în care e afectată libertatea celorlalți. Aici statul este transparent prezentând contribuabililor toate cheltuielile publice, iar mijloacele de interacțiune cu alegătorii sunt flexibile și eficiente. Cum ar fi dialogul pe bloguri și Politica 2.0, promovate de dl. Adrian Năstase (după cum lesne ați observat a fost vorba de o manipulare năstăsistă ieftină).

Uitându-te la „dreapta” actuală românească, e imposibil să nu observi că „libertățile cetățenești” cum ar fi dreptul de a nu fi arestat fără motiv (ci doar pentru că te opui regimului), dreptul la liberă opinie sau dreptul la corespondență privată sunt doar o dulce amintire a perioadei „comuniste” când prim-ministru era domnul Adrian Năstase, iar președinte era „bătrânul edec comunist”, cum l-au denumit colegii mei muschetari pe Ion Iliescu.

În actuala „societate de dreapta”, președintele țării ne îndeamnă să boicotăm presa de opoziție, pentru că aparține „mogulilor comuniști” și e deci mincinoasă, uitând să precizeze ce trebuie să facem cu presa „mogulilor” din tabăra proprie, prea-cinstiții frați Păunești, celebri pentru „crony”-capitalismul dovedit în toate guvernările anterioare. Tot actuala „dreaptă”, prin intermediul blondei consiliere prezidențiale, devenită mai târziu super-ministru, ne demonstra că cei ce stăpânesc „serviciile” stăpânesc și „stenogramele” convorbirilor opozanților. Iar valul de stenograme s-a revărsat liber, înecând protestele opozanților și demonstrând cât de „rapace” pot fi aceștia în încercarea de a alege, ceea ce de altfel e dreptul lor (în calitate de proaspeți guvernanți), procurorul șef și șeful DNA.

Despre lunga listă de arestări preventive nu cred că e cazul să mai reamintesc. Concluzia: toți mogulii „răi” au devenit moguli „buni” după doar câteva zile de pârnaie demonstrativă.

În timpul acesta, conform colegului Aramis, „stânga” zace în pană, bulversată de ratarea suspendării. Alături de ea, zace la fel de bulversată, o mare parte din populația votantă a României, ușor nedumerită de apariția cvorumului scos din joben de Curtea Constituțională. Deși indiferent cum ai întoarce Constituția și cum ai scutura-o, un astfel de cvorum” nu este specificat nicăieri. Singura indicație se află într-o lege votată în 2000 de Parlament (Legea nr 3/2000). Logic ar fi ca Parlamentul, cel care a votat-o să aibă și dreptul constituțional de a o modifica. Surprinzător, în cei 12 ani care au trecut de atunci, acest drept a dispărut.

Mă întreb ce alte drepturi mai sunt pe cale de a dispărea. Și uitându-mă cu atenție în jur, îmi este imposibil să nu observ că lucrurile se petrec asemănător și Rusia lui Vladimir Putin, dar și în Ungaria lui Viktor Orban. Încet-încet, capitalismul de stat ia locul pieței libere, iar libertățile cetățenești sunt înlocuite cu vrerea guvernanților. Amintindu-mi de arestările demonstrative mă gândesc că poate e mai bine totuși să nu mai observ nimic și să mă întorc la titlu, schimbând un pic, în părțile esențiale, perspectiva.

După cum vă spuneam, d-ra Elena Băsescu, un strălucit europarlamentar român și o speranță… mă scuzați, nu este formularea corectă. Reiau, d-ra Elena Băsescu, viitoarea stea a politicii europene a binevoit să se căsătorească cu dl. Bogdan Ionescu, fost diplomat de carieră și actualmente tânăr industriaș român. Cei doi reprezintă dovada că și în România se poate reuși prin muncă asiduă și nu doar prin intermediul relațiilor părinților.

Ce ziceți, mi-a reușit? Nu ar fi bine oare dacă aș schimba și titlul? Dacă se supără Zeus? Începe să-mi pară rău că nu m-am limitat doar la discuțiile „filozofice”, utile politicienilor precum frecția la un picior de lemn.

PS: M-am gândit mai bine și mi-am dat seama de ce mă consider libertarian. Însă tot nu înțeleg ce am în comun cu dl. Patapievici. Mă ajută cineva?

UPDATE: Pentru a lămuri un pic lucrurile cu libertatea economică, cea socială și unde ar fi libertarianismul aveți aici o operă de artă („Nolan chart”, ușor modificată)
Libertarianism

Read Full Post »