Prefața la Anarhie, Stat și Utopie – Robert Nozick

Provocare adresată amicului meu libertarian Ghiță Bizonu’, cel ce se pretinde militarist, „cekist” și de KGB iubitor: îl provoc să infirme LOGIC ideile lui Nozick din cartea postată ca link aici, această prefață fiind, sper eu, suficient de interesantă pentru a citi și cartea.

Sunt tentat să extind provocarea și către iubitorii de „filozofie” a la Pleșu și Patapievici, dar tare îmi e teamă că astfel de discuții „serioase” nu sunt pe placul domniilor lor, fiind aride și plicticoase. Rămâne deci să citim din când în când, cu maximă plăcere, despre fetița cu chibrituri (aka femeia cu ziare la giratoriu) și excomunicații bisericii ortodoxe

Indivizii au drepturi și nimeni – persoană sau grup – nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile). Aceste drepturi sunt atât de puternice și merg atât de departe încât se poate pune întrebarea ce rol mai au statul și reprezentanții lui oficiali, dacă mai au vreunul?

Cât spațiu lasă statului drepturile indivizilor? Preocuparea de bază a acestei cărți este natura statului, funcțiile sale legitime și justificările lui, în cazul în care există vreuna; de-a lungul cercetării noastre se întrepătrund multe teme și probleme variate.

Referitor la stat, concluziile noastre principale sunt:

1. Un stat minimal, limitat la funcțiile restrânse ale protecției împotriva forței, furtului, înșelătoriei, și ale asigurării, respectării contractelor, șamd este justificat.

2. Orice stat care are funcții mai extinse va încălca drepturile persoanelor de a nu fi forțate să facă anumite lucruri și este așadar nejustificat.

3. Statul minimal te și inspiră și este și drept.

Două consecințe sunt demne de luat în considerație: statul nu poate folosi aparatul său coercitiv cu scopul de a-i obliga pe unii cetățeni să-i ajute pe alții, sau pentru a le interzice unele acti­vități spre propriul lor bine sau propria lor protecție.

În pofida faptului că sunt excluse doar căile coercitive care conduc la aceste țeluri, rămânând cele liber-consimțite, sunt mulți aceia care vor respinge de la început concluziile noastre, știut fiind că nu vor să accepte nimic din ceea ce denotă cruzime față de nevoile și suferința celorlalți. Cunosc această reacție; am avut-o și eu atunci când am început să meditez la astfel de idei. Cu strângere de inimă mi-am dat seama că datorită unor motive și argumente variate încep să mă las convins de punctele de vedere Libertariene (cum sunt numite acum adesea).

Această carte a păstrat puține dintre dovezile șovăielii mele anterioare. Ea conține, în schimb, multe dintre considerațiile și argumentele pe care le prezint cât mai convingător. Deci, mi-am asumat riscul de a pro­duce o dublă iritare: pentru poziția pe care o apăr și pentru că ofer justificări în sprijinul acestei poziții.

Vechea mea ezitare nu mai este prezentă în acest volum, pentru că a dispărut. De-a lungul timpului, m-am obișnuit cu aceste puncte de vedere și cu consecințele lor, iar acum văd sfera politi­cului prin intermediul lor. (Să spun că ele îmi permit să văd prin sfera politicului ?) Deoarece mulți dintre aceia care susțin o poziție asemănătoare sunt obtuzi și, în mod paradoxal, resentimentari față de alte moduri mai libere de a exista, faptul că eu am acum răspunsuri firești care articulează teoria mă plasează într-o com­panie proastă. Nu sunt bucuros că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc și îi respect nu sunt de acord cu mine, căci am depășit faza plăcerii, nu întru totul admirabile, de a-i irita, sau de a-i ului pe oameni, prin producerea unor argumente puternice în sprijinul pozițiilor pe care ei nu le agreează, sau chiar le detestă.

Stilul meu este asemănător aceluia în care sunt scrise multe lucrări filozofice contemporane din domeniul epistemologiei sau metafizicii: există argumente elaborate, afirmații combătute prin contra-exemple neverosimile, teze surprinzătoare, puzzles, condiții structurale abstracte, provocări de a găsi o altă teorie care se potri­vește cu un domeniu specificat de cazuri, concluzii neașteptate șamd. Deși sper că toate acestea produc interes intelectual și emoție, unii pot să creadă că adevărul despre etică și despre filo­zofia politică este prea serios și important pentru a fi obținut prin astfel de mijloace „stridente”. Cu toate acestea, este posibil ca în etică să nu găsim răspunsuri corecte la ceea ce gândim în mod firesc.

Nu este nevoie să folosim argumente elaborate pentru a siste­matiza concepția predominantă sau pentru a explica principiile acceptate. Se crede de obicei că simplul fapt de a arăta că alte concepții contrazic concepția pe care cititorii doresc oricum să o accepte reprezintă o obiecție față de concepțiile respective. Dar o concepție care se deosebește de concepția cititorilor nu se poate apăra numai arătând că punctul de vedere împărtășit de cititori se află în conflict cu ea! În schimb, ea va trebui să supună concepția general acceptată celor mai grele teste și solicitări intelectuale, prin intermediul contraargumentelor, al examinării atente a presupozițiilor sale și al prezentării unui șir de situații posibile în care până și susținătorii ei să fie nemulțumiți de consecințele doctrinei.

Chiar cititorul pe care argumentele mele nu-l conving ar trebui să accepte că, prin susținerea și apărarea concepției sale, el a clari­ficat-o și a adâncit-o. Mai mult, îmi place să cred că onestitatea intelectuală cere ca, din când în când cel puțin, să părăsim modul nostru de a gândi pentru a ne confrunta cu argumente puternice, opuse concepțiilor noastre. Cum altfel ne vom pune la adăpost de persistența în greșeală? Mi se pare însă corect să-i amintesc citi­torului că și onestitatea intelectuală are pericolele ei; argumente pe care le deslușim la început cu o fascinație marcată de dorința de a ști pot ajunge să ne convingă și chiar să ni se pară firești și intuitive. Numai refuzul de a asculta ne dă garanția de a nu fi prinși în mrejele adevărului.

Miezul acestei cărți îl constituie argumentele ei; totuși, vă pot arăta ce va urma. Deoarece punctul de plecare este o formulare pregnantă a drepturilor indivizilor, eu iau în serios pretenția anarhistului că în procesul menținerii monopolului atât asupra folosirii forței cât şi asupra protejării fiecărui individ dintr-un teritoriu, statul trebuie să violeze drepturile indivizilor şi să fie deci imoral. Împotriva acestei afirmații, argumentez că un stat ar apărea din anarhie (aşa cum ne apare în starea naturală a lui Locke) chiar dacă nimeni nu l-ar dori sau nu ar încerca să-l înfăptuiască, printr-un proces care nu este necesar să violeze drepturile cuiva. Dezvoltarea acestui argument central al Parții 1 duce la o diversitate de probleme, cum ar fi, de ce doctrinele morale implică existența unor constrângeri colaterale asupra acțiunii şi nu pur şi simplu orientarea acesteia către țel, atitudinea faţă de animale, de ce este satisfăcătoare explicația apariției unor structuri complicate prin intermediul unor procese în care nimeni nu le are în vedere, motivele pentru care unele acțiuni sunt prohibite şi nu permise, dată fiind compensația plătită victimelor acestora, inexistența unei teorii a pedepsei bazată pe intimidare, chestiuni legate de interzicerea acțiunilor riscante, aşa-numitul „principiu al imparțialității” (fairness) al lui Herbert Hart, atacul preventiv şi detenția preventivă. Aceste chestiuni şi încă altele sunt propuse pentru a permite cercetarea naturii şi legitimității morale a statului şi anarhiei.

Partea 1 justifică statul minimal; Partea a II-a susține că nici un stat cu atribuții mai extinse nu poate fi justificat. La început argumentez că o multitudine de temeiuri prin care se încearcă justificarea unui stat cu atribuții mai extinse nu rezistă. Împotriva afirmaţiei că un asemenea stat îşi află justificarea în măsura în care realizează sau produce dreptate distributivă între cetățenii lui, dezvolt o teorie a dreptăţii (teoria îndreptățirii – entitlement theory) care nu cere deloc un stat cu atribuții extinse şi folosesc aparatul acestei teorii pentru a diseca şi a critica alte teorii ale dreptăţii distributive care iau în considerație un astfel de stat, bazându-se în mod special pe recenta teorie puternică a lui John Rawls.

Sunt criticate şi alte motive despre care unii ar putea crede că justifică un stat cu atribuții mai extinse, motive cum ar fi egalitatea, invidia, controlul muncitorilor şi teoriile marxiste ale exploatării. (Cititorii care consideră că Partea 1 este dificilă vor găsi Partea a II-a mai accesibilă, cu Capitolul 8 mai accesibil decît Capitolul 7.) Partea a II-a se încheie cu o descriere ipotetică a felului în care ar putea să apară un stat cu atribuții mai extinse, o poveste destinată să facă un astfel de stat destul de neatrăgător. Chiar dacă statul minimal este singurul justificabil, el poate să pară tern şi neatractiv, ceva ce cu greu ar inspira sau ar reprezenta un țel pentru care să merite să lupţi. Pentru a evalua acest punct de vedere, mă adresez acelei proeminente tradiții inspiratoare a gândirii sociale, teoria utopică, şi argumentez că ceea ce poate fi salvat din această tradiție este exact structura statului minimal. Argumentul conține: o comparație a diferitelor metode de modelare a unei societăți, instrumente de proiectare şi de filtrare şi prezentarea unui model care solicită aplicarea noțiunii econometrice de nucleu al unei economii.

Sublinierea acelor concluzii care diferă de ceea ce cred cei mai mulţi dintre cititori poate fi înșelătoare, deoarece s-ar putea crede că această carte este un fel de mic tratat politic. Nu este aşa ceva; este o explorare filozofică a unor probleme, multe dintre ele fascinante ca atare, care apar şi se împletesc atunci când luăm în considerare drepturile individului şi statul. Cuvântul „explorare” este bine ales. O anumită concepție asupra felului de a scrie o carte de filozofie susține că un autor trebuie să se gândească la toate amănuntele concepției pe care o prezintă şi la problemele ei, șlefuind şi rafinând punctul său de vedere pentru a prezenta lumii un întreg finit, complet şi elegant. Nu împărtășesc această concepție. În orice caz, cred că există un loc şi o funcție în demersul nostru intelectual şi pentru o lucrare mai puțin completă, care conține prezentări neîncheiate, conjecturi, întrebări şi probleme deschise, direcții de urmat, legături colaterale ca şi o linie principală de argumentare. Există un loc şi pentru alte cuvinte decît cele finale asupra temelor pe care le abordăm.

Într-adevăr, maniera obișnuita de a prezenta o lucrare filozofică mă derutează. Sunt scrise lucrări de filozofie ca şi cum autorii lor le consideră a fi adevărul absolut asupra subiectului tratat. Dar desigur, nu fiecare filozof gândește că, în cele din urmă, a găsit, slavă Domnului, adevărul şi că a construit o fortăreața inexpugnabilă în jurul lui. În realitate, toţi suntem mult mai modești. Şi avem bune temeiuri să fim aşa. După ce a gândit mult timp şi în mod profund asupra ideii pe care o prezintă, un filozof are o reprezentare destul de bună despre punctele ei slabe, despre locurile unde este plasată marea încărcătură intelectuală şi care sunt poate prea fragile pentru a o susține şi despre locurile în care ar putea să apară neclarități în punctul său de vedere, supoziții necercetate cu atenție care-l fac să nu se simtă în largul lui.

O formă a activității filozofice se aseamănă cu împingerea şi îngrămădirea lucrurilor pentru a se potrivi într-un perimetru fixat de o anumită formă. Toate lucrurile se găsesc aici, la îndemâna şi ele trebuie potrivite. Împingi şi înghesui materialul într-o suprafață rigidă așezându-l pe o latură şi iese în afară pe altă latură. Apeşi pe locul în care s-a produs denivelarea şi produci alta Într-un alt loc. Așadar împingi şi înghesui şi tai marginile şi colțurile lucrurilor în aşa fel încât să se potrivească şi apeşi până când în cele din urmă aproape totul se așază mai mult sau mai puțin instabil; ceea ce nu se potriveşte este așezat departe, ca să nu se mai vadă. (Desigur, nu totul este atât de brut. Mai există şi persuasiunea şi lingușirea. Şi limba în care scrii.) Repede, găsești un unghi din care pare că totul se potriveşte şi faci un instantaneu ; mărești viteza de expunere, înainte ca ceva să iasă din cadru într-un mod prea evident. Apoi, revii în camera obscură pentru a retușa crăpăturile, tăieturile şi rupturile în țesătura cadrului. Rămâne ca fotografia să fie luată drept o reprezentare a lucrurilor, exact aşa cum sunt ele şi să se observe cum în nici o altă formă lucrurile nu se potrivesc aşa cum trebuie.

Nici un filozof nu spune: „Am plecat de aici, am ajuns aici; principala slăbiciune în lucrarea mea este că am mers de acolo, aici; în special, iată cele mai notabile distorsiuni, împinsături, forțări, maltratări, înșelătorii, exagerări pe care le-am comis în timpul călătoriei; ca să nu mai menționez lucrurile pe care le-am aruncat şi le-am ignorat şi pe toate acelea la care am evitat să mă uit”.

Reticența filozofilor faţă de slăbiciunile propriilor lor concepții nu este, cred eu, pur şi simplu o chestiune de onestitate şi integritate filozofică, deşi este aşa ceva, sau, cel puțin, devine aşa ceva atunci când este conștientizată. Reticența se leagă de țelurile pe care le au filozofii în formularea concepțiilor lor. De ce țin cu tot dinadinsul să forțeze totul să intre într-un cadru fixat ? De ce nu un alt cadru sau, în chip mai radical, de ce să nu lăsăm lucrurile acolo unde sunt? La ce ne ajută să avem totul în interiorul unui cadru? De ce vrem ca lucrurile să se prezinte aşa? (De ce ne protejează aceasta?) Sper să nu pot să evit aceste întrebări profunde (şi înspăimântătoare) în opera mea viitoare.

Oricum, ceea ce mă determină să menționez aceste probleme aici nu este sentimentul că ele ar aparține mai degrabă acestei lucrări decît altor scrieri filozofice. Cred că ceea ce spun în această carte este corect. Acesta nu este felul meu de a da înapoi. Dimpotrivă, îmi propun să vă dau totul: îndoielile şi neliniștile, incertitudinile și opiniile, convingerile şi argumentele.

În acele puncte speciale din argumentele, pasajele, supozițiile mele şamd, unde simt o tensiune, încerc să comentez sau cel puțin să atrag atenția cititorului asupra a ceea ce mă face să nu mă simt bine. Este posibil ca încă de acum să dau glas unor temeri teoretice generale. Cartea aceasta nu prezintă o teorie precisă a fundamentelor morale ale drepturilor individului, nu conține o expunere precisă şi o justificare a unei teorii retributive a pedepsei ; sau o formulare precisă a principiilor teoriei tripartite a dreptăţii distributive pe care o prezintă. O mare parte din ceea ce spun se bizuie pe caracteristici generale sau folosește astfel de caracteristici pe care cred că le-ar avea aceste teorii, dacă ele ar fi elaborate. Aş vrea să scriu despre aceste teme în viitor. Dacă o voi face, nu mă îndoiesc de faptul că teoria care va rezulta va fi diferită de ceea ce mă aștept acum să fie ea şi asta ar cere unele modificări în supra­structura edificată aici. Ar fi nechibzuit să mă aștept că voi îndeplini aceste sarcini fundamentale într-un mod satisfăcător ; cum de altfel ar fi şi dacă nu aş spune nimic până nu le voi fi îndeplinit. Poate că această carte îi va stimula pe alții să vină cu contribuții proprii.

Read Full Post »

Despre interzicerea manelelor și inteligență

Zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva despre emisiunile de la ProTV, Antene, etc. Cele cu maneliști și bătăi în direct la Capatos. Și zicea că pe internet circulă o petiție pentru interzicerea de către CNA a unor astfel de emisiuni.

Am încercat să explic că astfel de „inițiative” sunt stupide și periculoase. Pentru că te poți trezi de exemplu cu o petiție care să interzică programele de Discovery, National Geographic sau Travel pe principul că îi face pe oameni să se simtă proști sau că e bătaie de joc pentru cei ce nu-și permit să călătorească.

Cum democratic se poate vota orice, șansele unor astfel de petiții sunt sensibil mai mari decât ale celor care vor interzicerea manelelor.

În concluzie, mi-am îmbunătățit teoria cu 99% tâmpiți. La rândul lor se compun din 90% tâmpiți normali (de tipul iubitorilor de manele sau cei care dacă deschid o carte se deprimă instantaneu) și 9% tâmpiți cu pretenții, care sunt în stare să promoveze inițiative fără să se gândească la consecințe. Ăștia sunt cu adevărat nocivi.

Și tare mi-e teamă că în procentul rămas o să descopăr că 99% sunt tot tâmpiți de o toxicitate și mai crescută, pentru că e greu detectabilă. Sau vreo variantă inteligent malefică.

De exemplu comunitarienii, precum Shapiro. Acum vorbește de „Failure of the Enlightenment Project”. Cu idei de tipul comunitatea primează în fața individului. Nu e complet absurdă. E doar un pic perversă.

Ideologia ăstora e soră cu ideologia lui Putin: „de ce vă trebuie libertate măi retardaților? Vreți să fiți exploatați?”

Gata cu liberalismul ăsta absurd care ne face să murim de foame. Dictatorii luminați sunt soluția. Și uite așa învăț să-i apreciez pe neo-conservatori și abordarea lor pragmatică asupra problemelor filozofice: contează cine are arma mai mare. Abia după ce terminăm cu ei, putem avea dezbateri filozofice despre nuanțele subtile ale libertății. Și în general despre libertate și drepturi cetățenești, despre bazele morale ale politicii.

Încerc să ghicesc concluzia cursului: pentru oameni pragmatici, nu există baze MORALE ale politicii. Există doar abordări de succes și ratări (ratați).

Nașpa…

UPDATE: M-am mai uitat o dată în DEX

TÂMPÍT, -Ă, tâmpiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Prost, idiot; nerod, stupid, tâmp (1). ♦ Buimăcit, năucit, amețit, zăpăcit. 2. (Înv. și reg.) Tâmp (2). – V. tâmpi.

Cu excepția prostului, celelalte sunt definiții circulare tâmpit=idiot=nerod=stupid=tâmp. Așa că, pentru claritate, ar trebui să înlocuiesc în teorie tâmpit cu prost pentru că aici definiția este mult mai amplă:

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

Mult mai nuanțat. Acum e clar de ce sunt 99% proști pe pământ. Fiind Porthos, mă simt mândru că suntem majoritari. Dacă facem un partid, nimic nu ne mai poate învinge. Trăiască Partidul Prosthilor! Ar putea fi decretat fără probleme Partid Unic.

Read Full Post »

Falimentul Statului – o discuție despre nimic

Recunosc că sunt printre cei care se uită cu amuzament și chiar o oarecare bucurie la problemele STATULUI, fie el grec, spaniol, francez sau american. Sunt convins că nu vă spun nicio noutate. Pur și simplu nu cred că statul, așa cum a fost gândit în ultima sută de ani, mai poate funcționa eficient.

În ultimii ani am fost în vacanță în Grecia și chiar mă întrebam ce pot avea în comun grecii care muncesc și câte 14 ore pe zi cu falimentarul stat grec. Nimic. Uitați-vă și la noi și încercați să găsiți ceva în comun între paraziții care populează ministerele și companiile de stat și cei care lucrează peste 50 de ore pe săptămână în companiile private pe salarii mai mici decât cei din prima categorie. Tot nimic.

Chiar mă gândeam la un cunoscut, lucrător 9-to-5 la stat, care mă întreba ingenuu: cu ei, cei care nici nu vor nici să facă ceva stresant (cum ar fi să-și deschidă propriul business sau să lucreze într-o companie privată) și nici nu vor să spetească muncind (pentru că seara tot omul lucrător la stat bea o berică cu prietenii), cu ei ce se va întâmpla? Și uite că răspunsul vine din America. Nimic. Când nu vor mai fi bani, pur și simplu nu le va mai plăti nimeni salariile.

Așa că stau și mă amuz cu știrile despre falimentul probabil al statului american. Oricum nu ar fi prima oară. Au fost încă alte 18 cazuri începând cu 1976. Așa că sunt tare curios să văd ce se va întâmpla de această dată. Punem pariu că nu se va întâmpla nimic?

Există vreo soluție la problema ineficienței guvernelor centrale? Firește că exclud din start „soluțiile” îngrădirii libertăților cetățenești și a dictaturilor. Nu cred că cineva și-ar dori să trăiască în Rusia, China, Venezuela sau Cuba.

În filmul de mai jos vă propun un punct de vedere interesant si poate o solutie. Până la urmă nici măcar Traian Băsescu nu a fost chiar un primar slab. Ci doar un președinte dezastruos.

Read Full Post »

Justiția (noua religie) și dreptul de a fi sclavi

După cum ziceam și ieri am avut ocazia să văd un discurs de aproximativ o jumătate de oră, ținut de judecătorul Andrew Napolitano, actualmente analist la Fox News. Libertarian în convingeri, el este firește un suporter al lui Ron Paul.

Ca să vă faceți o imagine despre personaj citiți (în Wikipedia) lista cărților scrise de acesta. După cum ușor se poate remarca, cărțile au ca punct central libertățile cetățenești, explicând în detaliu cum acestea au dispărut bucățică cu bucățică, furate de… (șocant, nu-i așa) de chiar „Marii” Președinți. Ceea ce îl face să fie în același timp și anti-Bush, dar și anti-Obama, ambii fiind exponenți ai STATULUI omniprezent și omnipotent.

Urmărind filmul și cât am putut din referințele date de judecător am realizat că STATUL, indiferent de țara de care vorbim ne-a făcut SCLAVI, prin birocrație, legi imposibil de înțeles pentru muritorul de rând și o „Justiție” care a devenit un fel de religie modernă.

Din păcate filmul de mai jos („The Constitution For Dummies” by Judge Andrew Napolitano), este în limba engleză și nu este subtitrat. Și deși am încercat să-mi fac timp să-l traduc, încă nu am reușit acest lucru. Poate mă ajutați și voi, cei care veți avea răbdare să-l urmăriți și să-l comentați.

Read Full Post »

Pledoarie pentru un Partid Libertarian – episodul II – Rockefeller

După cum spuneam și la articolul precedent, astăzi mi-am propus să discutăm despre cum se „fabrică” miliardarii, ÎN CONDIȚIILE CORECTE (aka lipsa intervenției statului), exemplificând cu povestea lui John D. Rockefeller.

Dacă vreodată v-ați imaginat că John D. Rockefeller s-a născut într-o familie înstărită, vă spun din start că nu e așa. Dimpotrivă, a avut ghinionul (sau poate norocul), ca tatăl să fie cam escroc, inclusiv cu propria familie, spunând „I cheat my boys every chance I get. I want to make ‘em sharp.” Așa că prima lecție a fost să nu te bazezi pe nimeni altcineva, ci doar pe forțele tale. În plus, a învățat să negocieze și să nu se lase păcălit.

Ca mulți alți antreprenori, a remarcat cererea mare pentru kerosen, care înlocuia treptat spermanțetul și și-a creat împreună cu alți parteneri, inclusiv un chimist, propria „rafinărie”. Obsedat de eficientă, și-a îmbunătățit procesul de fabricație și apoi având profituri mai mari decât competitorii săi a început treptat să-i achiziționeze. Modul „barbar” era următorul: le arăta acestora propria contabilitate și de cât de profitabil era, apoi le făcea o ofertă generoasă de cumpărare. În majoritatea cazurilor, competitorii preferau să vândă, unii din ei ajungând parteneri grupul astfel creat (de exemplu Charles Pratt și Henry H. Rogers deveniți oameni cheie în noul Standard Oil Trust).

Firește că erau și companii care îl refuzau. În acest caz, Rockefeller scădea prețurile până sub nivelul de profitabilitate al competitorului, iar după faliment îi cumpăra pe mai nimic proprietățile scoase la licitație de către lichidator. Cu adevărat „barbare” metode.

Aș fi vrut să abordez și alte două episoade cel al „cartelului” cu căile ferate și respectiv al procesului anti monopol pornit de către un mare escroc politic, pe numele lui Theodore Roosevelt, dar mi-e teamă că vă veți plictisi.

Deocamdată vă adresez următoarea întrebare: vi se pare că „baronul tâlhar” a fost cu adevărat „tâlhar” din ceea ce am spus mai sus? Sau dimpotrivă, este pur și simplu povestea unui om de afaceri de succes?

PS: La vârsta de 86 de ani a scris următoarele versuri, ca un sumar al vieții lui:

„I was early taught to work as well as play,
My life has been one long, happy holiday;
Full of work and full of play-
I dropped the worry on the way-
And God was good to me everyday.”

Read Full Post »

Pledoarie pentru un Partid Libertarian – episodul I

Mă uit cu surprindere cum ne plângem de fiecare dată când așa zisa „dreaptă” românească ne lasă cu ochii în soare, dovedindu-se mai rea, mai lacomă și mai etatistă decât „stânga”, botezată „cripto-comunistă” doar din considerente de propagandă. Pentru că de fiecare dată stânga asta „cripto-comunistă”, face ceea ce am fi așteptat de la „dreapta”. Adică liberalizează, de-reglementează și privatizează. În timp ce pseudo-„dreapta”, ne servește cu grație poveștile „populare” europene, bune de… nu mai zic, că o să spuneți că vorbesc urât.

Însă cele două au ceva în comun. Ideea că STATUL trebuie să intervină, pentru a… nici ei nu știu exact de ce trebuie să intervină, însă cu toții au nevoie de banii noștri din taxe. În ciuda ideii că România are taxe reduse (arătându-se cu mândrie cota unică), realitatea este complet diferită. Aproape jumătate din banii plătiți de companii salariaților se duc pe taxe și contribuții inutile, cum ar fi asigurările publice de sănătate. Un sistem ce înghite miliarde și nu returnează aproape nimic.

Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este dacă doar așa se poate. Chiar e nevoie de un stat uriaș, care ne înghite jumătate din ceea ce producem? Iar banii „taxați” se scurg către pseudo-antreprenori gen Iordache, Cășuneanu, UTI, Patriciu, Păunescu (GCP) abonați la contractele cu statul, dar complet incapabili să livreze ceva pe o piață liberă, concurențială.

După părerea mea, dilema nu ar trebui să fie stânga-dreapta, ci etatism sau piață liberă.

Pe firul precedent, începusem să spun că dezvoltările spectaculoase, Marile Salturi, ale societății nu au loc prin decizie politică și coerciție, așa cum a crezut Mao (dar și Stalin sau Hitler), ci prin cooperare liber-consimțită.

Paradoxal, cam toate aceste perioade de dezvoltare explozivă, au loc după câte un conflict major și/sau o criză. Pare că societatea, corectează natural direcția aberantă încercată anterior, recuperând accelerat timpul pierdut.

Pare că doar în aceste scurte momente se respectă integral principiile fundamentale binecunoscute, dar niciodată respectate integral:
1. Dreptul la viață;
2. Dreptul la libertate;
3. Dreptul la proprietate.

În restul timpului, ni se repetă veșnicele prostii, de tipul „adevărul e undeva la mijloc”, „moderația e necesară”, etc, aruncându-se o anatemă incorectă și nedreaptă de „radicali” și „ultra-ortodocși”. Iar diverși escroci, auto-denumiți politicieni ne servesc variante „corectate” ale acestor principii. Iar o majoritate incapabilă de rațiune și natural înclinată către „compromisuri” mentale ajunge să-i voteze și să legifereze nedreptatea. Apoi aceeași stupidă majoritate se plânge de rezultat, votând o nouă serie de escroci ce le promite ca va avea grijă de ei, cei „năpăstuiți”.

Ciclul acesta vicios va continua probabil până când cei interesați să producă vor deveni majoritari. Adică aproape niciodată. Am zis aproape, pentru că aatfel de rare momente apar. După cum spuneam, după un război sau o criză profundă, când resursele sunt atât de puține încât promisiunile escrocilor nu sunt credibile. În acele rare momente fiecare se descurcă cum poate, încercând să coopereze liber. Sigur că apar și tâlharii, cei care speră să trăiască pe spinarea celorlalți, folosindu-se de forță. Așa cum face statul în restul timpului.

Însă cu adevărat interesantă, mi se pare inversarea albului cu negrul. Modul în care oameni de tipul lui John D. Rockefeller pot fi transformați de câte un tembeluț inutil, gen Ida Minerva Tarbell, în „baron tâlhar”. Ca apoi turmele de spălați pe creier să repete la unison tâmpenia, timp de zeci de ani.

Am mai discutat aici despre modul în care Rockefeller s-a transformat dintr-un mic „patron” de „rafinărie” aproape falită într-unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii. Sperând că nu o să vă plictisesc, voi relua un pic povestea în varianta romanțată a lui History Channel. Ca să nu lungesc inutil articolul de față, care deja a adunat aproape 100 de comentarii, voi posta episodul II al pledoariei ca articol separat.

Read Full Post »

Despre „dreptul divin” al statului de a ne taxa

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Milton Friedman – Libertate și egalitate?

„O societate care alege egalitatea înaintea libertății va sfârși fără a obține niciuna din ele. Iar o societate care va alege mai întâi libertatea, nu va obține egalitatea, dar va fi cel mai aproape de acest lucru. […]

Poți să încerci obținerea egalității doar dând dreptul unora să ia ceea ce aparține altora. Iar ceea ce se întâmplă de fapt este că A și B, decid ceea ce trebuie să facă C pentru D. Exceptând faptul că iau și ei un mic comision pe parcurs.”

Am ales filmulețul de mai jos, în urma unei discuții cu un colaborator apropiat, care a reușit să mă scoată ușor din papuci repetându-mi până la refuz că nu poate crede în „utopii”. De parcă respectarea dreptului de proprietate ar fi o utopie.

Mai trebuie să ținem cont că Milton Friedman vorbește de o societate în general corectă, în care A și B se mulțumesc cu un mic comision. În România sau Grecia, A și B decid ce trebuie să le plătească C, iar pe D îl lasă să moară de foame. Timp de patru ani uită complet de existența lui D, fiind obsedați cum să-l prindă pe C că nu își plătește „obligațiile legale”, iar la alegeri, atunci când au nevoie de votul lui D îl cumpără cu un kilogram de zahăr sau ulei, plătit bineînțeles tot din banii lui C.

Într-adevăr normalitatea a devenit o „utopie”.

Sigur că primul pas ar fi să-i obligăm pe A și B să ne arate ce fac cu taxele noastre transformate în bani publici. Întrebarea pe care mi-o pun este: nu cumva și asta este o utopie? Pentru că A și B știu foarte bine că dacă sunt prea deschiși nu vor mai putea fura nimic.

Singura soluție pe care o văd este să obligăm PRIN REFERENDUM clasa politică să ne arate TOATE cheltuielile pe care le fac în numele nostru. Din păcate de la un timp, totul a devenit „SECRET”.

Read Full Post »

Eba a luat Sida. Dreapta la răscruce, ce pana mea…

Stimulat de ideea colegului comentator dlnimeni, care a preferat până la urmă să se autocenzureze și inspirat de dl. Andrei Pleșu care a „plagiat” titlul Minima Moralia, dar a preferat să susțină o „pledoarie despre o etică a intervalului”, dar și de articolul colegului muschetar Aramis despre USL, rămas după câte spune dânsul „în pană, la răscruce”, m-am hotărât să abordez subiectul spinos al viitorului dreptei din perspectivă doctrinară, ideologică și mai ales praxiologică.

Dacă cineva se aștepta să fac o relatare a nunții domnișoarei europarlamentar, trebuie să vă previn „ab initio” că articolul de față nu are nici în clin nici în mânecă, ci doar în titlu, cu cele două ilustre personaje.

Acuzat pe blogurile „de stânga” că sunt băsist, iar pe cele „de dreapta” (inclusiv cel de față) recunosc și singur că sunt năstăsist, m-am gândit că ar fi momentul să mă dumiresc cărui curent aparțin. Sunt de dreapta, de stânga sau am rămas în pană, pe centru? La răscruce, cum ar zice colegul, popă aspirant și doar temporar muschetar, după cum l-a descris patronul nostru spiritual, Alexandre Dumas.

Ca un adept convins al „laissez-faire”-ului, mă gândesc că nu pot fi în niciun caz „de stânga”, care presupune ca statul să se ocupe de toate cele necesare cetățeanului, inclusiv de economie, dacă țara (sau după caz, situația) o cere. Pe de altă parte nici PDL-ist nu sunt, pentru că mă împac tot mai greu cu inovațiile acestuia în materie de libertăți cetățenești. Ultima, cea care stabilește că STS-ul se va ocupa de înregistrarea turiștilor la hotel „pentru combaterea evaziunii fiscale” m-a convins definitiv că nu pot fi „de dreapta”. Sau cel puțin nu de dreapta în sensul PDL.

Din fericire, discuția cu amicul Athos despre Soros, suspectat de acesta a fi mai etatist decât etatiștii indicați de mine („Putin, Orban și acum Băsescu”) m-a lămurit asupra aparentei probleme. Doar perspectiva economică sau doar socială asupra rolului statului este insuficientă. Este necesar să ne uităm în același timp și la libertatea economică, dar și la libertățile cetățenești.

Practic avem:
– din perspectivă economică: comunismul, unde statul are o implicare totală în economie, în totală opoziție cu „laissez-faire”-ul în care statul nu mai joacă practic niciun rol;
– din perspectivă socială: totalitarismul sau după caz, autoritarismul, unde libertățile cetățenești sunt practic inexistente, în totală opoziție cu „open society”, unde singura îngrădire a libertății e dată de momentul în care e afectată libertatea celorlalți. Aici statul este transparent prezentând contribuabililor toate cheltuielile publice, iar mijloacele de interacțiune cu alegătorii sunt flexibile și eficiente. Cum ar fi dialogul pe bloguri și Politica 2.0, promovate de dl. Adrian Năstase (după cum lesne ați observat a fost vorba de o manipulare năstăsistă ieftină).

Uitându-te la „dreapta” actuală românească, e imposibil să nu observi că „libertățile cetățenești” cum ar fi dreptul de a nu fi arestat fără motiv (ci doar pentru că te opui regimului), dreptul la liberă opinie sau dreptul la corespondență privată sunt doar o dulce amintire a perioadei „comuniste” când prim-ministru era domnul Adrian Năstase, iar președinte era „bătrânul edec comunist”, cum l-au denumit colegii mei muschetari pe Ion Iliescu.

În actuala „societate de dreapta”, președintele țării ne îndeamnă să boicotăm presa de opoziție, pentru că aparține „mogulilor comuniști” și e deci mincinoasă, uitând să precizeze ce trebuie să facem cu presa „mogulilor” din tabăra proprie, prea-cinstiții frați Păunești, celebri pentru „crony”-capitalismul dovedit în toate guvernările anterioare. Tot actuala „dreaptă”, prin intermediul blondei consiliere prezidențiale, devenită mai târziu super-ministru, ne demonstra că cei ce stăpânesc „serviciile” stăpânesc și „stenogramele” convorbirilor opozanților. Iar valul de stenograme s-a revărsat liber, înecând protestele opozanților și demonstrând cât de „rapace” pot fi aceștia în încercarea de a alege, ceea ce de altfel e dreptul lor (în calitate de proaspeți guvernanți), procurorul șef și șeful DNA.

Despre lunga listă de arestări preventive nu cred că e cazul să mai reamintesc. Concluzia: toți mogulii „răi” au devenit moguli „buni” după doar câteva zile de pârnaie demonstrativă.

În timpul acesta, conform colegului Aramis, „stânga” zace în pană, bulversată de ratarea suspendării. Alături de ea, zace la fel de bulversată, o mare parte din populația votantă a României, ușor nedumerită de apariția cvorumului scos din joben de Curtea Constituțională. Deși indiferent cum ai întoarce Constituția și cum ai scutura-o, un astfel de cvorum” nu este specificat nicăieri. Singura indicație se află într-o lege votată în 2000 de Parlament (Legea nr 3/2000). Logic ar fi ca Parlamentul, cel care a votat-o să aibă și dreptul constituțional de a o modifica. Surprinzător, în cei 12 ani care au trecut de atunci, acest drept a dispărut.

Mă întreb ce alte drepturi mai sunt pe cale de a dispărea. Și uitându-mă cu atenție în jur, îmi este imposibil să nu observ că lucrurile se petrec asemănător și Rusia lui Vladimir Putin, dar și în Ungaria lui Viktor Orban. Încet-încet, capitalismul de stat ia locul pieței libere, iar libertățile cetățenești sunt înlocuite cu vrerea guvernanților. Amintindu-mi de arestările demonstrative mă gândesc că poate e mai bine totuși să nu mai observ nimic și să mă întorc la titlu, schimbând un pic, în părțile esențiale, perspectiva.

După cum vă spuneam, d-ra Elena Băsescu, un strălucit europarlamentar român și o speranță… mă scuzați, nu este formularea corectă. Reiau, d-ra Elena Băsescu, viitoarea stea a politicii europene a binevoit să se căsătorească cu dl. Bogdan Ionescu, fost diplomat de carieră și actualmente tânăr industriaș român. Cei doi reprezintă dovada că și în România se poate reuși prin muncă asiduă și nu doar prin intermediul relațiilor părinților.

Ce ziceți, mi-a reușit? Nu ar fi bine oare dacă aș schimba și titlul? Dacă se supără Zeus? Începe să-mi pară rău că nu m-am limitat doar la discuțiile „filozofice”, utile politicienilor precum frecția la un picior de lemn.

PS: M-am gândit mai bine și mi-am dat seama de ce mă consider libertarian. Însă tot nu înțeleg ce am în comun cu dl. Patapievici. Mă ajută cineva?

UPDATE: Pentru a lămuri un pic lucrurile cu libertatea economică, cea socială și unde ar fi libertarianismul aveți aici o operă de artă („Nolan chart”, ușor modificată)

Read Full Post »

Între „stânga” și „dreapta” – „Revolta lui Atlas”

După formidabilul articol, scris de genialul meu amic, articol din care cel mai interesant și important lucru povestit este că i se cojește pielea de la soare, am stat pe gânduri dacă blogul ăsta are vreun sens. Mai ales că celălalt articol, cel despre Kant, pe care-l așteptam cu nerăbdare, întârzie din motive obiective.

Gândindu-mă însă mai bine am realizat că blogul nostru ilustrează perfect situația stranie în care ne aflăm. Oamenii cu adevărat inteligenți și care au și ceva util de spus, nu au timp să o facă, pentru că au ceva mai important de făcut. Iar cei care nu am nimic de spus și nici ceva cu adevărat util de făcut, au timp din belșug și atunci pot face liniștiți „filozofie” doar pentru a ne arăta astfel cât de geniali sunt. Așa se explică, de ce un mare eseist și filozof precum prietenul amicului meu este considerat un „titan” al gândirii mioritice. Nu pentru că ar fi spus ceva cu adevărat remarcabil. Sau de o certă utilitate. Nu, el ne poate argumenta pe o sută de pagini (slavă domnului că-s doar atâtea), necesitatea unei „etici a intervalului”, de îți vine să te gândești praxiologic despre rudele lui defuncte, prieteni, amici sau discipoli.

Oare din cele douăzeci de milioane de suflete, vorbitoare de limba română nu se pot găsi măcar doi-trei care să poată spune ceva util despre ieșirea din situația actuală? Sincer pe mine mă doare fix în cot cine e la Cotroceni, atât timp cât mă lasă să trăiesc liniștit și nu decide că partidul și statul lui are nevoie de mai mult de jumătate din banii pe care-i câștig. Sigur că este important ca din banii pe care astfel îi colectează, să nu cheltuiască… cu 20% mai mult, încercând să mă convingă că e DOAR 3% deficit din PIB și să-mi justifice astfel alte zeci de miliarde împrumutate și pe care ar trebui să le plătesc tot EU, CONTRIBUABILUL.

Întrebarea este: ce facem dacă se întâmplă asta? S-a întâmplat în Grecia. Se întâmplă aproape peste tot în Europa. Se întâmplă chiar și în Statele Unite. Oare au înnebunit cu toții?

Mai mult, deși criza SUBPRIME a fost declanșată de Măria Sa Statul, prin subvenționarea creditelor subprime, vinovată este… Piața Liberă. E ca și cum, „dacă statul ar da o hotărâre că toate casele se vopsesc în albastru, ulterior i-am acuza pe zugravi că le-au pictat atât de urât în… albastru” („plagiat” după Nicole Gelinas). Mai departe, deși Măria Sa Statul s-a împrumutat împotriva oricărei logici elementare, vinovații pentru criza DATORIILOR SUVERANE sunt… contribuabilii. Pentru că nu plătesc cât și-ar permite. Mai ales cei care au. Pentru că de asta au, ca să dea la cei mai puțin favorizați de soartă. Nu zău? Și dacă nu vreau? Pentru că înainte de a mă gândi la bugetivorii statului care vor muri de foame, sunt obligat să mă gândesc la cei cu care lucrez. Apoi la parteneri și acționari. Apoi la familie. Și de ce, nu la mine însumi.

Hmmm… ce sună greșit în lista de mai sus? Hai să fim sinceri, câți din noi sunt cu adevărat atât de altruiști încât ordinea să fie cea indicată mai sus? Îmi dați voie să ghicesc? NICI UNUL. Altfel lumea nici nu ar mai fi remarcat-o pe Maica Tereza, în mulțimea de altruiști. De fapt e exact pe dos. Și oricine spune că el nu gândește așa ar trebui privit cu suspiciune. Măcar până își da haina de pe el primului cerșetor ieșit în cale.

V-ați gândit vreodată cum s-a inversat sistemul de valori, astfel încât să-i recompensăm pe birocrații, pe hoții și profitorii numiți politicieni și/sau reprezentanții statului? Iar cei care de fapt sunt cei care produc banii și plătesc impozitele să ajungă să fie terorizați de faptul că ar putea greși ceva în labirintul de legi și reglementări contradictorii și să ajungă în închisoare fără a înțelege măcar UNDE au greșit? Și fără a primi măcar o explicație din partea unei Justiții din ce în ce mai greu de înțeles.

Pentru că sutele de mii de paraziți ce populează ecosistemul statului, produc mii și zeci de mii de reglementări. Unele dintre ele în perfectă contradicție, astfel încât indiferent ce ai face vei încălca legea. Sau vei muri de foame. Și tu și partenerii de business și angajații și familiile lor. Trebuie oare să așteptăm ca hoardele de profitori să ducă la faliment statul așa cum au făcut grecii, spunând: nu-mi pasă ce datorii are statul, eu contribuabilul nu-i mai dau niciun ban de pomană. Sau putem alege calea logică, de a trimite la dracu’ atât „stânga” socialistă, cât și „dreapta” crony-capitalismului, înlocuind hoardele de profitori de carieră (politicieni) cu oameni care înțeleg cât de greu se fac banii pe care-i cheltuie cu larghețe ceilalți.

Cum? Pentru asta am nevoie de un alt articol. O pledoarie pentru un stat minimal, dar responsabil. Opusul „welfare state”-ului. Apropo, știe cineva cum se traduce „welfare state”?

În încheiere, un scurt citat din Atlas Shrugged (Revolta lui Atlas), de Ayn Rand: „Mă întrebați ce obligație morală am față de semenii mei? Nici una. Cu excepția obligației pe care o am față de mine. Aceea de a fi rațional”.

PS: Și ca să nu spuneți că ați pierdut atâta timp doar ca să citiți cele câteva idei însăilate pe fugă la întoarcerea de la mare, vă propun demolarea unui alt mit: „pericolul monopolurilor”, ilustrat de povestea fascinantă (după părerea mea) a lui Standard Oil și a „baronului tâlhar” John D. Rockefeller, cel care s-a dovedit a nu fi atât de tâlhar precum l-au ilustrat contemporanii lui. Ba chiar deloc tâlhar, dacă mă gândesc mai bine.

Read Full Post »