Despre „dreptul divin” al statului de a ne taxa

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Read Full Post »

Un aranjament minunat

In fiecare an, Codul Fiscal sufera modificari numeroase si uneori importante. Daca urmarim aceste modificari, de cele mai multe ori ele reflecta efortul autoritatilor de a strange mai multe impozite, de a creste incasarile bugetare. Culmea este ca aceasta sintagma, cresterea incasarilor bugetare, se bucura de o conotatie pozitiva! In vreme ce opusul ei, scaderea cheltuielilor bugetare, detoneaza proteste mici si mari…

O tempore! O mores!

Pana si la cartea de istorie invatam ca birurile erau candva o povara pentru populatie,fie ei tarani, mestesugari ori negustori. Ca erau stranse de multe ori prin exercitarea fortei. Ca duceau la revolte. Desigur, asta era inainte de reinventarea democratiei si mai ales inainte de binefacerea numita statul social. Si totusi, prin ce fenomen, o obligatie urata din rasputeri secole de-a randul in toata lumea, ce se putea impune doar prin forta, a devenit baza existentei civilizatiei occidentale moderne, faurind pilonii ei structurali?

Pe vremuri, o minoritate neproductiva, dar detinatoare a aproape tot ce insemna active de genul teren agricol, pasuni, paduri, etc, etc, storcea o majoritate productiva, contra dreptului de folosinta limitata a acelor active. Era un aranjament total necorespunzator pentru aceasta majoritate, dar aproape imposibil de schimbat. Capitalismul si revolutia industriala pe care a produs-o, au generat in cele din urma premisele ruperii acelui status quo, creand alternative de productie dincolo de marile latifundii si permitand aparitia unor piete complexe, care au reformulat ulterior relatiile sociale – nu intotdeauna pe cale pasnica. Emanciparea politica asociata acestor fenomene a fost in special reprezentata de largirea continua a bazei decizionale prin extinderea dreptului de vot. Acum, va inchipuiti cu adevarat ca o astfel de structura decizionala – votul universal – ar putea duce la proliferarea, consacrarea si institutionalizarea unei pleiade de biruri, cand cei care au acest drept decizional sunt urmasii celor care au suferit secole de-a randul sub povara unor asemenea obligatii? Si totusi asa s-a intamplat. Cum a fost posibil?

Este evident un lucru: in absenta taxelor sau in prezenta unor taxe putine, Statul este mic si neputincios. In primul rand, pentru ca nu se poate sustine pe sine, decat practicand moderatia. Apoi, pentru ca nu prea are nimic de oferit cetatenilor sai, cu exceptia ordinii publice, a legii, uneori o armata… Un aranjament convenabil pentru elite, intrucat face din competitia politica un fel de joc de societate relativ inchis. O situatie acceptabila si pentru cei care cred in proprietate si autodeterminare, pentru ca se gasesc in aceasta pozitie sau pot aspira la ea, si sunt neincrezatori in politica si politicienii care li se baga in casa. Dar odata eliberate mecanismele democratice, o astfel de realitate este de scurta durata. Cei care nu au participat la acel joc se aseaza la masa si aduc cu ei argumente cu greutate: votul celor pentru care acel aranjament nu inseamna mare lucru si care sunt gata sa ofere Statului puterea de a-l schimba, prin intermediul unei parghii ce nu mai pare atat de detestabila atunci cand se schimba beneficiarii: taxarea. Acesta este targul. Noi va aducem la putere, voi puteti strange taxe mai mari si mai multe, pentru a finanta un Stat mai mare si mai puternic, cu conditia ca o parte din bani sa ne revina. Sa mai mentionam ca succesul unui astfel de demers s-a bazat total pe traditia si experienta acestor State de a colecta taxe, dinainte de orisice vise democratice.
Cred ca legatura dintre democratie si taxe este astfel destul de limpede: ele se pot sustine una pe alta, iar unele State moderne, cum ar fi Suedia, au dus acest sistem aproape de perfectiune, intr-un aranjament corporatist suficient de echilibrat incat sa para multora ideal. Pe de alta parte, este de asemeni evident ca taxele sunt o intruziune in proprietate si un atac asupra bunastarii. O economie fragila nu rezista unui astfel de atac, rezultatul fiind acela ca nici bunastarea, nici democratia nu sunt servite. O economie puternica poate sustine taxe, dar taxele nu produc si nu sustin o economie puternica. De unde rezulta ca acolo unde nu exista suficienta bunastare, democratia la randu-i nu prea are sanse, sau este lipsita de continut real. Uitati-va in jur si observati unde exista democratii stabile. Doar acolo unde trocul prin intermediul taxelor este sustenabil. Cat o mai fi. Am putea exprima asta si prin asertiunea ca nu bunastarea are nevoie de democratie, ci invers.

Romania nu face exceptie. Din pacate, prezenta unor politicieni lipsiti de orice viziune care depaseste propria dorinta de putere sau propriul buzunar si deruta populara nu sunt ingredientele din care se poate croi un program national de creare a bunastarii. Sau orice alt program, in general. Intre putinele locuri in care se fac constant progrese tehnice, se numara bineinteles Codul Fiscal. An de an, in lipsa de idei generatoare de crestere economica, Partidele isi pun la treaba specialistii sa stoarca cat mai multi lei din ceea ce altii se chinuie sa realizeze in ciuda stupizeniei si imprevizibilitatii guvernamentale. Trebuie spus ca acesti politicieni sunt cei mai ferventi sustinatori ai democratiei si nu e greu de inteles de ce: poate ca nu este suficienta bunastare pentru toata lumea, dar cu siguranta se va gasi destula pentru ei, cu numarul de voturi potrivit.

Ce aranjament minunat, nu-i asa?

Read Full Post »

Mario Draghi, presedintele neoficial al UE?

“Banca Centrala Europeana a decis joi sa loveasca dur in cei care se indoiesc de viabilitatea zonei euro si a monedei unice, in plus anuntand un program de rascumparare a datoriilor tarilor cu o economie mai fragila, cum ar fi Spania sau Italia.”

Asa incepe un articol care vine sa anunte faptul ca politicienii zonei EURO au decis sa urmeze politica FED: transformarea bancii in masina de tipar pentru a permite achizitia nelimitata de datorie publica, adica obligatiuni de stat, in cazul Europei, de state. Desigur, se vor pune conditii, insa urgenta unor reforme adevarate in Spania, Grecia sau Italia, mai curand s-a stins.
De fapt, politicienii au votat, previzibil, pentru propria liniste si pozitie, intrucat o politica ferma de economisire ar fi pus in evidenta adevarata slabiciune a democratiei statului social: nu am cheltuit atatia bani publici pentru ca trebuia, ci pentru ca nu am gasit o cale mai ieftina de a fi votati. Mai devreme sau mai tarziu, aceasta evidenta va sparge in bucati economia mondiala, dar deocamdata s-a mai cumparat un ragaz. Creditorul de ultima instanta pentru zona EURO si-a retiparit cu majuscule mesajul de identitate, l-a aruncat in piata, iar pietele se pare ca l-au cumparat, intrucat toate au inregistrat cresteri, in ciuda faptului ca Mario Draghi a dat si vesti mai putin bune despre zona EURO. Desigur, intentia anuntata a BCE a fost aceea de a degonfla speculatia asupra reversibilitatii EUR, dar este o iluzie sa ne imaginam ca o masina de tipar hotaraste o astfel de evolutie. Fara centralizarea deciziei politicie, decizia monetara va ramane ineficienta in ceea ce priveste tari ca Grecia, Spania, etc. Insa centralizarea deciziei politice si fiscale raman de neimaginat in conditii normale, intrucat nu ar face altceva decat sa realimenteze porniri nationaliste ce si-au aratat deja coltii odata cu frictiunile intre tarile de la periferia EURO si celelalte.

De remarcat ca Bundesbank a fost singura care s-a opus masurii anuntate.

Read Full Post »

Conditia si conditiile democratiei (3)

Asa cum spuneam in primul articol din aceasta serie, marea calitate a democratiei este aceea ca poate satisface una din conditiile de stabilitate sociala, respectiv poate evita existenta unor majoritati oprimate de catre o minoritate. Faptul ca POATE sa o faca, nu incumba insa garantia ca asa se intampla lucrurile. In primul rand, majoritatea care va determina optiunile societatii in legatura cu propriile reglementari poate sa opteze prost sau bine, in legatura cu orice aspect in care poate interveni. Majoritatea nu inseamna in nici un fel locul social in care se gaseste garantat adevarul sau binele, cred ca nu e nevoie de multe argumente aici. Deasemeni, decuplarea de la actul de decizie, care se rezuma la un vot din cand in cand, modul in care cei care exerseaza efectiv puterea pot influenta votul prin mecanismele de dependenta pe care le creaza, pot sa zadarniceasca complet aceasta premisa favorabila a democratiei. Apoi, este insuficient ca majoritatea nu se gaseste oprimata, ea nu trebuie la randu-i sa poata oprima ori sa poate exclude, discrimina, pe principii ale majoritatii. Interzicerea casatoriilor homosexuale reprezinta un exemplu flagrant de discriminare pe principii ale majoritatii, dar sunt altele mai subtile, cum ar fi cele de religie oficiala, care nu presupune interdictie, ci statut privilegiat, etc.

Ideea este ca democratia in sine, ca sistem, nu rezolva nimic, ci doar creeaza niste premise pentru ca deziderate mai importante sa fie indeplinite. Daca, sa spunem, Pamantul ar fi Eden, nimeni nu s-ar gandi sa pretinda democratie. N-ar exista nici o nevoie in acest sens.

Democratia ofera un mecanism foarte eficient doar celor care stiu ce vor si vor ce trebuie, si numai in situatia in care sunt si majoritari. Trebuie sa recunoastem, nu este usor. Tot un mecanism relativ eficient il constituie si democratiile in care exista o minoritate care stie ce vrea si ce trebuie si reuseste sa mobilieze o majoritate in sustinerea ei, cu compromisuri si costuri relativ mici. Ineficienta in masura mai mare sau mai mica este democratia in care exista mai multe minoritati care stiu ce vor, dar care nu este neaparat ceea ce trebuie, si isi disputa crearea de majoritate necesara impunerii propriului interes cu pretul unor mari compromisuri si fara nici o consideratie pentru costul social asociat. Din nefericire, din ce in ce mai multe democratii se gasesc in acest pericol, sau chiar in aceasta situatie, iar Romania reprezinta un exemplu stralucit. Cei care au vazut democratia ca pe un mijloc de atingere a unor obiective importante, cum ar fi libertatea, egalitatea, protectia invidului si a proprietatii sale, au intuit toate aceste pericole ale deturnarii sistemului democratic de la aceste scopuri si au inventat institutii si reguli menite sa creeze si mentina decuplari intre diferitele elemente ale Puterii si sa evite chiar dictaturi ale majoritatilor mai mult sau mai putin manipulate. In ce masura au fost insa acestea relativizate, ne arata cele mai recente evenimente, de la noi, dar si de la altii. Sustin cu tarie ideea ca aceasta slabiciune a democratiei si deturnarea ei de la posibilitatea de a fi un mijloc adecvat de satisfacere a unor deziderate superioare, o reprezinta cresterea peste masura a ceea ce se cheama stat social. Dezvoltarea acestuia este invers proportionala cu discernamantul celor care voteaza, permitand constituirea de majoritati in sprijinul politic al unor idei care relativizeaza, atunci cand nu anuleaza, drepturile fundamentale ale indivizilor. Scopul acestor votanti devine doar acela de a beneficia de cat mai multe gratuitati, subsidii, suplimentari sau compensari de venituri, fara nici o preocupare pentru modul in care resursele ce se cer astfel consummate, se constituie, ori, si mai rau, cerand ca Statul sa preia controlul asupra lor intrucat isi imagineaza ca in acest fel ele se securizeaza…

Statul social hiperdezvoltat este astfel doar avanpostul socialismului, nu templul democratiei care apara pe individ si libertatile sale greu castigate. Din nefericire, oamenii nu par sa inteleaga in ce masura socialismul reprezinta o fundatura, in ciuda experientelor istorice recente.

Read Full Post »

Conditia si conditiile democratiei (1)

Dupa cum am mai facut-o, voi publica un articol in serial, atat datorita intinderii subiectului cat si faptului ca mai lucrez la unele idei si formulari.

Articolul doreste sa abordeze tema democratiei, avand drept ultim scop o incercare de evidentiere a motivelor multiplelor disfunctionalitati din democratia romaneasca, asa cum le-am identificat eu.
Sunt, asa cum unii dintre voi stiu, un sustinator neconditionat al libertatii individuale, motiv pentru care nu acord democratiei credit decat in masura in care respecta si protejeaza acest statut al individului. Inafara acestei conditii, in opinia mea, democratia este doar un alibi pentru politici manipulatoare si opresive.

In ultima instanta, fiecare individ este preocupat de propria securitate si bunastare. Cel mai categoric mod in care le poate obtine, ar fi controlul total asupra tuturor celorlalti. Dar istoria a dovedit ca aceasta, si atunci cand reuseste unui individ sau grup restrans de indivizi, nu se intampla decat pentru scurta vreme si de obicei se incheie violent, cu pagube mari pentru toata lumea si distrugerea inclusiv a celui/celor care au practicat controlul total. Cresterea demografica din zilele noastre , interconectarea comunitatilor si transferul practic instantaneu al informatiei, nu fac decat sa reduca drastic probabilitatea stabilitatii oricarui status quo care presupune dominatia categorica a unei minoritati asupra majoritatii si exercitarea controlului cvasitotal de catre aceasta. In principiu, democratia reprezinta rezultatul esecului unei structuri in care majoritatea este supusa unei minoritati, ceea ce poate sa semnifice si un indiciu ca o societate stabila se cladeste doar pe principiul “majoritatea conduce”. Singur insa, acest principiu are multe neajunsuri. In ciuda unor opinii contrare, majoritatea nu este infailibila, si genereaza optiuni eronate, cu efecte sociale devastatoare. Sa mentionam doar ca majoritatea regimurilor totalitare moderne au fost facute posibile prin mecanisme democratice de sustinere, respectiv prin vot: nazismul, fascismul, comunismul in unele tari. Cu toate acestea, nu principiul este gresit, intrucat in absenta majoritatii nu exista stabilitate, ci mult mai probabil gresita este absolutizarea lui. El trebuie coroborat cu altele, cum ar fi suprematia legii si inviolabilitatea unor enunturi fundamentale, cuprinse intr-o Carta initiala, o Constitutie, daca vreti, care sa statueze si garanteze drepturi ale individului, indiferent si independent de gradul sau de agregare. Abia atunci constructia poate sa devina stabila si functionala, iar majoritatea este impiedicata sa devina simpla masa de manevra ori suport de politici totalitare sau social perdante. Democratia trebuie sa-i protejeze pe toti membrii ei, chiar daca minoritari, de orice discriminare pe acest criteriu, garantandu-le deplina egalitate si protectie in fata legii, precum si posibilitatea de a-si exprima optiunile. Desigur, majoritatile, cele politice cel putin, sunt rareori stabile, iar alternanta la putere devine astfel una din caracteristicile democratiei. Este greu sa-ti imaginezi insa o alternanta lina si lipsita de aspecte conflictuale majore, atunci cand ea s-ar petrece intre parti total diferite sau chiar antagonice. Din care motiv, democratia nu functioneaza cu adevarat decat atunci cand societatea adera in majoritatea ei la acelasi set de valori, in ciuda unor diferente de opinie asupra unor aspecte si doar daca anume tendinte de indemnare spre “ignorare” sau “uitare” a lor este considerata sanctionabila. Este una din conditiile de functionalitate pe care le voi mentiona mai incolo.

Toate acestea, democratiile occidentale par sa le fi inteles in oarecare masura. Spirala alternantei democratie- tiranie, cu toate formele in care ele s-au manifestat, care se desfasoara de la vechea Atena in timpurile moderne, a condus la o formula relativ evoluata de democratie, in care lectiile trecutului se incearca a fi cuprinse in norme societare menite a genera echilibru, stabilitate, echitate si coeziune sociala. Foarte probabil, nu este forma suprema de coabitare pe care omenirea o va cunoaste, insa pare o structura de organizare care da sanse unor evolutii pozitive pe termen indelungat, IN ANUMITE CONDITII. In acceptiunea mea, aceste conditii pot fi descrise astfel:

1. Libertatea individuala trebuie inteleasa ca fiind bunul suprem, cu toate drepturile si obligatiile care rezulta din acest concept. Orice limitare, alta decat cea rezultata din neincalcarea drepturilor si libertatilor semenilor cu ocazia exercitarii celor proprii, reprezinta un abuz si o motivatie legitima de contestare a cadrului.
2. Egalitatea indivizilor se statueaza ca fiind una in fata legii, si nu o nivelare sau regularizare a diferentelor individuale, ceea ce ar naste indemnuri si ar putea legitimiza masuri de inginerie sociala ce pot leza principiul anterior enuntat
3. Actiunea de a guverna, are doar sensul crearii de structuri si institutii specializate, menite sa puna in aplicare si sa apere principiile de mai sus, iar notiunea de Putere se intelege doar ca imputernicire temporara de a exercita atributiile acelor structuri.
4. Legea este norma acceptata mutual ca fiind referinta suprema in reglarea relatiilor dintre indivizi si/sau grupuri de indivizi, fara exceptie. Norma/conventia de baza trebuie sa consacre acele principii care sa nu permita adoptarea vreodata a unor legi care sa poate leza sau trata discriminatoriu vreun individ, ori care sa faca posibila folosirea privilegiului exercitarii puterii de catre o parte a societatii, indiferent cat de mare sau mica, pentru a-si consolida si permanentiza pozitia dominanta.
5. Cei guvernati nu trebuie sa astepte si sa ceara de la Putere altceva decat garantarea statutului lor de oameni liberi si egali in fata legii, pastrarea ordinii si linistii publice si apararea teritoriului lor de agresiuni. Democratia nu poate rezista decat atata timp cat majoritatile rezista la randul lor tentatiei de a se constitui ca atare in jurul unor idei, principii sau politici care ar permite unui individ sa creeze obligatii pentru un alt individ. Mai devreme sau mai tarziu, acestea ar duce la incalcarea principiilor care stau la baza ei si vor face loc arbitrariului si structurilor totalitare.
6. Simpla existenta sau statuare a unor mecanisme democratice, cum ar fi votul universal, dreptul de a alege si de a fi ales, nu garanteaza in nici un fel nici functionalitate, nici succes, nici protectie impotriva totalitarismului sau abuzului. In absenta unui atasament de fond al societatii in ansamblul sau fata de valorile democratice si a unei intelegeri profunde si relativ comune a semnificatiei acestora, cadrul democratic reprezinta doar un alt mod in care o minoritate isi exercita dominatia asupra unei majoritati, folosind mecanismele democratice pentru a o manipula si aservi scopurilor sale.
7. Democratia nu poate functiona fara economie de piata, desi relatia nu este una biunivoca. Aceasta ultima conditie este extrem de importanta si neglijarea ei antreneaza mari disfunctionalitati in societate, dupa cum voi incerca sa argumentez mai incolo.

(Va urma)

Read Full Post »