Dumnezeul Internetului

V-ați gândit vreodată cine e „stăpânul” Internetului? Teoretic nodurile rețelei aparțin celor ce le administrează. Operatori de telecom, proprietari de „data-centers”, companii diverse care își administrează propriile site-uri, indivizi care și-au conectat calculatorul mai mult sau mai puțin permanent, etc. Ceea ce însemnă (teoretic) că Internetul nu are un singur „stăpân”.

În practică, ceea ce contează cu adevărat este cât ești de „vizibil”. Pentru asta ai nevoie de o adresă de IP (pe care nu o ține nimeni minte) și un nume înregistrat pe unul dintre „Domain Name” serverele Internetului.

Spre exemplu, Decablogul, administrat de subsemnatul, stă fizic pe serverele dintr-unul dintre data-centerele WordPress.com, iar adresa lui fizică este… Na, că nu știu. Stați un pic să verific.

Gata… Adresa este 192.0.78.12 aflată cibernetic la 30 de milisecunde de mine (așa puțin?) și fizic pe undeva prin San Francisco, California (latitudine: 37° 44′ 54.24 N, longitudine: 122° 24′ 56.16″ W). Am chiar și codul poștal, dacă vrea cineva să trimită vreo scrisoare (Postal Code: 94110). Proprietarul WordPress și implicit a Decablogului aflat pe serverele sale este Automattic, firma care a creat platforma de blogging.

Nu am studiat cu atenție „contractul” cu WordPress, așa că nu pot spune cu certitudine cine este proprietarul informației postată pe site, WordPress sau deținătorul blogului, însă asta este până la urmă irelevant. Contează cu adevărat cine este „proprietarul” cuvintelor spuse la o bere cu prietenii?

Mult mai important este cine controlează DNS-ul („Domain Name System”-ul), pentru că el dă de fapt accesul la adresa site-urilor și paginilor de web stocate pe servere. Și la fel de important este cine controlează modul în care serverele sunt conectate.

Dacă cineva nu știe sau vrea să afle mai multe, pot să explic mai în detaliu. Însă nu o să-i plictisesc acum pe cei ce știu cu inutile informații (aproximativ) tehnice. Așa că mă voi întoarce la „guvernanța” Internetului.

Organizația care controlează DNS-ul global se numește ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers) și este o organizație non-profit cu sediul în California, fondată printr-un contract cu Departamentul pentru Comerț al Statelor Unite.

În jurul ICANN se dă continuu o bătălie între SUA, care susține că Internetul trebuie să rămână non-guvernamental (deși este „supervizat” de SUA) și țări precum Russia, China, Saudi Arabia, Algeria, Sudan care susțin o propunere ce spune că statele membre ar trebui să aibă dreptul SUVERAN să-și stabilească și să implementeze politica publică în ceea ce privește „guvernanța” Internetului. În plus, propunerea susține ca statele membre să preia de la ICANN modul în care se face asignarea adreselor și a numelor.

Apropo de „supervizarea” SUA e de amintit că la începuturile Internetului, în februarie 1998, dumnezeul de atunci al Internetului, Jon Postel, a făcut un test neautorizat de transfer al DNS-ului global de la guvern către propriile sale servere. Nici până astăzi nu e clar dacă a fost test cu adevărat sau Jon Postel a încercat să mute de facto administrarea Internetului către zona non-guvernamentală.

Odată cu apariția Google, modul în care ajungem la paginile de internet s-a modificat din nou, așa că Google pare acum cel mai puternic zeu al Internetului. Iar după volumul de informație structurată și „updatată” și Wikipedia merită un loc în Olimpul internetului. Poate și WordPress, Facebook (deși mie îmi displace). Și bineînțeles Youtube.

Am uitat oare pe cineva important? Parcă Microsoft sau Apple și-au cam ieșit din formă.

UPDATE: Mi s-a părut cam ciudat timpul de răspuns de doar 30 ms, pentru un server aflat în San Francisco. Viteza luminii (în vid) este de 300000 km/s, ceea ce înseamnă că în 30 ms, distanța parcursă de lumină va fi de maxim 9000 de km. Iar ping-ul măsoară timpul „round-trip” ceea ce înseamnă că vorbim de 9000 de km dus-întors. Cum distanța dintre București și San Francisco este de aproximativ 10300 km, cu siguranță nu serverul WordPress din San Francisco mi-a răspuns. Interesantă enigmă.

Prima variantă ar fi că răspunsul a venit de la un CDN (Content Distribution Network), care stochează contentul (mai ales cel video, audio, dar și text) în diverse puncte pe glob, astfel încât să nu fie necesară retransmiterea decât în cazul în care contentul se schimbă. Unul din primele CDN-uri și probabil cel mai cunoscut astăzi se numește Akamai, iar printre cofondatori se găsește Daniel M. Lewin, operativ Sayeret Matkal, unitatea armatei israeliene de informații anti-tero și de recuperare a ostaticilor. Printre cei ce au făcut parte din această unitate se numără Ehud Barak, Benjamin Netanyahu și alți eroi ai Israelului.

În mod tragic, Daniel M. Lewin a murit în atacul terorist de la 11 septembrie, aflându-se la bordul avionului ce s-a lovit de turnul de Nord al WTC. S-a speculat că Levin este considerat a fi prima victimă a atacului pentru că a fost omorât încercând să împiedice teroriștii.

Revenind la internet, printre clienții Akamai se numără Apple, Microsoft, Adobe, HP, IBM, Red Hat, AMD, Yahoo, NASA, White House, China Central Television, NBC, MTV, ESPN.

Cu siguranță și Akamai (și implicit Daniel Levin, CTO-ul Akamai) ar putea fi considerat unul dintre „zeii” internetului.

Read Full Post »

Cyberwar

M-am întors în sfârșit din concediu și am nimerit în plin război informatic. Cyberwar. „Viruși pregătiți să atace exclusiv 12 bănci românești„…

„IBM a descoperit o versiune de malware Tinba v3 configurată pentru a ataca exclusiv 12 bănci din România, iar un expert în cyber intelligence al companiei americane recomandă instituţiilor de credit să-şi informeze clienţii şi să colaboreze cât mai bine cu furnizorii de securitate antifraudă.” – nu zău, mi-am spus, ce furnizori de securitate antifraudă? Nu cumva chiar IBM?

Ca să ne înțelegem, „virusul” e de fapt un „troian”, adică un fișier atașat care așteaptă să-l deschizi. Fie un executabil, fie un „doc” sau un „xls” cu „macro”-uri, care îți infectează calculatorul la deschiderea fișierului. Mulțumim pe această cale companiei Microsoft pentru ajutorul acordat producătorilor de viruși și bineînțeles producătorilor de anti-viruși, precum specialiștilor în securitate cibernetică.

Oricum „virusul” nu se ia singur. Așteaptă un guguștiuc, care să deschidă fișierul „infectat”. Dacă folosiți GMail, șansele sunt minuscule să pățiți ceva, pentru că Google trimite astfel de mesaje direct în spam, cu eticheta „virus – a nu se deschide!” și nu te lasă să downloadezi fișierul păcătos. Doar dacă ești perseverent reușești să-ți îmbolnăvești computerul.

Citind articolul despre „virușii” care atacă băncile românești, am găsit un alt articol incomparabil mai interesant: „Agenţia Naţională americană pentru Securitate (NSA) a dezvoltat programe informatice de tip malware, pe care le utilizează la scară foarte largă pentru a pirata date din milioane de calculatoare” și brusc m-am întrebat cine o fi NSA-ul românesc. SRI? Sau STS? Mă rog, nu mai contează, cu siguranță serviciile noastre nu se ocupă cu astfel de mizerii.

Într-una din zilele trecute, am ieșit la masă cu câțiva foști colegi de facultate, actualmente profesori, oameni de afaceri, bancheri și chiar și un diplomat. Trecând peste eterna luptă anti-corupție, necesară dar aiurea executată, am ajuns să discutăm despre ce se mai întâmplă afară.

Contextul geopolitic zonal este din ce în ce mai complicat, cu o Rusie tot mai hotărâtă să-și apere sfera de influență de expansiunea NATO și cu o Uniune Europeană mult prea neomogenă din punct de vedere economic și cultural pentru a funcționa ca o singură entitate.

Nici la nivel global lucrurile nu sunt mai simple. Statele Unite și Uniunea Europeană, cei doi parteneri economici și militari care au dat echilibru și stabilitate relațiilor internaționale din ultimii 70 de ani încep să aibă priorități diferite. În timp ce UE încearcă să-și rezolve problemele economice ale statelor din sud (Grecia, Spania, Italia), Statele Unite își mută centrul de interes către Asia-Pacific, unde o nouă superputere, China, tinde să schimbe echilibrul tradițional de forțe. Poate că și acest lucru explică disperarea cu care SUA s-a chinuit să ajungă la un acord cu Iranul, chiar cu prețul șubrezirii relației tradițional bune cu Israelul.

Deocamdată, tensiunile din zona geopoliticului s-au transformat într-un război în toată regula în Internet. Bănci și instituții publice sunt „testate” și „hack”-uite zilnic. În unele cazuri, cei afectați nici măcar nu realizează amploarea penetrărilor până când nu apare câte o prostioară de tipul „troienilor” descriși la începutul acestui articol. Moment în care cei atacați decid să-și verifice mai atent rețelele și „data-center”-urile.

În zona utilizatorilor privați, lucrurile sunt infinit mai rele. Majoritatea utilizatorilor nici nu înțeleg riscurile rulării unui program dintr-o sursă obscură (un media-player nou sau un joc găsit pe net). Practic din acel moment cel ce a scris codul este co-proprietar al calculatorului pe care este instalat programul. Asta este valabil și pentru Google, Microsoft, Apple, Adobe și celelalte firme mari care ne „furnizează” programe. Însă în acest caz, suntem oarecum protejați de un comportament abuziv de însăși reputația companiei. Nu totdeauna funcționează (să ne amintim de cazul Sony – RootKit), dar oricum este mai bine decât nimic.

Alternativa este Open Source, însă și acolo trebuie să ai încredere într-un distribuitor ca să nu fii nevoit să îți compilezi singur sistemul de operare și apoi toate programele folosite. Și oricum verificarea linie cu linie a codului sursă e practic imposibilă.

Iar lucrurile s-au înrăutățit odată cu apariția Smart-Phone-urilor și a internet/mobile banking. Practic banii din cont sunt la distanță de un „hack” de dispariție. Din acest motiv, eu personal nu folosesc internet banking-ul și folosesc mobile banking-ul doar pentru a urmări soldul contului și a transfera bani între conturile proprii (alimentarea cardului).

Mă aștept ca în perioada următoare să apară un val de „atacuri”, care să schimbe un pic modul în care interacționăm cu internetul. Ceea ce va duce, din lipsă de înțelegere, la supra-reglementare. Iar asta doar va înrăutăți lucrurile.

Read Full Post »

Balanța Puterii

Când Ponta a ajuns prim-ministru mă așteptam la o atitudine anti-business, prefigurată de declarațiile nu tocmai fericite referitoare la sectorul bancar, făcute în perioada de dinainte de 2012. Surprinzător, Ponta a devenit extrem de pragmatic și pro-business (și nu mă refer la afaceri de partid) în mai puțin de 2 ani. Feed-back-ul dinspre șefii de mari companii cu care s-a întâlnit în ultima perioadă este extrem de pozitiv. Ceea ce contează în perioada următoare este stabilitatea politică. Astfel se explică calmul prezidențial vizavi de Ponta, care-i scoate din minți pe băsiști. Cât timp premierul nu face vreo gafă majoră față de americani, balanța puterii nu se va schimba.

Încet-încet focusul americanilor s-a mutat de pe lupta nonsens cu corupția, care sperie pe oricine vrea să facă afaceri în România, către cei care pot contribui cu ceva la business-ul concret. Povestea sordidă în care a fost târât Microsoft a fost începutul sfârșitului pentru anti-corupție. Mai lipseau Cisco și Oracle din ghiveciul cu anti-corupție ca americanii să facă explozie.

Sigur că lucrurile astea privite dinspre Cuca-Măcăii, nu par a fi importante. Acolo contează mai degrabă cine conduce bugetul local. Niște neica-nimeni ca Renato sau Pinalti erau (sau mai sunt încă) dumnezei în județele lor. Însă perspectiva este diferită când privești dinspre marile companii care vin aici să facă bani. Iar ca să poată să facă bani e nevoie de stabilitate și creștere economică.

„Licuriciul” gândește al naibii de pragmatic. Iar butoanele puterii au revenit la Executiv. Postul de președinte este pur decorativ. Ca atare este incomparabil mai eficient să discuți cu Ponta decât cu Iohannis. Și eventual să verifici rezultatul cu Isărescu.

Schimbarea de macaz este ceva mai puțin vizibilă pentru cei aflați la Cuca-Măcăii.

Mai jos sunt câteva secvențe de la Summitul Regional pentru Securitate Cibernetică – „Strategia de securitate cibernetică a României și oportunități de afaceri. Regional pentru că partenerii SUA în materie de cyber-securitate sunt Polonia și România.

Încercați să găsiți vreun reprezentant al Președinției. Nici măcar Dan Mihalache.

Update:

Cel care vorbește alături de Victor Ponta este Bruce Andrews, the U.S. Deputy Secretary of Commerce. Dacă Statele Unite ar fi avut vreo reținere față de Ponta, în locul lui Bruce Andrews ar fi fost vreun mărunt funcționar al ambasadei SUA. Așa cum se întâmpla în perioada Boc-Băsescu.

Dacă Ponta va dovedi ÎN JUSTIȚIE că acuzațiile procurorilor DNA sunt făcute doar pentru a declanșa o criză politică, toți papagalii SISTEMULUI au încălțat-o. Mă refer acum mai ales la Luluțele Securității. Mare minune dacă nu se va analiza mai atent și ce s-a întâmplat cu Toni Greblă, judecătorul de la Curtea Constituțională care a fost trimis în judecată pentru… trafic de capre.

Update 2:

Am scris articolul joi seară, după o discuție cu un amic, șef la o multinațională. Un „pretundenar” cum îi place lui Humor să le zică.. Chiar ne întrebam care va fi următoarea mutare a Sistemului. Și dacă Ponta e pregătit. Și de faptul că Rusia are un interes direct să ne destabilizeze, provocând o criză politică. De asta am și intitulat articolul Balanța Puterii. Nu mi-aș fi imaginat că lucrurile se vor precipita atât de mult.

Read Full Post »

Despre relativitatea perspectivei (de la Tg-Jiu la Montreal)

M-am întrebat de multe ori de ce oameni cu vârstă, pregătire și chiar mod de gândire apropiat pot avea perspective atât de diferite asupra unor probleme simple. De multe ori, în lipsa unei explicații mai bune, etichetele țin loc de raționament. „Ești băsist!” sau „ești năstăsist!” devin prisma prin care încercăm să înțelegem ideile și luările de poziție ale celorlalți. Deși la o analiză mai atentă, astfel de modele/etichete nu explică decât o parte a reacțiilor celorlalți.

Spre exemplu etichetarea mea ca „năstăsist” nu prea se corelează în niciun mod cu pozițiile critice pe care le am la adresa erorilor guvernului Năstase. Cel mai bun exemplu este 112. Dar am exact aceeași opinie și despre alte „erori”. Spre exemplu în problema „licențelor Microsoft” vândute de Claudiu Florică. Însă încercarea de nuanțare (atunci când spun că licențele trebuiau totuși cumparate) mă face din nou „năstăsist” în ochii celor care-l detestă pe Năstase și-l preferă pe Băsescu.

Și invers. Mie amestecul lui Băsescu în Justiție mi se pare impardonabil, vecin cu totalitarismul, iar celorlalți li se pare benefic, o necesitate în lupta cu corupția. Oare de ce? O explicație care mie mi se pare plauzibilă e legată de mediul în care trăim. Am constatat asta mergând din când în când în Gorj, în perioada în care Mischie era în plină glorie.

De la București, „baronul” părea un găinar mărunt, cineva pe care mai degrabă să-l iei în râs și nu vreun pericol major. În Tg-Jiu, lucrurile păreau complet diferite. Oameni inteligenți și de bun simț detestau sincer ceea ce numeau ei „mafia PSD”, „comunismul” și pe Ion Iliescu. Recunosc că mă cam pufnea râsul. În primul rând că Ion Iliescu și Nicolae Mischie nu au nimic în comun. Sunt două specii complet diferite.

Ion Iliescu este într-adevăr comunist. Însă este benign. În perioada în care a fost el Președinte (2000-2004), s-au luat cele mai multe măsuri „liberale” (privatizări, dereglementări, liberalizarea piețelor de telecom, banking și oil). Un singur lucru important a reușit să oprească și mă refer la cota unică. Însă doar pentru o scurtă perioadă de timp. Sunt convins că dacă ar mai fi avut un mandat, trecea și asta.

Nicolae Mischie, în schimb, nu are nimic de-a face cu comunismul. Este un produs tipic al tranziției. E aceeași specie cu Oprișan sau Gheorghe Ștefan. Mafioți locali, dar fără anvergură. Cel puțin în lipsa unui Capo di Tutti Capi. Pentru cineva care trăiește în județul lui Renato sau Pinalti lucrurile se văd însă diferit. Probabil că încrengătura mafiotă locală te face să ai senzația că sunt omniprezenți și omnipotenți. Că nimic nu-i poate atinge.

Pentru cineva care trăiește însă în București, e mai revoltătoare atitudinea de Președinte Jucător a lui Băsescu. Ești chiar tentat să vezi legături care poate nu există, cum ar fi cea dintre Oprișan și Băsescu. Iar legături de tipul Ștefan-Udrea-Băsescu devin dovada unei mafii atotputernice.

Încerc să-mi imaginez cum se văd lucrurile din Bruxelles sau din Montreal. Probabil că ceea ce primează este „lupta împotriva corupției” ca principiu și mai puțin modul concret în care se întâmplă. Probabil că micile „derapaje” sunt scuzabile. Probabil că intervenția brutală în fostul CSM a lui Băsescu, mergând până la amenințarea cu evacuarea a unei judecătoare, pare a fi un lucru minor atât la Tg-Jiu cât și la Montreal sau Bruxelles. Sau încălcarea legii de către CSM-ul „reformat” a la Băsescu, în cazul perchiziției locuinței unui judecător CEDO. Deși aceste lucruri par absolut înfiorătoare la București.

Cu siguranță, articolul de față e plictisitor. Nu are nimic amuzant. Așa că închei aici și vă invit să urmăriți spectacolul „anti-corupție”. Am înțeles că se pregătește Microsoft, episodul 2. De data asta nu numai cu firmele americane de software, ci și cu EADS și bănci internaționale. Pe scenariul lui Doru Boștină, cunoscut avocat bucureștean. Printre altele, expertul juridic preferat de Ambasada Rusiei la București. Încă mă întreb cine o fi regizorul. Băsescu pare a fi mai degrabă actor.

Read Full Post »

Vine-o criză…

Nu, nu mă doare nici capul, nici dinții și nici nu am draci. Dimpotrivă. Am avut o zi bunicică, cu o prezentare reușită la un client mare, care s-a terminat cu felicitări.

Însă după ce m-am întors la birou, am greșit și am dat drumul la televizor. Și mă uit la șeful Băncii Centrale Europene, care vorbește de „potential universe for purchases 1 Trillion euros”. Nici nu înțeleg exact cât înseamna asta. Mult. Cam tot PIB României pe 5-6 ani. Și mă întreb ce l-a apucat.

Mai devreme am văzut o altă știre. De patru zile bursa (NYSE) se tot duce la vale. Explicația este că nimeni nu mai are încredere în bursă, așa că majoritatea „bogaților” își țin o bună parte din bani în „cash”. Gata să fugă în direcția care pare mai sigură.

Deocamdată prețul la petrol scade. Sau cum zice Draghi: „drop in energy prices has been significant”. Asta e nașpa pentru Rusia. Dacă mai scade mult, s-ar putea ca Putin să dea de dracu’. Și să se gândească că un mic război de apărare a etnicilor ruși din Ucraina, ar distrage un pic atenția de la economie. Așa cum a făcut și junta argentiniană în războiul din Malvine. Din partea cealaltă SUA trimite „IronHorse” să apere țările baltice. Vreo 150 de militari și 20 de tancuri. Gestul contează.

Însă să ne întoarcem la Banca Centrală Europeană. Ce-i doare pe ei este că banii nu mai circulă. Indiferent cât au tăiat ei dobânzile, ajungând la dobânzi NEGATIVE (adică să-ți ia bani dacă îi ții la bancă), băncile tot nu au dat drumul la împrumuturi. Mă întreb dacă cineva observă că tot băncile centrale sunt cele ce au cerut mai multă prudență ca urmare a crizei subprime. Și acum tot ele sunt cele ce vor să „stimuleze” economia. Rețeta perfectă pentru un dezastru total.

Între timp, pe plaiurile dâmbovițene, toți „catindații” își fac reclamă. Cea mai tare mi s-a părut reclama lui Ponta în Hotnews. Articolul vorbea despre filiera hoților din dosarul Microsoft. Imediat sub titlu, apare poza lui Ponta și sloganul „Președintele care unește”.

Pe urmă mi-a părut rău că nu am făcut un Print Screen, așa că m-am dus să mai citesc o dată articolul. De data asta a apărut Johannis și „România lucrului bine făcut”. Are dreptate omul, dacă era bine făcut, nu afla nici dracu’. De asta e nevoie de-un neamț. Pe mine m-a convins.

Read Full Post »

Este Apple un super-„monopol”?

Deja ne obișnuisem cu ideea că Microsoft este un fel de „Big Bad Wolf” monopolist. Sau așa încercau să ne convingă politicienii. Și nu vorbim de caricaturile dâmbovițene, ci de super-profesioniștii politicii de pe ambele maluri ale Atlanticului. Ca atare atât SUA cât și UE au dat în judecată Microsoft pentru încălcarea legilor anti-trust.

De pomană au încercat diverse voci să conteste falsitatea ideii de „monopol” în industriile libere de amestecul statului. Singurele monopoluri cu adevărat dăunătoare sunt cele constituite prin lege/reglementare, fiind (aproape întotdeauna) de stat. Procesul a continuat și cu suișuri și coborâșuri, iar până la urmă chiar și statul (DOJ) a renunțat să mai ceară spargerea „monopolului” și s-a mulțumit să-l jumulească copios. Exemplu copiat și pe celălalt mal de Comisia Europeană.

Până la urmă, poziția dominantă a lui Microsoft în domeniul sistemelor de operare a fost pusă sub semnul întrebării tot de către piața liberă, mai exact de către Apple, care a schimbat complet regulile jocului înlocuind PC-ul cu tableta. iPad de devenit pentru foarte mulți utilizatori, cel mai bun substitut pentru PC. Poate că nu un înlocuitor complet, dar oricum pentru majoritatea funcțiilor cu adevărat utile. Așa că acum folosim iPad-ul pentru a citi mail-urile, a naviga pe internet, a scrie pe bloguri ori Facebook sau pentru a face apeluri video folosind FaceTime. Cred că doar Goe și amicii lui se mai întreabă la ce ar fi util un iPad.

Majoritatea știu probabil că sistemele de operare folosite pe dispozitivele Apple le aparțin tot lor, fie că vorbim de OSX sau iOS. Foarte puțini însă au observat că și procesoarele folosite de aceștia sunt tot proprietatea intelectuală a Apple. Vorbim deci de o integrare aproape completă. Așa cum Microsoft nu a reușit nici pe departe, rămânând în continuare partener cu Intel și uneori cu AMD.

Întrebarea pe care o adresez cititorilor blogului este: „credeți că vorbim de un super-monopol?”. În ce mă privește sunt tentat să cred că este o întrebare relevantă doar pentru politicienii și bugetivorii statului. Noi ceilalți îl așteptăm cu interes pe noul Steve Jobs. Sau măcar un Bill Gates Reloaded.

Read Full Post »

Despre taxe (și evitarea lor)

Probabil că ați auzit despre audierea lui Tim Cook, CEO-ul Apple în Senat pentru evitarea taxelor din SUA. Se spune că Apple a evitat să plătească peste 44 miliarde de $ taxe prin deschiderea de off-shore-uri, dintre care cel mai important este în Irlanda. Cazul Apple nu este singular, anul trecut în septembrie, același subcomitet a investigat și Microsoft și Hewlett-Packard.

La prima vedere pare că toată această alergătură a IRS-ului (Internal Revenue Services – fiscul american) după off-shore-uri ar însemna că acesta sunt ILEGALE. Ei bine, NU SUNT. Însă utilizarea lor trebuie făcută cu mare atenție pentru că e foarte ușor ca domnul STAT și ai săi birocrați tembeli să ajungă la concluzia că facturile, serviciile sau bunurile livrate între diversele companii dintr-un grup nu sunt ortodoxe. Și atunci să te ții controale și audieri, așa cum face statul american cu cele trei companii mai sus amintite.

Exact din acest motiv, IMM-uri nici nu se gândesc să facă un astfel de exercițiu. Câteva săptămâni de control te scot automat din business. Statul te tratează automat ca pe un dușman al statului, ne-ținând cont că de fapt tu-i plătești serviciile mizerabile și abuzive. De asta spuneam că mi-ar plăcea să avem un partid al IMM-urilor. Chiar visam la o lege care să-i interzică statului să vină în control fără să te anunțe cu foarte mult timp înainte că vine să te deranjeze, iar la sfârșit, în funcție de câți oameni a deranjat din treabă, să-i faci factură de servicii. În fond nimic nu este gratis pe lumea asta. Cu excepția serviciilor prestate statului pentru că așa „ne obligă legea”.

Pot să visez mai departe? Iar dacă factura pe care i-o servești statului, plus costurile trepădușilor statului veniți în control sunt mai mari decât suma „recuperată” (pe care bineînțeles ai voie să o contești în instanță), birocrații care au venit în control și șefii lor care au aprobat controlul să fie automați dați afară ca să se învețe minte să-i mai deranjeze cu prostii pe cei care le plătesc salariile.

Vise, vise… Mă opresc acum din visat pentru că mai trebuie să plătim și taxe. Altfel cu ce ar funcționa statul?

PS: Aveți aici și articolul care m-a inspirat și care conține sfaturi utile despre cum să eviți taxele. Dar doar dacă sunteți mare corporație americană.

PPS: Și bineînțeles excelentul articol (pe care l-am mai citat aici) „Taxation is theft – so why do Americans put up with it?”. 6 miliarde de ore pe an consumate în SUA pentru calculul taxelor? Aberant.

Iar povara pică tot pe amărâtul din clasa medie. De ce? Citiți și enervați-vă. Nu bogații duc în spate statul. Fiecare nouă „îmbunătățire” a sistemului de taxare creează noi oportunități pentru cei bogați și noi capcane și bătăi de cap pentru ceilalți. Deci dacă vreun politician încearcă să vorbească de „taxare diferențiată” întâi trageți și dacă mai respiră puteți să-l întrebați la ce s-a „gândit”.

Read Full Post »