Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Nastase’

Şi iată-l pe domnul Năstase pe post de Mandela al României. Deţinutul „politic” Năstase este egal cu deţinutul politic Maniu în faţa istoriei. Diferenţa de nuanţă nu se vede, e prea fină: Maniu a părăsit închisoarea într-un coşciug, domnul Năstase a părăsit-o într-un VW Touareg nou, încă o maşină din flotila familiei. Maniu a plecat înconjurat de ciocli, Năstase de bodyguarzi. O tempora, o mores! Nici martirii nu mai sunt ce-au fost odată!
S-au spus vorbe mari, patetice. Colegii doresc revenirea rapidă în partid, se mizează, se speră pe o fulminantă relansare politică. Domnul Năstase este brusc iubit, adorat, dorit, respectat. Se promite un scaun la masa puternicilor zilei.
Aiurea! Ipocrizie cât cuprinde!
Masa la care ar trebui să revină este ocupată de mult, alţii sunt greii zilei şi nu vor să mai împartă nimic cu nimeni. Scaunele sunt ocupate cu asupra de măsură. Ce revenire în politică, ce funcţii publice?! În cel mai bun caz, dacă nu apar surprize în celelalte dosare pe care le mai are pe rol, abia prin vara lui 2016 va putea deveni membru de partid, asta dacă şi statutul PSD- ului se va modifica între timp. Şi colegii săi de partid şi alianţă o ştiu foarte bine. La un calcul rece, cinic, politic, o nouă arestare a domnului Năstase ar fi binevenită pentru cei de la USL , mai ales PSD : ar “rezolva” un pretendent la funcţii de conducere, s-ar putea pune presiune şi mai mare pe magistraţi, ar mai putea o perioadă muta atenţia populaţiei de la problemele economice. Care economie nu pare deloc impresionată de promisiunile electorale ale celor de la Putere.
USL-ul plânge cu lacrimi de crocodil pentru electoratul spectator la piesă, pentru confiscarea capitalului de imagine al domnului Năstase, văzut ca victimă politică. Şi pentru a atenţiona încă o dată magistraţii că vremurile s-au schimbat, să nu se mai întâmple să constate ca-n stenograma judecătoarelor arestate pentru mită: „Nu vezi că nu contează că a venit USL-ul la putere, pentru şpagă te leagă…”

Acest articol nu este despre vinovăţia lui Adrian Năstase, despre justiţia din România, dacă funcţionează sau nu la comandă politică, aceste subiecte pretându-se ele singure la nişte articole generoase ca spaţiu.
Acest articol este despre iluziile inoculate de mass-media partizană, despre manipulare, despre teatrul ipocrit al politicienilor, despre cinism, despre „colegialitate şi prietenie” în jungla politică. Despre măşti.
Despre “arta” de a şti unde să dai ca să crape cine sau ce trebuie.
P.S.
Şi ca la orice teatru, la un moment dat piesa se sfârşeşte pentru unii actori, vine un moment în care trebuie să iasă din scenă. Acum, probabil, a venit rândul PDLului. Ce a terminat reprezentaţia printr-un teatru ieftin.
Cât despre Traian Băsescu, acest Laurence Olivier al politicii noastre, marile roluri par a fi pe terminate.
Dar piesa va continua, cu actori vechi și noi, cam cu aceleași replici, cu spectatori fascinați de scenă, de magia spectacolului, de grandoarea sa, de iluzia realității și a participării la acest spectacol. Dar ei, săracii, nici măcar figuranți nu sunt, ei doar plătesc biletul.

Reclame

Read Full Post »

Am lipsit nici doua saptamani din tara si la intoarcere am nimerit in plin razboi politic si mediatic. Iar vor astia sa-l suspende pe Basescu! In general, revenirea dintr-o vacanta imi produce o inertie a (re)adaptarii la viata de zi cu zi. Cateva zile de la intoarcere, o parte din mine traieste inca sub influenta locului in care am fost.Sunt fericitul posesor al unei capacitati perfecte de a ma decupla aproape total de la cotidianul de acasa in vacante, si mai ales de a ma adapta imediat spatiului  si atmosferei  locului ales drept destinatie.Reusesc sa ma conectez la socialul destinatiei de vacanta, citesc presa locala,si am obiceiul de a cumpara un ziar de anunturi , nimic nu poate sa descrie viata reala a localnicilor mai bine decat acest tip de presa. Astfel ca ,la intoarcere,mi-a trebuit aproape o saptamana sa ma lamuresc asupra evenimentelor de acasa,derulate cu o repeziciune uluitoare. Inainte de a pleca, dupa verdictul in cazul Nastase, spuneam intr-un comentariu ca evenimentul arestarii acestuia, va radicaliza societatea, ca va fi o lupta pe viata si pe moarte. Iata ca se intampla.

Nici hold-up-ul parlamentar care a dus la bascularea lui Mihai Razvan Ungureanu si instalarea guvernului Ponta, nici suspendarea presedintelui, nici schimbarea de putere de la Bucuresti nu mi-ar fi produs ingrijorari sau spaime. Daca din politica romaneasca ar fi lipsit ultimele patru saptamani, toate acestea le-as fi considerat un curs relativ firesc al evenimentelor politice. Desigur, ramanea lipsa de legitimitate a guvernului Victor Ponta, nevalidat prin alegeri, construit prin jocuri de culise politicianiste, dar pana la urma, fiecare tabara a recurs, la un moment dat, la astfel de practici. Nici Traian Basescu nu este\nu  a fost strain de astfel de proceduri. Desi as fi preferat o coabitare, si un sfarsit ceva mai firesc al mandatului lui Basescu, nici suspendarea si eventuala “evacuare” a Cotroceniului prin referendum, nu le consideram un fapt iesit din comun. Fara a avea prea mari sperante sau asteptari de la schimbarile politice in general, si de la aceasta schimbare politica in particular, aveam o oarecare simpatie pentru USL, pe care-l vedeam ca o alternativa, poate chiar o solutie, gandind ca anii de opozitie si exercitiul luptei cu practicile lui Basescu il va determina sa abordeze realitatea romaneasca cu sobrietate, si poate, fara a ma iluziona, cu seriozitate. Nu ma speria nici mediocritatea juvenil-hlizita a lui Victor Ponta, nici lipsa de suprafata  sau programul de somn a lui Crin Antonescu. Regretul pentru absenta lui Adrian Nastase din cocktailul USL-ist imi provoca totusi mici nelinisti. Acrobatiile pe cotorul Constitutiei, atitudinea egocentrista, promovarea EBA, inconstanta, atitudinea fata de Casa Regala si fata de istorie, compromiterea ideii de prezidentialism romanesc, ma indepartasera destul de presedintele jucator incat sa-l consider un om al trecutului, si sa nu regret eventuala suspendare. Am fost desigur surprins de cursa USL-ista cu daramarea “obstacolelor”  contra cronometru, dar pana la urma, reconstructia institutionala in Romania este de dorit. Am aflat de biliardul institutional USL-ist, si trebuie sa recunosc ca “extractia” institutiei Avocatului Poporului si tentativa de sedare a CCR m-au iritat. Dar eram dispus sa inchid ochii. “Furtuna” mediatica asupra Romaniei, acuzatiile de turnatorie la Bruxelles si reactiile iritate ale unor lideri europeni eram dispus sa le incadrez la lupta politica extinsa, datorita incercarilor de “aruncare a rahatului in ventilator” si de “ascundere a gunoiului sub pres”. Pana la urma, istoric verificat, romanii au reusit rareori sa-si gestioneze singuri crizele si au excelat in “cautarea de aliati externi” atunci cand se ajungea la situatii limita, ireconciliabile. Periodic, Romaniei ii trebuie “print strain”. Exercitiul “micii tradari”, perversitatea “arzurilor catre Devlet” , “jalbelor catre Tarigrad” si cautarile “instantei superioare” de catre o tabara politica sau alta, sunt doar reluari ale unor obiceiuri pamantene. Desigur, astazi nu se mai pune problema ca acum 200 de ani, dar stiu din familie ca astfel de procedee sunt in esenta, aceleasi.  Articolele din Financial Times, Washington Post sau Le Monde mi-au dat de gandit. Cunoscand seriozitatea si autoritatea FT-ului, si faptul ca Le Monde e (totusi) de stanga, iar Washington Post in context american este oarecum la stanga(si a avut un articol sustinut redactional, nu unul de autor, extrem de critic),  m-au nelinistit articolele citite, dar pana la urma perceptia trusturilor de presa nu e intotdeauna dezinteresata, mi-am spus. Nationalismul  de balci al lui Crin Antonescu, ridicatul din umeri al lui Victor Ponta, banuiala rasului sibilinico-sardonic a lui Dan Voiculescu m-au bantuit, dar relieful plat al clasei politice m-a impiedicat sa ma revolt in vreun fel. Stropseala Angelei Merkel sau iritarea lui Barroso, nu m-au impresionat. Comparatia cu Grecia sau Ungaria pot spune ca m-au distrat, prin incompetenta “analistilor” si comentatorilor care fac astfel de apropieri. Nici macar indemnul “suspendati-l cu orice prêt” fara argumentatie sau motivare serioasa, ignorarea institutiilor si confuzia institutii-personaje, fapt obisnuit in Romania (unde se pare ca este extrem de greu sa construim institutional si sa respectam autoritatea) nu m-au ingrijorat. Si totusi, am avut ieri seara o escala la Otopeni. William Hague, ministrul de externe al gratioasei sale Majestati, a simtit nevoia sa faca o escala la Bucuresti. O escala neanuntata, fara preaviz, o escala care s-a dorit semi-secreta, soldata cu o intalnire in aeroport (fortand astfel politetea unei vizite diplomatice) cu un Victor Ponta  intors din drumul catre casa de telefonul lui Hague. O escala ce a avut ca rezultat un comunicat din partea Ambasadei UK neobisnuit de sec si de taios.

Intamplator, cunosc destul de bine uzanta diplomatic. Stiu sa citesc printre randuri un comunicat si sa descifrez esenta celor “zece cuvinte” ale unei scrisori diplomatice de o pagina.  Comunicatul-rezultanta al intalnirii este elocvent. Un ministru de externe, si nu al oricarei tari, nu se deplaseaza la Bucuresti pentru 30 de minute sa se intalneasca face-to-face cu Victor Ponta, decat daca are comunicari grave, profunde si apasate de facut, si daca doreste sa auda si mai ales “sa vada” raspunsul la intrebarile pe care le are de pus. Mai clar, situatia pare atat de grava la Londra(si nu intamplator la Londra)  in ceea ce priveste Romania, incat doar deplasarea la fata locului poate oarecum clarifica situatia si pune lucrurile la punct in ceea ce priveste asteptarile si lucrurile ce se doresc a fi communicate. Daca William Hague(si tot angrenajul presupus de ministrul de externe al UK)  a (au) simtit nevoia sa faca o escala la Bucuresti, inseamna ca ei cunosc lucruri pe care noi nu le stim, sau doar le banuim. Adica, inseamna ca  e grav, ca lucrurile nu sunt chiar atat de simple precum par, si ca Romania este vazuta acum drept un potential pericol. Nu este vorba de actiunile ultimelor patru saptamani in sine, ci de atmosfera care domneste aici in ultima luna. Este exact ceea ce UE nu doreste sa vada, Romania nu are nevoie, si Europa considera un eventual precedent periculos. Neclaritatea institutionala, haosul politic, lipsa de respect pentru regulile pe care Romania ar fi trebuit sa si le assume atunci cand a aderat la clubul democratiilor europene, face ca Romania sa devina interesanta politic, iar realitatea interna sa fie “news” in UK si la Bruxelles.  Ceea ce se intampla este o intoarcere in trecut, o revenire la anomia si lipsa de corectitudine politica a primilor ani dupa 90 , o incercare de fault la good practice-ul politic.

Eram aproape sa ma las convins ca suspendarea (varful icebergului in acest caz) este poate un lucru benefic, iar inertia vacantei ma purta spre o acceptare a acestui gest politic. Desi aseara nu mi-a sunat mie telefonul, escala unui avion la Bucuresti ma determina ca in cel mai bun caz sa nu ma prezint la vot. E o escala plina de semnificatii, care m-a determinat sa reevaluez, sa revad filmul ultimelor patru saptamani si sa concluzionez. Iar daca escala nu se va solda cu rezultat, ma voi prezenta la vot, pentru a vota NU.

Escala ma face sa consider ca o reevaluare integrala a clasei politice romanesti, implicarea politica  si reconstructia institutionala in Romania sunt urgente, un UPU politic fiind imperios necesar sa fie implementat.

Read Full Post »

Nu imi place sa scriu pe teme politice. Manifest un soi de idionsincrazie fata de politica, si numai faptul ca isi baga constant nasul in treburile mele, ma determina sa reactionez la existenta ei. Personal cred cu tarie in trei lucruri: libertate, responsabilitate si proprietate privata. Politica le incalca sistematic pe toate trei, prin urmare nu am de ce sa fiu prietena cu ea. Dar pentru ca nu am incotro, incerc sa identific intre politicieni pe cei care, din ce ratiuni nici nu mai conteaza, produc cele mai mici stricaciuni acestor valori in care eu cred. Neincrederea de fond nu dispare insa niciodata si cata vreme voi plati taxe din cauza ca un politician sau mai multi au decis asta, pentru ca ei sa poata exista, aversiunea mea nu se va transforma niciodata in admiratie, ci doar in toleranta tradusa in sprijinire, fie si numai prin vot sau prin comentarii oarecum favorabile, a celor care produc cele mai putin pagube.

Am auzit opinii despre cazul Nastase, care spuneau ca si daca faptele pentru care este condamnat sunt 100% adevarate, nu sunt asa grave, intrucat a luat bani de la niste firme, nu a folosit bani publici. Are o latura amuzanta, aceasta evaluare. Inainte de a fi publici, acesti bani au fost privati, taxele si impozitele sunt cele care i-au convertit in munitie de paintball, mita electorala sau combustibil pentru afaceri alese. Prin urmare, in cazul in care faptele de care este acuzat sunt adevarate, Nastase a folosit doar o scurtatura, nimic mai mult. S-a lipsit de serviciile administratiei financiare si a evitat multa birocratie. Poate ar fi trebuit, intr-adevar, sa beneficieze de un bonus pentru evitarea cheltuielii administrative, intrucat a scutit statul de un efort. Si poate ca de aici indignarea USL pentru faptul ca merge la inchisoare, in loc sa i se recunoasca meritele.

Colegul nostru, Porthos, care prefera de ceva timp haina civila uniformei de muschetar, a pus deunazi sub semul intrebarii echidistanta celorlalti muschetari de blogosfera, respectiv a lui d’Artagnan si a mea , in raport cu esichierul politic romanesc. Eu nu tin minte sa ma fi declarat echidistant, dar cu siguranta nu am simpatii politice, nu sunt “fan” Ionescu, Popescu sau Basescu. Incerc doar sa evaluez, cum spuneam mai sus, cat mai obiectiv ma pricep, cine face cel mai mic rau in rolul pe care il joaca. Incerc sa vad cine este cel mai putin ipocrit si demagog in cele ce le declara. Incerc sa evaluez corect si sa nu uit sa semnalez curajul pe care uneori oamenii politici il manifesta, avand taria de a admite ca anumite actiuni, oricat de mult i-ar avantaja, ar produce comunitatii un rau dincolo de ceea ce este pentru ei acceptabil, dand astfel semn ca nu au aruncat la cosul de gunoi al partidului toate principiile, atunci cand partidul, sau partidele pentru unii, le-au oferit masa, casa ori chiar avere pentru ei si urmasii urmasilor lor. Este o atitudine rara, care cred ca merita intotdeauna evidentiata. In virtutea acestei pozitii, imi formulez opiniile si evaluez actiunile oamenilor politici.
Din aceasta perspectiva, actiunile in forta ale USL din ultimele saptamani, incepand cu desantul in Parlament prin cumpararea/santajarea de parlamentari si alti alesi, continuand cu atacul sustinut, intr-un ritm fara precedent, asupra tuturor institutiilor statului, prin adevarate operatiuni de comando, in care peste noapte sunt decapitate sau trecute sub control propriu de partid toate acele bastioane care se pot dovedi periculoase in razboiul de uzura care va urma cu ocazia alegerilor, mi se par extrem de periculoase, pentru ca cei care intreprind toate aceste actiuni imi dovedesc ca nu au nici un fel de retinere in fata incalcarii vreunui principiu, iar cinismul politic este pe cale sa fie declarat acceptabil, bineinteles in numele poporului. Ceea ce vad acum, este politica in cea mai urata manifestare a ei.

Eu ma consider in mod fundamental un liberal. Nu unul formal, nu am calitate de membru de partid. Iubesc liberalismul adevarat, cel care inseamna libertate individuala, libera initiativa, stat minimal, cu sarcini putine si precise. Liberalismul in care politicianul este un om care alege sa contribuie cu mintea si actiunea pentru ca statul sa nu poata profita in vreun fel de pozitia pe care o are, punandu-se astfel cu adevarat in slujba comunitatii. Cum nu pot pune degetul pe un astfel de politician, ma multumesc sa ma lupt cum pot cu cei care, prin ceea ce fac, imi agreseaza constant viata, valorile, echilibrul.

Echidistanta? Nu, mai curand un exercitiu de autoaparare.

Read Full Post »