Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘obiectivism’

Dacă ați citit eseul lui Ayn Rand despre etica obiectivismului, probabil că sunteți familiarizați deja cu perspectiva obiectiviștilor privitoare la „bine” și „rău”.

Pentru cei ce nu au apucat să citească sau nu au chef să se chinuie cu etica „Randiană” o să rezum aici ideea de bază (simplificând grosolan, până la denaturare): dacă pentru plante și animale „bine” înseamnă supraviețuire, iar „rău” înseamnă moarte, pentru ființele (mai mult sau mai puțin) conștiente precum omul, conceptele de „bine” și „rău” sunt ceva mai complexe, dar în esență au aceeași semnificație ca și în cazul animalelor sau plantelor.

Una din diferențele importante, față de plante sau animale, este că omul trebuie să supraviețuiască păstrându-și condiția umană și nu doar supraviețuind fizic. A renunța (indiferent de motive, inclusiv din cauza fricii) la libertate, înseamnă doar a amâna „răul” potențial (spre exemplu momentul în care bruta o să-ți crape capul doar pentru că este mai puternică și depinzi de ea).

Din aceleași motive, după părerea mea, cred că este „rău” să renunțăm de bună voie și fără o motivare extrem de solidă la ceea ce este de drept câștigat de fiecare din noi. De altfel dreptul de proprietate este un drept recunoscut acum de aproape toate statele lumii.

Pentru a putea să ne referim mai ușor la ele, aș enunța aici cele 3 drepturi fundamentale cu care (aproape) toată lumea este de acord, în ordinea importanței lor:

1. Dreptul la viață;
2. Dreptul la libertate;
3. Dreptul la proprietate privată.

Cred că suntem cu toții de acord că este „rău” să fii furat sau jefuit. Chiar dacă cel ce te jefuiește o face legal, printr-un abuz al dicturii majorității impropriu numită „democrație”. În general furtul se petrece sub pretextul construirii unei infrastructuri de necesitate publică, cum ar fi drumurile, rețeaua de apă, cea de gaz ori cea cea de electricitate. Celălalt pretext pentru furtul legalizat este ajutorarea celor ce nu pot supraviețui singuri, handicapați, bolnavi, bătrâni.

Din nou, cred că suntem cu toții de acord că a lăsa un semen să moară (de foame sau de boală), deși poți să-l ajuți, înseamnă să-i negi dreptul la viață și ca atare este „rău”. Pe de altă parte, dacă respectivul refuză intenționat să muncească și să-și câștige existența, este responsabil de propria decizie și nu cred că ar trebui responsabilizat altcineva pentru acest lucru.

Un caz mai complicat este acela când cineva ajunge să sufere sau chiar să moară de foame, deși vrea să muncească, dar deciziile nu sunt tocmai fericite. Este obligată societatea să-i asigure supraviețuirea? Eu personal sunt tentat pentru astfel de cazuri să prefer implicarea organizațiilor caritabile și nu a statului, din motive de eficiență.

Un al doilea motiv este că statul, nu numai că este ineficient, dar este și iresponsabil, fiind tentat să mărească (din motive populiste) cuantumul ajutoarelor și să le acorde fără o verificare temeinică. Poate vă amintiți de situația ridicolă din insula grecească Zakynthos, unde printre beneficiarii ajutoarelor pentru nevăzători se aflau un șofer de taxi și un vânător.

Rezultatul final este că tot mai mulți preferă calea „ușoară” de a trăi din „welfare” în loc să muncească. Și asta nu se întâmplă doar în România sau Grecia, ci și în Germania. În final bugetul se debalansează și este necesară mărirea taxelor. Aceasta se întâmplă până în punctul în care aproape toată lumea încearcă să fenteze taxele și să trăiască din „welfare”, după care urmează inevitabil colapsul.

Ca să nu lungesc inutil subiectul, în concluzie, taxele mari înseamnă „rău”.

Hai să încercăm acum să vedem ce înseamnă „bine” și ce înseamnă „rău” în cazul Oltchim. Funcționarea combinatului este în principiu „bună” pentru că asigură salariile (și deci supraviețuirea) muncitorilor. Ce se întâmplă dacă însă dacă combinatul nu funcționează economic rentabil și are nevoie de ajutoare de stat? Fiind bani din taxele altora (ceea ce reduce capacitatea altora de a supraviețui), este în mod evident „rău”.

Soluțiile sunt închiderea sau privatizarea. În mod evident cea de a doua (în măsura în care este posibilă) este mai „bună”, măcar pentru că ar putea aduce ceva bani la buget, dar și pentru că dă o șansă muncitorilor să-și primească în continuare salariile.

Știm cu toții rezultatul privatizării. Dan Diaconescu, reprezentantul perfect al populismului, este câștigătorul licitației. Cred că suntem cu toții de acord că este un nepriceput (are două firme în imposibilitate de a-și plăti datoriile) și a intrat în această poveste doar pentru a câștiga capital politic. Pe de altă parte, impunerea de condiții prea restrictive, ar fi însemnat limitarea competiției.

Partea bună este că dacă Dan Diaconescu nu poate vărsa banii pentru care s-a angajat, va pierde garanția de participare la licitație. În plus, foarte multă lume va realiza că este doar un escroc populist, lipsit de orice fel de valoare.

E drept există și alternativa, mult mai improbabilă, ca Dan Diaconescu să plătească banii pentru acțiuni și să scoată din faliment Oltchimul. Și marmota învelea ciocolata în staniol… Însă oricum s-ar întâmpla, privatizarea Oltchim, chiar și cu Dan Diaconescu a fost un lucru „bun”.

Dacă credeți că am simplificat prea mult lucrurile, amintiți-vă că rezultatele absurde (sofismele, de exemplu) se obțin complicând inutil lucrurile.

În încheiere, un excelent exemplu de „simplificare” (recunosc că mi-aș dori să pot „simplifica” și eu așa lucrurile): o foarte interesantă discuție între un „egalitarian” (Phil Donahue) și un libertarian (Milton Friedman):

Reclame

Read Full Post »