Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘piata libera’

Am fost zilele trecute, în München, la o întâlnire cu un potențial partener de afaceri. Discutând despre piața de telecom germană am fost surprins să constat că din punctul de vedere al unui client obișnuit, prețurile sunt exagerat mari pentru servicii de date minimale. Ceea ce în România costă 5 euro, în Germania costă cel puțin 50 și e de mai slabă calitate.

Explicația este lipsa conexiunilor cu fibră optică la client (sau altfel spus FTTH) și continuarea investițiilor în rețelele de cupru. Ca și în Polonia la TPSA/Orange (operatorul „incumbent”), problema principală a lui DT este „unbundling”-ul, adică acea reglementare stupidă care obligă operatorul principal (ex-monopolist) să pună la dispoziția competitorilor cablurile proprii („bucla locală”) la prețuri reglementate.

Sfântă tâmpenie etatistă! Rezolvi problema fostului monopol de stat printr-o… reglementare. Rezultatul? DT (ca și TPSA în Polonia) evită să investească în dezvoltarea rețelei de fibră optică pentru că oricum ar fi obligat să o pună la dispoziția competiției la prețuri la care ar pierde bani. Ca atare DT „inovează” transmisiunile pe cupru. Ce glumă proastă! Investiții uriașe și complet lipsite de sens în încercarea disperată de a micșora distanța dintre utilizatorul final și DSLAM („centrala” VDSL) astfel încât să poți să ai viteze de ordinul a 20-50 Mbps. Pentru comparație, la aceleași costuri, se poate furniza prin fibră optică un serviciu de date de 1 Gbps sau chiar 10 Gbps.

O a doua problemă sunt reglementările extrem de stricte pentru lucrările civile. Practic niciun „RDS” nu poate să-și construiască vreo rețea nouă pentru că nu ar primi aprobarea de a o instala la un cost rezonabil. Singurii care își permit să pună fibră optică sunt ceilalți monopoliști din utilități (electricitate, gaz, apă). Dar care nu se pricep la telecom deocamdată.

Am vorbit și de serviciile de IPTV ale DT furnizate în parteneriat cu Microsoft. Costurile per abonat i-ar face să se tăvălească pe jos de râs pe cei de la INES (operatorul de IPTV „high-end” din România). A fost unul din puținele momente când m-am simțit mândru că vin din România, uitând pentru moment de toată mizeria politică de acasă și amintindu-mi doar că suntem singura țară din Europa unde fostul monopol de stat se chinuie cu greu să supraviețuiască într-o piață extrem de competitivă și unde 100 Mbps costă mai puțin de 10 eur.

Uitându-mă la unele decizii strategice ale lui DT aș zice chiar că Romtelecomul nostru (condus acum tot de nemți) e cu cel puțin 10 ani în fața firmei mamă. Nu m-aș mira ca peste încă zece ani să vedem români (sau greci) care să conducă DT-ul. Nu-i așa că ar fi amuzant?

Reclame

Read Full Post »

Am citit în dimineața aceasta o știre despre declarațiile lui Donald Trump în timpul unei emisiuni la Fox News. Deși îmi este profund antipatic, cele spuse de el mi se par teribil de adevărate. Conform lui Trump, Statele Unite vor deveni o Grecie sau o Spanie la o scară mult mai mare, trăgând în abisul ruinei financiare o bună parte a economiei mondiale.

Se poate evita o astfel de catastrofă? Probabil că da. Însă nu cu politicienii actuali. Debitul SUA se apropie rapid de 17 T$ (trilioane de dolari), iar situația se înrăutățește continuu pentru că la venituri de aproximativ 2.7 T$, statul american cheltuie peste 3.5 T$, având un deficit de peste 0.8 T$ anual (http://www.usdebtclock.org/).

Diverși „economiști” se încăpățânează să blameze criza subprime pentru problemele actuale, când adevărata problemă este una elementară: nu se poate trăi la nesfârșit pe datorie. Nici măcar statele, oricât de mari ar fi ele nu pot cheltui mai mult decât au la nesfârșit. Până la urmă, ziua fatidică când nimeni nu va mai împrumuta nimic niciun stat supra-îndatorat, fie el Grecia sau Stale Unite este inevitabilă.

În disperare de cauză, statele au început să blameze „lacomele” corporații pentru evitarea LEGALĂ a taxelor tot mai mari pe profit, uitând că prin simpla funcționare se plătesc taxe pe valoarea adăugată sau pe veniturile salariaților. Dacă v-ați uitat pe linkul de mai sus, „corporate tax” reprezintă doar o mică parte din veniturile bugetare. Firește că adepților statului le va trece imediat prin cap că tipul acesta de taxe ar trebui mărite. A încercat Grecia „soluția” aceasta și s-a trezit că majoritatea companiilor mari și profitabile (Coca Cola Hellenic de exemplu) s-au relocat imediat, lăsând în urma lor un gol imens, șomaj și falimente ale furnizorilor locali. Sigur că o minte bolnavă se poate gândi să facă cum se făcea altă dată cu iobagii și să le lege de glie. Spre exemplu prin naționalizare.

Din păcate pentru adepții acestui tip de „soluții” (de exemplu Iepurilă), problema rămâne pentru că nimic nu împiedică proprietarul să-și mute sediul într-o țară mai normală din punct de vedere al taxării și să-și ia cu el contractele, lăsând compania naționalizată să moară singură.

Din păcate problema deficitelor este rezultatul democrației absurde în care majoritatea votează pe cel mai „generos” politician. Generos nu cu banii personali, ci cu banii publici rezultați din taxare. Cât timp se poate trăi lejer din banii altora, se vor găsi destui doritori să o facă, iar aceștia vor deveni clientela sistemului, gata oricând să voteze pe cei ce vor DA mai mult. Se creează astfel un cerc vicios, în care paraziții se înmulțesc exponențial, iar cei parazitați se sufocă rând pe rând sub povara primilor.

Întotdeauna există explicații pentru utilitatea banilor publici. Învățământ, sănătate, ordine publică, justiție, etc, toate sunt necesare. Este oare necesar ca ele să se facă din banii publici? Nu sunt servicii ce pot fi cumpărate prin cerere și ofertă pe o piață liberă? După părerea mea, aceasta este una din soluțiile problemei.

Cea de a doua, este de a interzice deficitul bugetar prin legea fundamentală. Așa cum toate companiile cheltuie mai puțin decât încasează pentru a fi profitabile și deci sănătoase, cred că și statele ar trebui să facă același lucru. Altfel Ziua Judecății este inevitabilă.

Până atunci vă urez „Happy Judgment Day!” alături de Statele Unite.

UPDATE: având în vedere și repatrierea lui Omar Hayssam, eu zic că ar trebui să extindem urarea și către (cel care se mai numește încă) Președintele României.

„Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că nu confirmă că Omar Hayssam a fost preluat din Siria, nici că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române şi nici că a fost repatriat în baza unui acord de extrădare. […]

„Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?

Când a plecat, Omar Hayssam nu avea niciun mandat de a nu părăsi ţara, nu discut de ce, şi nu se ceruse niciun sistem de supraveghere al vreunei instituţii, fie că ar fi fost al MI sau SRI. Deci, în 2006, când a plecat din ţară, Omar Hayssam putea fi acuzat de trecerea frauduloasă a frontierei de stat, lucru pentru care a şi fost condamnat la doi ani de închisoare. A devenit problemă fundamentală pentru instituţiile statului când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru terorism. Această condamnare s-a produs în 2008 şi atunci a fost obligaţia structurilor de securitate să îl aducă în ţară pentru a se împlini dispoziţiile justiţiei. Abia din 2008 a devenit un obiectiv major în vederea împlinirii justiţiei”, a arătat Traian Băsescu.

Băsescu a precizat că, din acest moment, consideră misiunea sa încheiată în cazul Hayssam.”

Read Full Post »

“The issue is always the same: the government or the market. There is no third solution.” Ludwig von Mises

O puternica criza economica a inceput sa scuture lumea in 2008, si continua sa o faca si astazi. Socialistii, dar nu numai ei, au gasit prilejul sa acuze capitalismul si piata libera, politicile laissez-faire, de aceasta evolutie.

Ia te uita, m-am gandit: dupa mai bine de 100 de ani de cand liberalismul clasic si politicile laissez-faire au fost ingropate sub greutatea a diverse forme de corporatism si socialism, tot ele sunt gasite vinovate. Aceasta lupta cu omul de paie, incurajata si sustinuta de o mare parte a presei, din nestiinta, indiferenta la adevar sau pur si simplu rea-vointa, nu este de natura a risipi in vreun fel confuzia si a incuraja analiza obiectiva. Nici unul dintre acesti acuzatori nu ar reusi sa indice o zona geografica in care capitalismul laissez-faire este manifest. Pentru ca nu mai este de mult cazul.

Capitalismul a fost urmarea directa a mai multor fenomene si evolutii politico-economice. Din punct de vedere politic, reprezinta triumful drepturilor individuale, legate de proprietate, libertate, egalitate in fata legii. Din punct de vedere economic, reprezinta triumful liberei intreprinderi si al pietei, insemnand intre altele pierderea privilegiilor marilor latifundiari legate de fixarea preturilor, acordarea de monopoluri comerciale, etc. Trebuie inteles ca acest concept politico-economic care este capitalismul, a intrat in contradictie, de la bun inceput, cu valorile consacrate ale societatii, in Europa. Aristocratia nu vedea cu ochi buni revolutia liberalismului, si a folosit pretextul acuzei impotriva individualismului promovat de catre capitalismul liberal, denuntat ca egoist si imoral, pentru a incerca sa pastreze controlul in fata valului de liberalizare si disolutie a regulilor sociale consacrate. Ca si cum nu ar fi fost suficient, socialismul castiga masiv teren teoretic, bazat exact pe lucrarile economistilor care au fondat principiile capitalismului: Adam Smith si David Riccardo. Incurcatura acestora cu privire la natura valorii si eroarea de a lega valoarea de costuri de productie si de munca, au pregatit un teren extraordinar de fertil pentru o teorie economica ce a subjugat majoritatea intelectualitatii economice si a dat fiori celor care guvernau lumea: marxismul. Cum sa contrazici teoria exploatarii muncii ca fiind sursa de facto a bogatiei capitaliste, cand insasi corifeii teoriei capitalului, economistii fondatori ai teoriilor economice moderne ce sustineau capitalismul, au acceptat ideea ca valoarea este determinata de cantitatea de munca, si reprezinta de fapt munca incorporata? Trebuie spus ca aproximativ la aceeasi vreme se nastea si revolutia marginalista a teorie valorii insa, din pacate, locul in care aceste teorii se forjau, precum si stilul mai criptic al autorilor, nu au permis lui Menger si Böhm-Bawerk sa se bucure la acea vreme de notorietate si reala influenta in cercurile intelectuale ale vremii.

Deci, ce aveam? Pe de o parte, pe cei care sustineau libera initiativa, liberul comert, dereglementarea, egalitatea in fata legii si mai sustineau ca inegalitatea economica nu este decat urmarea fireasca a acestui aranjament, singurul consecvent insa cu principiile anterior mentionate; pe de alta parte pe cei care erau convinsi ca bogatia unora inseamna saracirea altora, si ca inegalitatea se aboleste prin abolirea proprietatii private, radacina tuturor relelor; si mai avem Guvernele lumii inspaimantate de perspectiva comunismului si anarhiei de stanga, proclamate de marxism si deviantele sale dar si nemultumite de perspectiva oferita de varianta “laissez-faire” ce urmarea sa le restranga influenta in societate si care, in opinia lor, nu era decat tot o alta forma de anarhie. Ordinea trebuia mentinuta in societate, dar mijloacele trebuiesc alese cu grija.

Ei bine, asa s-a nascut corporatismul, care a inceput prin a-i apropia si alia politic pe cei care aveau cel mai mult de pierdut daca in final socialismul se impunea si pe socialistii care acceptau sa obtina influenta in schimbul reducerii radicalismului discursului si al unor masuri de protectie sociala pentru cei pe care ii reprezentau, astfel incat sa fie potoliti si recunoscatori sindicalismului pentru concesiile obtinute din partea marelui capital. Spre deosebire de socialism, corporatismul nu dorea eliminarea proprietatii private, ci doar controlul asupra ei prin mijloace politice. Corporatismul a insemnat santajul politic exercitat asupra liberalismului economic si anularea de facto a principiilor pietei libere sustinute de catre acesta. Corporatismul a refacut sau creat privilegii, creand o legatura stransa intre marele business si politica, pentru mentinerea unui status-quo de control si influenta, prin intermediul unor mecanisme complexe:
– monopoluri subtile (re)create prin bariere comerciale de tot felul, de care profita in principal marile afaceri;
– Politici anticartel care se asigura ca nici un business puternic nu se creeaza fara aprobare de la Guvern
– dependenta fata de stat, prin crearea unor obligatii speciale ale statului in raport cu cetatenii, contra unor drepturi speciale ale statului in raport cu cetatenii. Securitate contra libertate, fara a ceda in aparenta suveranitatea asupra propriei persoane, aceasta este oferta corporatista pentru cetateni. Ca nu exista o granita limpede, o demonstreaza fascismul, un curent corporatist extrem, in care privilegiile si interdictiile se regasesc in cantitate excesiva.
– Birocratia, devenita o institutie in sine, cu interese proprii, care sunt cu atat mai bine protejate cu cat reglementarea este mai extensiva, necesitand un aparat birocratic din ce in ce mai stufos si voluminos, prin urmare mai influent.
– Crearea si sustinerea unor sindicate puternice, cu multi membri, care incearca sa anihileze oferta alternativa de forta de munca si sa controleze climatul concurential.
Nici una dintre aceste caracteristi ale corporatismului nu servesc in vreun fel piata libera, nu sunt un reflex al acesteia si nu incurajeaza libera initiativa si climatul concurential, in ciuda oricarei declaratii contrare. Ele constituie insa realitatea lumii occidentale asa zis libera, si nu de ieri, de azi, in forma mai mult sau mai putin acuta. Nu capitalismul este in cauza pentru defectiunile economiei mondiale, ci corporatismul capitalist, ceea ce este altceva. Iar diferentele nu sunt de semantica, ci profunde, institutionale. Un sistem inalt reglementat, in care cheltuiala guvernamentala inseamna portii uriase din PIB, in care piata este profund distorsionata prin mecanisme guvernamentale de interventie, in care lobby-ismul reprezinta o institutie importanta, nu are nimic de-a face cu ceea ce ar fi trebuit sa fie capitalismul. In schimb, reprezinta oglinda fidela a corporatismului.

In ecuatia capitalism vs. socialism vs. corporatism, capitalismul reprezinta de mult doar suspectul de serviciu. Ori de cate ori va vine sa spuneti “capitalist”, priviti cu atentie imaginea si ascultati cu atentie discursul. Veti constata, de cele mai multe ori, ca aveti de-a face cu un fals.

Read Full Post »

Socialismul, in special “socialismul stiintific”, a pretins intotdeauna ca este un sistem economic superior , in comparatie cu sistemul “anarhic” al capitalismului. Este drept ca adeptii acestui tip de socialism au pus batista pe tambal o perioada de timp dupa ce experimentele socialiste pe scara larga au aratat, fara exceptie, ruina economica, (pentru a vorbi doar despre asta), la care conduce socialismul. Insa memoria oamenilor este scurta si tendinta de a interpreta realitatea astfel incat teorii dintre cele mai stranii sa fie validate, mare. Asa ca astazi traim, si inca exact in tarile care ar trebui sa fie cele mai dezgustate de socialismul stiintific, o resuscitare a acestuia si o primenire a memoriei lui, este adevarat ca si sub influenta vremurilor grele pe care le traieste varianta edulcorata, comerciala a socialismului – am numit socialismul redistributiei, asa numita economie sociala de piata cu toate nuantele ei. Desi ar trebui dupa atatea decenii de felurite experimente politico-sociale sa fim mai lamuriti in legatura cu valoarea lor, confuzia pare sa nu fi fost niciodata mai mare.

De fapt, de unde pretentia de rational in economia socialista? Cel mai evident motiv ar fi insistenta cu care se vorbeste de planificare stiintifica. Socialistilor puri si duri le-a placut intotdeauna sa evoce si invoce stiinta ca pe un fel de unealta istorica inventata si dezvoltata exact la timp pentru a servi societatea socialista. Cooperativizare plus electrificare = Socialism, spunea parca Lenin. Cert este ca nu au existat si nu exista multe convingeri atat de inradacinate in mintea teoreticienilor socialisti sau fie ei numai nostalgici ai socialismului, cum este cea a superioritatii planificarii in socialism.

In banala si “anarhica” economie de piata, orice business are un departament al planificarii, chiar daca uneori acesta este acelasi cu antreprenorul, persoana fizica, si chiar pentru cazul in care ceea ce planifica este relativ elementar, cu instrumente relativ rudimentare. Scopul planificarii il reprezinta utilizarea in modul cel mai eficient a resurselor la dispozitie sau ce ar urma sa fie atrase, pentru atingerea obiectivelor intreprinderii, respectiv pentru obtinerea in final a unui profit, sau a unui rezultat superior celui existent la momentul initierii planului. Toate aceste planuri se intalnesc si se confrunta in piata, in raport de care se fac ajustari, intrucat piata este singura instanta de validare a lor. In general, fiecare actor al pietei se afla in dubla postura, de consumator si producator, deci va evalua piata din aceasta dubla perspectiva, iar planurile sale sunt formulate in consecinta.

Scopul planificarii socialiste este altul. Un numar restrans de persoane fixeaza niste obiective, legate de ce anume ar trebui sa se produca, ce anume ar trebui sa se consume, si in ce cantitate. Aceste obiective privesc ansamblul societatii asupra careia se exercita controlul centralizat. Ceea ce se obtine, reprezinta rezultatul conceptiei acelui grup restrans care detine controlul, si nimic altceva. Intreg progresul social obtinut in cadrul diviziunii voluntare a muncii, care in cele din urma face posibila intalnirea antreprenoriatului, tehnologiei si capitalului in cadrul intreprinderii productive capitaliste, este inghetat si anulat de o teorie si practica ce se prezinta drept stiinta politico-economica infailibila ce inlatura toate erorile pietei si asigura o repartitie optima a tuturor resurselor. Ca si cum acestea ar fi undeva, intr-un depozit, iar in vreme ce Capitalismul le risipeste si imparte inegal si inechitabil, el, Socialismul, reprezinta Solutia indreptarii tuturor acestor erori. Numai ca inainte de a deveni bunuri de consum ce pot fi repartizate, ele trebuiesc produse. Iar productia lor la scara larga reprezinta un proces sofisticat, in care sunt implicate calcule complexe, atat de complexe, incat in economia capitalista intreaga societate este implicata in efectuarea lor, intr-o diviziune a sarcinilor generata de rolul voluntar ales de elementele acelei societati.

Astazi, avem “privilegiul” de a fi observat cat de mare este eroarea de a imagina ca planificarea centralizata poate produce rezultate economice valabile. Dar au exista economisti care au fost capabili sa puna acest diagnostic cu o precizie si patrundere demne de admiratie, cu aproape un secol in urma.

La 1922, Ludwig von Mises publica “Socialism” , (“Die Gemeinwirtschaft”), o analiza a socialismului din perspectiva economica si sociologica. Inainte ca toate cele pe care le stim azi despre socialism sa se intample, acest economist de exceptie al sec XX le prezicea. Mises nu a fost niciodata main-stream, si dupa o scurta perioada in care lui si teoriilor sale Ii s-a acordat o oarecare atentie, a fost complet marginalizat, in favoarea lui Keynes. Cu teoriile economice este oarecum ca si cu prognoza meteo: nu ne plac decat cele care ne anunta vremea buna. In vreme ce Mises recomanda Guvernelor sa renunte la extravaganta amestecului in economie si prudenta in manipularea monedei, pentru a nu declansa si intretine crize ciclice, Keynes anunta sfarsitul erei crizelor si recomanda expansiunea creditului drept Solutia miracol, la indemana Guvernelor. Este inca modelul curent al lumii occidentale. Acel Mises, spuneam, care s-a opus prin scrierile sale lui Keynes, a prezis fundatura socialismului, demonstrand intr-un limbaj fara echivoc dar si fara patos, imposibilitatea calculului economic in socialism.

In vremea aceea, foarte multi economisti cu reputatie acceptau cu usurinta ideea unei planificari centralizate. Ei bine, teoria economica a lui Mises afirma si demonstra ca singura planificare rational posibila era cea pe care o face o economie capitalista,respectiv piata libera, in totalitatea ei: afaceristul, in baza calculului de profit si pierdere, lucratorul, in baza calculelor salariale, consumatorul, in baza preturilor de piata al bunurilor de consum. Aceasta distributie a calculului la nivelul intregii societati face posibila functionarea economiei, in ansamblul sau. Nici un comitet al planificarii nu are posibilitatea, indiferent de bunele sale intentii si chiar scotand din ecuatie elementele non –economice care influenteaza un astfel de comitet, sa inlocuiasca ansamblul celor care, intr-o piata libera, stabilesc preturile relative prin interactiunea complexa ce se creeaza intre ei si in raport cu gradul de raritate al resurselor. Ideea ca un grup restrans de oameni stie ce este bine si ce este rau, evaluand si distribuind resurse, nu poate functiona economic, intrucat economia are nevoie de semnalele pietei, de fluctutia preturilor ca sa stie cum sa aloce acele resurse, altfel le va risipi folosindu-le pentru bunuri care nu au cumparatori, in vreme ce cumparatorii nu gasesc bunurile de care au nevoie. Nu putem vorbi de “rational” decat in raport cu cererea reala de bunuri si capacitatea de a o satisface si nu in raport de criterii abstracte, materializate in tabele cu ratii de mancare, m2 de spatiu locativ, ori kilometri de sosea. Nu exista nici un fel de fundament real pentru o teorie economica ce pleaca de la ideea ca nevoile fiintelor umane pot fi cunoscute si delimitate stiintific dinainte, iar aceasta evaluare ar putea sta la baza unui proces centralizat de planificare a productiei. O astfel de gandire si atitudine poate functiona doar la nivelul unor sisteme extreme de simple si complet autarhice, in care CATEVA nevoie fundamentale sunt satisfacute, prin utilizarea acelorasi resurse, ce necesita minime sau chiar deloc, schimburi. O asemena gandire prezuma subzistenta si saracie, (chiar daca nu in mod explicit); iar pana la urma asta este si ceea ce a obtinut socialismul.
Intr-un anume sens, socialismul este mai mult decat o fundatura, este o intoarcere la originile sarace si nesigure ale unei societati, daca dureaza suficient de mult.

Capitalismul pietei libere are insa si alte alternative proaste, nu doar socialismul. Din nefericire, capitalismul laissez-faire este astazi doar o amintire, iar piata libera a lasat loc unui interventionism institutional categoric, dupa model Keynesian, care a favorizat inainte de orice, corporatismul. Pentru a nu lungi prea mult articolul de fata, voi incerca sa dezvolt intr-un altul acest subiect.

Read Full Post »