Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘politică’

Francis Fukuyama în „The Origins of Political Order” susține (precum Ghiță) că fără un stat puternic am trăi precum în Liberia sau Sudan (folosite ca exemple de organizare „libertariană”). Mie mi se pare o aiureală, contrazisă două capitole mai târziu tot de el. Respectivele națiuni au revenit (natural) în faza tribală, când toată lumea se luptă cu toată lumea.

Condiția esențială definită de Nozick pentru un stat (fie el și minimalist) este realizarea PREALABILĂ a monopolului de putere (poliție, armată, șerif sau orice altceva echivalent).

Revenind la Fukuyama, explicația lui referitoare la stabilitatea statelor europene, grație coeziunii generate de religie (creștinism), mi se pare interesantă, chiar dacă nu o consider neapărat complet corectă.

The only part of the world where tribalism was fully superseded by more voluntary and individualistic forms of social relationship was Europe, where Christianity played a decisive role in undermining kinship as a basis for social cohesion. Since most early modernization theorists were European, they assumed that other parts of the world would experience a similar shift away from kinship as part of the modernization process. But they were mistaken. Although China was the first civilization to invent the modern state, it never succeeded in suppressing the power of kinship on social and cultural levels. Hence much of its subsequent two-thousand-year political history revolved around attempts to block the reassertion of kinship structures into state administration. In India, kinship interacted with religion and mutated into the caste system, which up to the present day has proved much stronger than any state in defining the nature of Indian society.

Are destul mult sens ceea ce zice. Dacă extrapolăm și pentru Islam, ar fi rezultat că Imperiul Otoman ar fi trebuit să fie mai stabil și puternic decât statele europene. Ceea ce inițial s-a și întâmplat. Explicația prăbușirii o să o găsesc probabil în cartea următoare „Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy”.

Însă monopolul forței e DOAR o condiție prealabilă (necesară) a funcționării/apariției statului. Nu este și o condiție suficientă pentru ca statul să fie funcțional și să reziste.

Fukuyama spune că pentru a avea o ordine politică modernă și stabilă sunt necesare trei componente:

  1. „State building” – instituții moderne ale statului;
  2. „Rule of law” – justiție funcțională;
  3. „Accountable government” – guvern care să răspundă pentru ceea ce face.

Foarte interesantă este exemplificarea diverselor tipuri de state din perspectiva existenței sau inexistenței celor trei componente.

Aici mi se pare că a dat cu bățul în baltă. Oare Ungaria lui Viktor Orban are „Accountable Government”?

Și oare unde sunt Statele Unite? Sau România? Cu toate derapajele Justiției, perversiunile aplicate Constituției de către Traian Băsescu și abuzurile ascultăcioșilor de la SRI aș zice că nu stăm îngrozitor de rău.

Anunțuri

Read Full Post »

Provocare adresată amicului meu libertarian Ghiță Bizonu’, cel ce se pretinde militarist, „cekist” și de KGB iubitor: îl provoc să infirme LOGIC ideile lui Nozick din cartea postată ca link aici, această prefață fiind, sper eu, suficient de interesantă pentru a citi și cartea.

Sunt tentat să extind provocarea și către iubitorii de „filozofie” a la Pleșu și Patapievici, dar tare îmi e teamă că astfel de discuții „serioase” nu sunt pe placul domniilor lor, fiind aride și plicticoase. Rămâne deci să citim din când în când, cu maximă plăcere, despre fetița cu chibrituri (aka femeia cu ziare la giratoriu) și excomunicații bisericii ortodoxe

Indivizii au drepturi și nimeni – persoană sau grup – nu le poate face anumite lucruri (fără să le încalce drepturile). Aceste drepturi sunt atât de puternice și merg atât de departe încât se poate pune întrebarea ce rol mai au statul și reprezentanții lui oficiali, dacă mai au vreunul?

Cât spațiu lasă statului drepturile indivizilor? Preocuparea de bază a acestei cărți este natura statului, funcțiile sale legitime și justificările lui, în cazul în care există vreuna; de-a lungul cercetării noastre se întrepătrund multe teme și probleme variate.

Referitor la stat, concluziile noastre principale sunt:

  1. Un stat minimal, limitat la funcțiile restrânse ale protecției împotriva forței, furtului, înșelătoriei, și ale asigurării, respectării contractelor, șamd este justificat.

  2. Orice stat care are funcții mai extinse va încălca drepturile persoanelor de a nu fi forțate să facă anumite lucruri și este așadar nejustificat.

  3. Statul minimal te și inspiră și este și drept.

Două consecințe sunt demne de luat în considerație: statul nu poate folosi aparatul său coercitiv cu scopul de a-i obliga pe unii cetățeni să-i ajute pe alții, sau pentru a le interzice unele acti­vități spre propriul lor bine sau propria lor protecție.

În pofida faptului că sunt excluse doar căile coercitive care conduc la aceste țeluri, rămânând cele liber-consimțite, sunt mulți aceia care vor respinge de la început concluziile noastre, știut fiind că nu vor să accepte nimic din ceea ce denotă cruzime față de nevoile și suferința celorlalți. Cunosc această reacție; am avut-o și eu atunci când am început să meditez la astfel de idei. Cu strângere de inimă mi-am dat seama că datorită unor motive și argumente variate încep să mă las convins de punctele de vedere Libertariene (cum sunt numite acum adesea).

Această carte a păstrat puține dintre dovezile șovăielii mele anterioare. Ea conține, în schimb, multe dintre considerațiile și argumentele pe care le prezint cât mai convingător. Deci, mi-am asumat riscul de a pro­duce o dublă iritare: pentru poziția pe care o apăr și pentru că ofer justificări în sprijinul acestei poziții.

Vechea mea ezitare nu mai este prezentă în acest volum, pentru că a dispărut. De-a lungul timpului, m-am obișnuit cu aceste puncte de vedere și cu consecințele lor, iar acum văd sfera politi­cului prin intermediul lor. (Să spun că ele îmi permit să văd prin sfera politicului ?) Deoarece mulți dintre aceia care susțin o poziție asemănătoare sunt obtuzi și, în mod paradoxal, resentimentari față de alte moduri mai libere de a exista, faptul că eu am acum răspunsuri firești care articulează teoria mă plasează într-o com­panie proastă. Nu sunt bucuros că majoritatea oamenilor pe care îi cunosc și îi respect nu sunt de acord cu mine, căci am depășit faza plăcerii, nu întru totul admirabile, de a-i irita, sau de a-i ului pe oameni, prin producerea unor argumente puternice în sprijinul pozițiilor pe care ei nu le agreează, sau chiar le detestă.

Stilul meu este asemănător aceluia în care sunt scrise multe lucrări filozofice contemporane din domeniul epistemologiei sau metafizicii: există argumente elaborate, afirmații combătute prin contra-exemple neverosimile, teze surprinzătoare, puzzles, condiții structurale abstracte, provocări de a găsi o altă teorie care se potri­vește cu un domeniu specificat de cazuri, concluzii neașteptate șamd. Deși sper că toate acestea produc interes intelectual și emoție, unii pot să creadă că adevărul despre etică și despre filo­zofia politică este prea serios și important pentru a fi obținut prin astfel de mijloace „stridente”. Cu toate acestea, este posibil ca în etică să nu găsim răspunsuri corecte la ceea ce gândim în mod firesc.

Nu este nevoie să folosim argumente elaborate pentru a siste­matiza concepția predominantă sau pentru a explica principiile acceptate. Se crede de obicei că simplul fapt de a arăta că alte concepții contrazic concepția pe care cititorii doresc oricum să o accepte reprezintă o obiecție față de concepțiile respective. Dar o concepție care se deosebește de concepția cititorilor nu se poate apăra numai arătând că punctul de vedere împărtășit de cititori se află în conflict cu ea! În schimb, ea va trebui să supună concepția general acceptată celor mai grele teste și solicitări intelectuale, prin intermediul contraargumentelor, al examinării atente a presupozițiilor sale și al prezentării unui șir de situații posibile în care până și susținătorii ei să fie nemulțumiți de consecințele doctrinei.

Chiar cititorul pe care argumentele mele nu-l conving ar trebui să accepte că, prin susținerea și apărarea concepției sale, el a clari­ficat-o și a adâncit-o. Mai mult, îmi place să cred că onestitatea intelectuală cere ca, din când în când cel puțin, să părăsim modul nostru de a gândi pentru a ne confrunta cu argumente puternice, opuse concepțiilor noastre. Cum altfel ne vom pune la adăpost de persistența în greșeală? Mi se pare însă corect să-i amintesc citi­torului că și onestitatea intelectuală are pericolele ei; argumente pe care le deslușim la început cu o fascinație marcată de dorința de a ști pot ajunge să ne convingă și chiar să ni se pară firești și intuitive. Numai refuzul de a asculta ne dă garanția de a nu fi prinși în mrejele adevărului.

Miezul acestei cărți îl constituie argumentele ei; totuși, vă pot arăta ce va urma. Deoarece punctul de plecare este o formulare pregnantă a drepturilor indivizilor, eu iau în serios pretenția anarhistului că în procesul menținerii monopolului atât asupra folosirii forței cât şi asupra protejării fiecărui individ dintr-un teritoriu, statul trebuie să violeze drepturile indivizilor şi să fie deci imoral. Împotriva acestei afirmații, argumentez că un stat ar apărea din anarhie (aşa cum ne apare în starea naturală a lui Locke) chiar dacă nimeni nu l-ar dori sau nu ar încerca să-l înfăptuiască, printr-un proces care nu este necesar să violeze drepturile cuiva. Dezvoltarea acestui argument central al Parții 1 duce la o diversitate de probleme, cum ar fi, de ce doctrinele morale implică existența unor constrângeri colaterale asupra acțiunii şi nu pur şi simplu orientarea acesteia către țel, atitudinea faţă de animale, de ce este satisfăcătoare explicația apariției unor structuri complicate prin intermediul unor procese în care nimeni nu le are în vedere, motivele pentru care unele acțiuni sunt prohibite şi nu permise, dată fiind compensația plătită victimelor acestora, inexistența unei teorii a pedepsei bazată pe intimidare, chestiuni legate de interzicerea acțiunilor riscante, aşa-numitul „principiu al imparțialității” (fairness) al lui Herbert Hart, atacul preventiv şi detenția preventivă. Aceste chestiuni şi încă altele sunt propuse pentru a permite cercetarea naturii şi legitimității morale a statului şi anarhiei.

Partea 1 justifică statul minimal; Partea a II-a susține că nici un stat cu atribuții mai extinse nu poate fi justificat. La început argumentez că o multitudine de temeiuri prin care se încearcă justificarea unui stat cu atribuții mai extinse nu rezistă. Împotriva afirmaţiei că un asemenea stat îşi află justificarea în măsura în care realizează sau produce dreptate distributivă între cetățenii lui, dezvolt o teorie a dreptăţii (teoria îndreptățirii – entitlement theory) care nu cere deloc un stat cu atribuții extinse şi folosesc aparatul acestei teorii pentru a diseca şi a critica alte teorii ale dreptăţii distributive care iau în considerație un astfel de stat, bazându-se în mod special pe recenta teorie puternică a lui John Rawls.

Sunt criticate şi alte motive despre care unii ar putea crede că justifică un stat cu atribuții mai extinse, motive cum ar fi egalitatea, invidia, controlul muncitorilor şi teoriile marxiste ale exploatării. (Cititorii care consideră că Partea 1 este dificilă vor găsi Partea a II-a mai accesibilă, cu Capitolul 8 mai accesibil decît Capitolul 7.) Partea a II-a se încheie cu o descriere ipotetică a felului în care ar putea să apară un stat cu atribuții mai extinse, o poveste destinată să facă un astfel de stat destul de neatrăgător. Chiar dacă statul minimal este singurul justificabil, el poate să pară tern şi neatractiv, ceva ce cu greu ar inspira sau ar reprezenta un țel pentru care să merite să lupţi. Pentru a evalua acest punct de vedere, mă adresez acelei proeminente tradiții inspiratoare a gândirii sociale, teoria utopică, şi argumentez că ceea ce poate fi salvat din această tradiție este exact structura statului minimal. Argumentul conține: o comparație a diferitelor metode de modelare a unei societăți, instrumente de proiectare şi de filtrare şi prezentarea unui model care solicită aplicarea noțiunii econometrice de nucleu al unei economii.

Sublinierea acelor concluzii care diferă de ceea ce cred cei mai mulţi dintre cititori poate fi înșelătoare, deoarece s-ar putea crede că această carte este un fel de mic tratat politic. Nu este aşa ceva; este o explorare filozofică a unor probleme, multe dintre ele fascinante ca atare, care apar şi se împletesc atunci când luăm în considerare drepturile individului şi statul. Cuvântul „explorare” este bine ales. O anumită concepție asupra felului de a scrie o carte de filozofie susține că un autor trebuie să se gândească la toate amănuntele concepției pe care o prezintă şi la problemele ei, șlefuind şi rafinând punctul său de vedere pentru a prezenta lumii un întreg finit, complet şi elegant. Nu împărtășesc această concepție. În orice caz, cred că există un loc şi o funcție în demersul nostru intelectual şi pentru o lucrare mai puțin completă, care conține prezentări neîncheiate, conjecturi, întrebări şi probleme deschise, direcții de urmat, legături colaterale ca şi o linie principală de argumentare. Există un loc şi pentru alte cuvinte decît cele finale asupra temelor pe care le abordăm.

Într-adevăr, maniera obișnuita de a prezenta o lucrare filozofică mă derutează. Sunt scrise lucrări de filozofie ca şi cum autorii lor le consideră a fi adevărul absolut asupra subiectului tratat. Dar desigur, nu fiecare filozof gândește că, în cele din urmă, a găsit, slavă Domnului, adevărul şi că a construit o fortăreața inexpugnabilă în jurul lui. În realitate, toţi suntem mult mai modești. Şi avem bune temeiuri să fim aşa. După ce a gândit mult timp şi în mod profund asupra ideii pe care o prezintă, un filozof are o reprezentare destul de bună despre punctele ei slabe, despre locurile unde este plasată marea încărcătură intelectuală şi care sunt poate prea fragile pentru a o susține şi despre locurile în care ar putea să apară neclarități în punctul său de vedere, supoziții necercetate cu atenție care-l fac să nu se simtă în largul lui.

O formă a activității filozofice se aseamănă cu împingerea şi îngrămădirea lucrurilor pentru a se potrivi într-un perimetru fixat de o anumită formă. Toate lucrurile se găsesc aici, la îndemâna şi ele trebuie potrivite. Împingi şi înghesui materialul într-o suprafață rigidă așezându-l pe o latură şi iese în afară pe altă latură. Apeşi pe locul în care s-a produs denivelarea şi produci alta Într-un alt loc. Așadar împingi şi înghesui şi tai marginile şi colțurile lucrurilor în aşa fel încât să se potrivească şi apeşi până când în cele din urmă aproape totul se așază mai mult sau mai puțin instabil; ceea ce nu se potriveşte este așezat departe, ca să nu se mai vadă. (Desigur, nu totul este atât de brut. Mai există şi persuasiunea şi lingușirea. Şi limba în care scrii.) Repede, găsești un unghi din care pare că totul se potriveşte şi faci un instantaneu ; mărești viteza de expunere, înainte ca ceva să iasă din cadru într-un mod prea evident. Apoi, revii în camera obscură pentru a retușa crăpăturile, tăieturile şi rupturile în țesătura cadrului. Rămâne ca fotografia să fie luată drept o reprezentare a lucrurilor, exact aşa cum sunt ele şi să se observe cum în nici o altă formă lucrurile nu se potrivesc aşa cum trebuie.

Nici un filozof nu spune: „Am plecat de aici, am ajuns aici; principala slăbiciune în lucrarea mea este că am mers de acolo, aici; în special, iată cele mai notabile distorsiuni, împinsături, forțări, maltratări, înșelătorii, exagerări pe care le-am comis în timpul călătoriei; ca să nu mai menționez lucrurile pe care le-am aruncat şi le-am ignorat şi pe toate acelea la care am evitat să mă uit”.

Reticența filozofilor faţă de slăbiciunile propriilor lor concepții nu este, cred eu, pur şi simplu o chestiune de onestitate şi integritate filozofică, deşi este aşa ceva, sau, cel puțin, devine aşa ceva atunci când este conștientizată. Reticența se leagă de țelurile pe care le au filozofii în formularea concepțiilor lor. De ce țin cu tot dinadinsul să forțeze totul să intre într-un cadru fixat ? De ce nu un alt cadru sau, în chip mai radical, de ce să nu lăsăm lucrurile acolo unde sunt? La ce ne ajută să avem totul în interiorul unui cadru? De ce vrem ca lucrurile să se prezinte aşa? (De ce ne protejează aceasta?) Sper să nu pot să evit aceste întrebări profunde (şi înspăimântătoare) în opera mea viitoare.

Oricum, ceea ce mă determină să menționez aceste probleme aici nu este sentimentul că ele ar aparține mai degrabă acestei lucrări decît altor scrieri filozofice. Cred că ceea ce spun în această carte este corect. Acesta nu este felul meu de a da înapoi. Dimpotrivă, îmi propun să vă dau totul: îndoielile şi neliniștile, incertitudinile și opiniile, convingerile şi argumentele.

În acele puncte speciale din argumentele, pasajele, supozițiile mele şamd, unde simt o tensiune, încerc să comentez sau cel puțin să atrag atenția cititorului asupra a ceea ce mă face să nu mă simt bine. Este posibil ca încă de acum să dau glas unor temeri teoretice generale. Cartea aceasta nu prezintă o teorie precisă a fundamentelor morale ale drepturilor individului, nu conține o expunere precisă şi o justificare a unei teorii retributive a pedepsei ; sau o formulare precisă a principiilor teoriei tripartite a dreptăţii distributive pe care o prezintă. O mare parte din ceea ce spun se bizuie pe caracteristici generale sau folosește astfel de caracteristici pe care cred că le-ar avea aceste teorii, dacă ele ar fi elaborate. Aş vrea să scriu despre aceste teme în viitor. Dacă o voi face, nu mă îndoiesc de faptul că teoria care va rezulta va fi diferită de ceea ce mă aștept acum să fie ea şi asta ar cere unele modificări în supra­structura edificată aici. Ar fi nechibzuit să mă aștept că voi îndeplini aceste sarcini fundamentale într-un mod satisfăcător ; cum de altfel ar fi şi dacă nu aş spune nimic până nu le voi fi îndeplinit. Poate că această carte îi va stimula pe alții să vină cu contribuții proprii.

Read Full Post »

Zilele trecute stăteam de vorbă cu cineva despre emisiunile de la ProTV, Antene, etc. Cele cu maneliști și bătăi în direct la Capatos. Și zicea că pe internet circulă o petiție pentru interzicerea de către CNA a unor astfel de emisiuni.

Am încercat să explic că astfel de „inițiative” sunt stupide și periculoase. Pentru că te poți trezi de exemplu cu o petiție care să interzică programele de Discovery, National Geographic sau Travel pe principul că îi face pe oameni să se simtă proști sau că e bătaie de joc pentru cei ce nu-și permit să călătorească.

Cum democratic se poate vota orice, șansele unor astfel de petiții sunt sensibil mai mari decât ale celor care vor interzicerea manelelor.

În concluzie, mi-am îmbunătățit teoria cu 99% tâmpiți. La rândul lor se compun din 90% tâmpiți normali (de tipul iubitorilor de manele sau cei care dacă deschid o carte se deprimă instantaneu) și 9% tâmpiți cu pretenții, care sunt în stare să promoveze inițiative fără să se gândească la consecințe. Ăștia sunt cu adevărat nocivi.

Și tare mi-e teamă că în procentul rămas o să descopăr că 99% sunt tot tâmpiți de o toxicitate și mai crescută, pentru că e greu detectabilă. Sau vreo variantă inteligent malefică.

De exemplu comunitarienii, precum Shapiro. Acum vorbește de „Failure of the Enlightenment Project”. Cu idei de tipul comunitatea primează în fața individului. Nu e complet absurdă. E doar un pic perversă.

Ideologia ăstora e soră cu ideologia lui Putin: „de ce vă trebuie libertate măi retardaților? Vreți să fiți exploatați?”

Gata cu liberalismul ăsta absurd care ne face să murim de foame. Dictatorii luminați sunt soluția. Și uite așa învăț să-i apreciez pe neo-conservatori și abordarea lor pragmatică asupra problemelor filozofice: contează cine are arma mai mare. Abia după ce terminăm cu ei, putem avea dezbateri filozofice despre nuanțele subtile ale libertății. Și în general despre libertate și drepturi cetățenești, despre bazele morale ale politicii.

Încerc să ghicesc concluzia cursului: pentru oameni pragmatici, nu există baze MORALE ale politicii. Există doar abordări de succes și ratări (ratați).

Nașpa…

UPDATE: M-am mai uitat o dată în DEX

TÂMPÍT, -Ă, tâmpiți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Prost, idiot; nerod, stupid, tâmp (1). ♦ Buimăcit, năucit, amețit, zăpăcit. 2. (Înv. și reg.) Tâmp (2). – V. tâmpi.

Cu excepția prostului, celelalte sunt definiții circulare tâmpit=idiot=nerod=stupid=tâmp. Așa că, pentru claritate, ar trebui să înlocuiesc în teorie tâmpit cu prost pentru că aici definiția este mult mai amplă:

PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

Mult mai nuanțat. Acum e clar de ce sunt 99% proști pe pământ. Fiind Porthos, mă simt mândru că suntem majoritari. Dacă facem un partid, nimic nu ne mai poate învinge. Trăiască Partidul Prosthilor! Ar putea fi decretat fără probleme Partid Unic.

Read Full Post »

Zilele astea ne-a vizitat odrasla plecată la studii și m-am simțit exact ca bătrânul gascon provincial rămas la țară, în momentul întoarcerii copilului din cele străinătățuri. M-am pregătit să dau cep butoiului de vin vechi și să tai vițelul cel gras. Cum nici vaci nu cresc și nici vie n-am în curtea casei, am ales un restaurant bun care să le aibă pe amândouă. De fapt tot fie-mea a ales locanta, pentru că visa la friptura respectivă de când a plecat la școală în septembrie.

Așa că aseară ne-am mutat cu cățel și purcel la locul stabilit. Abia apucasem să ne așezăm, să deschidem sticla de vin roșu și să ne asigurăm că a fost bine păstrat, când mi-a atras atenția un domn brunet, înalt și solid, cu o față rotunjoară și ușor îmbufnată. Așezat în fața vitrinei cu fripturi se documenta metodic despre variațiunile de carne de vită existente în galantar. Din când în când, se uita curios spre masa unde familionul lui Porthos, gălăgios și vesel ca orice familie de gasconi, începuse să povestească ce s-a mai întâmplat de când nu ne-am văzut.

Și în momentul acela mi-am amintit că-l știu de undeva, de la televizor, de la o emisiune despre baronii locali ai puterii. Un fel Radu Mazăre, mai puțin monden, dar la fel de puternic în PSD. Și m-am întrebat ce poate să caute un funcționar public, trăitor din leafa de bugetar într-un restaurant frecventat de obicei de executivii din corporații și/sau partenerii lor de business. Mai degrabă m-aș fi așteptat să-l văd pe Ion Iliescu ciocnind un pahar de vin cu consoarta acolo, mai ales că nici nu locuiesc prea departe de stabiliment.

Curioasă, fie-mea m-a întrebat din ochi cine este și auzind răspunsul, mi-a reamintit că acum vreo câțiva ani a fost într-o tabără la New York cu fata respectivului. Și-atunci m-am mirat cum de poate un funcționar public, să plătească câteva mii de euro din salariul de la stat pentru un astfel de moft. Însă mi-am spus că probabil că nu știu eu cât mai sunt salariile în Consiliile Locale. Mă gândesc că nici Radu Mazăre nu plătește excursiile în Brazilia din leafa de bugetar.

Precis au moștenit cu toții banii de la unchi și mătuși bogate. Probabil că rudele bogate și gata să moară la timp sunt o precondiție a politicii.

Până la urmă, domnul respectiv s-a întors la masa unde lua cina cu o domnișoară tânără și vol… Mă rog, hai să nu comentez că nu-i frumos și să zic doar că lua cina cu o domnișoară blondă. Cum nu sunt invidios și nici nu mă interesează ce fac funcționarii publici în timpul lor liber, aș fi uitat aproape imediat episodul, însă am remarcat figura îngrijorată a șefului de sală. Așa că l-am întrebat discret de ce e cătrănit. Făcându-mi, tot din ochi semn spre domnul respectiv, mi-a spus că de când îl au client, au consemn să nu mai lase niciun jurnalist în restaurant. Ceea ce nu ar fi un lucru rău, doar că nu poți legitima toți clienții ca să te asiguri că nu ți-a scăpat vreun paparazzi sub acoperire. Apoi a oftat lung și a dat din umeri a neputință.

Am tot stat să încerc să-mi amintesc cum îl cheamă pe domnul respectiv, însă tot ce pot să-mi amintesc e că în tinerețe, prietenii îi ziceau Renato. Am zis prietenii, dar cred că ar fi trebuit să pun ghilimele. În fond nu semnează nimeni un angajament de colaborare cu prietenii. Însă până la urmă Renato s-a descurcat binișor. Chiar și acum după ce a fost acuzat că fost unul dintre cei mai corupți baroni din PSD (vreo câteva cazuri fiind binișor documentate), Renato și „prietenii” lui s-au descurcat excelent cu Justiția noastră reformată și incoruptibilă. Îmi amintește cumva de Traian Băsescu la acest capitol. Indiferent câte mârșăvii ar fi făcut, tot curat și imaculat rămâne. „Prietenii” știu de ce.

Read Full Post »

Daca n-am fi trait aici 20 de ani, n-am fi zambit la minciunile guvernantilor care dupa ce si-au exersat indelung la oglinda mutre cat mai convingatoare vin la televizor sa ne spuna cat de bine traim. Ma rog, unii mai decenti ne spun doar ca incepem sa traim bine, in special in anul de guvernare de dupa schimbarile politice. De fapt, chiar daca lucrurile ar sta asa, explicatia valabila este ca in ultimul an de guvernare se parjolesc granele si se otravesc fantanile, succesorii la butoane neavand alt merit decat ca mai strang robinetul. Musai la TV.
Tacticile sunt diferite, unii ne toarna o multime de cifre si termeni ce pentru 99% din populatie nu reprezinta nimic: arierate, balanta de plati externa, inftlatie etc. Unii le prezinta doar pe cele favorabile, de obicei rupte din context, altii au invatat sa asocieze indicatorilor cuvinte care insufla optimism: balanta de plati “pozitiva”, “cresterea” economica, “reducerea ” arieratelor, “stabilizarea” cursului de schimb si care pentru bagatorii de seama suna nemaipomenit de bine.

Nu mi se pare de loc ciudat ca aceasi situatie, aceleasi cifre genereaza reactii diferite in functie de afilierea politica intrucat am inca viu in minte filmul confruntarii politice din ’90 avandu-i ca protagonisti pe Ratiu, Campeanu si Ion Iliescu. Valuri de comentarii a doua zi: FSN-istii ca ce le-a tras-o Nea Ion, altii ca ce bine le-a zis-o Mos Ratiu, ceilalti ca nici nu s-a comparat Campeanu din punct de vedere al ideilor. Parca nu ne-am fi uitat toti la aceeasi emisiune! Asadar pana aici nici o surpriza, stim ce inseamna votul emotional.

Ce e trist e ca nici unul nu-si insoteste rapoartele cu explicatii. N-au timp, ar putea sa-si puna purtatorul de cuvant. Paranteza: n-am nimic cu oamenii astia, unii sunt chiar capabili, insa propunerea mea ar fi sa se desfiinteze postul, e job clar de om platit degeaba, n-am mai vazut unul exercitandu-si atributiile de nici nu mai tin minte cand. Ar putea sa faca Vasilescu un cumul de functii, ca ala se pricepe. Poate doar daca indicatorii ar fi jalnici ar avea si ei sansa sa mai apara la televizor. De fapt indicatorii buni nu sunt, dar daca se gaseste unul favorabil, politicienii tzup la televizor sa le asociem mutra cu vestea buna, nu cumva sa le-o ia altul inainte care sa le confiste meritele, ori sa dea vestea proasta inaintea celei bune, de genul rau e ca v-am taiat din greseala piciorul sanatos, nu pe cel cu cangrena, dar vestea buna e ca cel bolnav se vindeca.

Avem crestere economica. Oare? Motivele nimeni nu le intelege deoarece nimeni nu ni le explica: ar fi crescut exportul, s-or fi redus cheltuielile bugetare, o fi facut Mugur vreo ghidusenie? S-o fi schimbat conducerea la Statistica? Ma uit la cont si vad ca daca-mi da vreun binevoitor un gift de contract de 1 milion de EUR n-am bani sa-l execut. Si mai ciudat, la mine e coada in fiecare dimineata cu angajati carora banca le executa garantiile. Telefoanele suna: n-ai 20.000 RON pentru o luna? Mi-a blocat ANAF-ul contul.

Imi trece prin minte ori ca traiesc pe alta planeta, ori oi fi eu prostul satului, incep sa am complexe. Inainte sa-mi sun auditul si sa ma declar “fraudulos” in insloventa (dupa spusele colegului Ponta) ma simt dator cu o ancheta, asa, din curiozitate. Iau cifrele de la Statistica despre inflatie, salarii minime si medii, energie, combustibili, restante la banci, nivel de colectare al impozitelor, arierate si-ncep sa ma luminez.

Vad imbunatatirea gradului de colectare la ANAF, vad simultan si crestere de arierate in sistemul privat. Vad excedent de valuta, vad si reducere a importurilor si a consumului de energie. Vad cresteri de salarii in sistemul bugetar dar si crescand restantele la credite. Dau fuga la administratia blocului si ma uit pe desfasurator, anul trecut in Aprilie asociatia recupera intarzierile de peste Iarna, suntem in Mai si restanta medie la intretinere atinge 3 luni de zile. Cobor la casieria RCS de la parterul blocului si la o tigara cu sefu imi zice ca ei nu mai fac instalari de mult, echipele de teren comutandu-si activitatea pe deconectari-reconectari. Intarzieri de 2 luni? hop! Ti-am taiat macaroana, luna viitoare faci rost de 100 de RON, ti-am bagat cablul la loc. Contra cost, bineinteles.

Rad putin de bancile care au imprumutat Statul ajutandu-l sa plateasca nemunca si risipa si ale carui politici se rasfrang acum ca un bumerang in dintii bancilor prin volumul de credite restante. Nu prea e rasul meu, intrucat cunosc situatia si nu prea e de ras. Acum 5 ani n-ar fi dat 1000 de Euroi unui SRL, era mai safe angajatul de la Stat. In 2013 ma suna 10 banci pe zi : nu vrei sa-ti cumparam linia de credit? Unii privati mai si depun dosare ca sa afle ca nu se califica, n-au fata. Pierdere de timp.

Vorbeam deunazi de jocurile cu suma nula: pe masura ce ANAF-ul isi creste gradul de colectare, creste neincasarea la banci, cresc si lunile de intarziere la salarii, cresc si arieratele, cresc platile la negru. Concluzia e una singura: atat putem, oricat ne-am invarti in jurul cozii. Pun pariu ca daca o sa se imbunatateasca in sase luni situatia restanelor in banci n-o sa ne mai mentioneze nimeni nimic de cresterea economica sau de gradul de colectare al impozitelor. Parca am trai intr-un balon izolat adiabatic, fara aport de energie. De fapt balonul numai adiabatic nu e, rasufla prin deficitul bugetar in fiecare an si se mai gasesc si suficienti smecheri sa-l intepe doar sa traga pe nas o priza de cash, ca deh, oamenii au nevoi.

Propun asadar un “cos” de indicatori pe care sa-I prezinte Guvernul cand ne povesteste despre bunastare, lasand la latitudinea lor sa-i mentioneze pe cei vis a vis de arierate, cosul zilnic si restul din manualul de economie. La sezonul de pupaturi propun dupa principiul lui Tomitza: nevestele directorilor de la Stat cu secretarele, evazionistii cu Garda, parlamentarii cu ANI, si cu voia dumneavoastra cresterea economica musai corelata cu: intarzierile la salarii, restantele la intretinere, restantele la firma de cablu si internet plus intarzierile mai mari de doua rate la credite. Eventual disponibilul din cont al agentilor economici.

Odata afectat la buzunar si ca orice roman impacat cu ideea, speranta mea era una singura: sa nu fiu mintit. Nu poti miza pe sprijinul agentului economic sau al populatiei daca nu esti sincer. Unii au invatat totusi sa fie si-l dau exemplu pe Copos: cand le spune angajatilor ca luna asta nu le da salariile chiar se tine de cuvant.

Tot jocul ala cu suma nula demonstreaza Guvernului ca absorbtia cash-ului din piata trebuie musai insotita de masuri de relaxare fiscala. Vasilescu ar fi zis ca sterilizam piata de lei ca sa micsoram inflatia. Astia au sterilizat agentii economici de lei. Sper ca i-au marit placuta de pe usa lu Voinea, ca la instalare plangea ca adjunctul o are mai mare , asadar odata scapat de problema asta sa iasa din depresie si din cifre si sa nu se mai uite in jos , ci in sus, la viitor. Sper sa nu se supere pe mine, ca asa mi-am pierdut primul contabil: i-am explicat care e diferenta dintre un contabil si un director financiar. Pornise bine Base cu imprumutul ala de 15-20 de miliarde la inceputul crizei, doar mi-e necaz ca in loc sa il dea privatilor nostri l-a dat statului care l-a dat tot privatilor, insa la ai lor.

Read Full Post »

Așa cum am comentat și la articolele anterioare, multitudinea de erori economice ale guvernului USL începe să mă facă să regret votul acordat. Nu înseamnă că îl regret pe Emil Boc sau PDL-ul. Mi se par incomparabil mai nocivi decât socialismul moderat al USL-ului. Însă îmi doresc un partid care să nu facă nici tâmpeniile economice ale „stângii” și nici idioțeniile cu iz de tâlhărie ale „dreptei” crony-capitaliste. Așa că vă propun un set de principii pe care mi le-aș dori promovate de un astfel de partid ideal:

1. Interzicerea introducerii de noi taxe sau mărirea celor existente fără referendum.
2. Reducerea taxelor existente, în primul rând cele privitoare la taxarea muncii și eliminarea graduală a contribuțiilor obligatorii de pensie și sănătate.
3. Reforma asigurărilor de sănătate prin eliminarea monopolului statului.
4. Privatizarea completă a învățământului sau eliminarea discriminării între stat și privat la plata subvențiilor pentru educație.
5. Protecție socială limitată strict la cei ce nu pot munci.
6. Depolitizarea aparatului de stat (inclusiv Justiție, servicii, armată).
7. Eliminarea prezenței statului din economie. (la propunerea doamnei Observator)
8. Reducerea cheltuielilor publice și publicarea detaliilor lor (beneficiari, furnizori, etc).
9. Controlul strict al companiilor care fac afaceri cu statul și publicarea detaliilor contractelor cu bani publici (furnizori, marje de profit, sub-contractori).
10. Controlul strict al averii funcționarilor publici (inclusiv Președinte, parlamentari, miniștri, judecători, procurori) și demiterea automată a celor ce nu pot justifica proveniența unui bun sau a unei sume de bani.

O bună parte din ele se regăsesc în strategia lui Sever Voinescu de reformare a PDL (http://severvoinescu.wordpress.com). Altele au fost anunțate de Victor Ponta, cum ar fi „transparentizarea” cheltuielilor publice și depolitizarea aparatului de stat, dar mai avem până la aplicare.

Din păcate la PDL vocea lui Sever Voinescu a răsunat în pustiu, iar direcția bună inițială în care se îndrepta actuala guvernare s-a pierdut și tot mai des auzim de aberații și erori (în general economice) incalificabile.

În concluzie vă invit să comentați cele zece principii pe care le-am propus mai sus și eventual să completați sau să le schimbați.

Read Full Post »

Nu căutaţi în dicţionar cuvântul „inatenţie”, este o traducere liberă din engleză şi pare mai potrivit decât „neatenţie” pentru a descrie un anume fenomen.

S-a demonstrat că atunci când eşti concentrat pe o anume temă dată, imagini sau informaţii care în mod normal ţi-ar sări în ochi şi ţi-ar atrage atenţia nu sunt procesate de creier. Cu alte cuvinte, numai ochii văd, creierul „nu vede”.
Prin anii 70 s-a făcut un experiment, li s-a cerut unor studenţi să privească pe un monitor şi să spună de câte ori îşi pasează mingea un grup de baschetbalişti. La un moment dat a trecut printre ei o femeie cu o umbrelă care, evident, se potrivea ca nuca-n perete cu imaginea de ansamblu. S-a constata că foarte puţini dintre subiecţi au observat insolita prezenţă, majoritatea dintre ei fiind prea preocupaţi de numărătoare.
În anii 2000 s-a făcut un alt experiment, de data asta li s-a cerut să urmărească pe un monitor imagini de pe o stradă circulată intens, ei având drept misiune să numere maşinile. La un moment dat a apărut în cadru, mergând vesel pe trotuarul aferent străzii o… gorilă! Surprinzător, la sfârşitul vizionării, după ce s-au adunat datele despre numărul de maşini, au fost întrebaţi dacă au văzut ceva neobişnuit în acele imagini. TOŢI au negat, niciunul nu a observat gorila.
Cred că asta se întâmplă şi cu simpatizanţii diferitelor tabere politice, sunt atât de concentraţi să contabilizeze greşelile şi abaterile de la moralitate şi democraţie ale taberei detestate încât nu mai pot (fiziologic vorbind) să proceseze informaţiile despre imensele derapaje ale taberei favorite. Ochii văd dar creierul nu este în stare să proceseze informaţia. Aşa se întâmplă de exemplu atunci când conduci maşina şi vorbeşti la telefon, tu „vezi” strada dar sunt momente când creierul „nu o vede” şi atunci se întâmplă accidente.
P.S. A nu se confunda acest fenomen cu româneasca noastră zicală ” Vezi paiul din ochiul altuia şi nu vezi bârna din ochiul tău” care ţine de partea morală, ca să zic aşa, şi nu de cea fiziologică a omului.

UPDATE

Primind eu nişte reproşuri de la un amic cum că n-am taguri care să genereze trafic şi nici nu am linkuri, m-am gândit să-i satisfac cererea şi am pus ce mi-a cerut. Sper să se potrivească cu articolul. Într-un anume fel cred că  da…

 

Read Full Post »

Older Posts »