Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘Ponta’

M-am lămurit de ce eu, cu tot talentul meu scriitoricesc ieşit din comun, nu reuşesc să conving de justeţea, obiectivitatea şi, de ce să n-o spunem pe aia dreaptă, adevărul afirmaţiilor mele.

Acum înţeleg, la modul general, de ce impactul unui blog este atât de redus faţă de alte forme de comunicare sau de ce o carte, un articol, un eseu, fie ele esenţă de înţelepciune şi bun simţ, au impact relativ neglijabil în raport cu o comunicare audiovizuală.

Cu alte cuvinte, 1000 de articole de-ale mele, deştepte bineînţeles, nu fac cât o râgâială expresivă în prime timp la o televiziune de succes.

De ce? Pentru că oamenii tind să creadă cu precădere mesajele nonverbale decât pe cele verbale (pe care eu le asimilez cu mesajele scrise deoarece, în fond, amândouă trimit informaţie brută). Se pare că ponderea celor trei moduri de transmitere a mesajelor este în realitate aproximativ următoarea: limbajul trupului 55%, cum spui 38%, ce spui 7% . Comunicarea nonverbală îşi ia partea leului, mai mult de jumătate din semnificaţia mesajului concentrându-se în ea. Pe locul doi avem modul în care transmiţi mesajul, adică inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, pauzele, tonul. Îngrijorător, cel mai nesemnificativ procent în emiterea şi receptarea mesajului este ceea ce spunem de fapt, informaţia ca atare. Rezultă că atunci când postez un articol sau un comentariu eu nu sunt ajutat deloc de celelalte 93% ,care lipsesc cu desăvârşire…Cu ce se „umple” acest spaţiu din mesaj îmi este neclar, presupun că cele 7% se lăbărţează pe tot spaţiul, suferind o dilatare, dar în esenţă efectul lor tot de 7% rămâne. Complicat…puţintică răbdare şi ajungem şi la Teoria Relativităţii Generale.

Cu alte cuvinte, ceea ce spunem este mult mai puţin important decât felul cum spunem. Asta mă face să cred că din acest motiv oamenilor politici sau celor ce fac toc-şouri pe la televizor nu le pasă ce le iese pe gură iar nouă, cetăţenilor cu drept de vot şi telespectatorilor, ce ne intră prin urechi.

Politicienii, formatorii de opinie, ar putea la o adică să se uite drept în ochii noştri, destinşi, zâmbitori, relaxaţi şi, cu ambele degete mari în sus, semn că totul este şi va fi OK, să ne asigure:” Vă minţim în faţă dar o facem profesionist, nu-i aşa?” Iar noi vom avea percepţia că în general este în regulă cu transmisia, percepţie pozitivă dată de cele 93% , având doar o mică nelinişte dată de acel procent de 7% din mesaj.

Dacă am lua transcriptul „dezbaterilor” de la televizor, probabil am rămâne şocaţi de cantitatea mică de informaţie brută trimisă. E un „toc” mic şi un „ŞOU” mare.

Încep să cred că politicienii îşi pierd din popularitate mai puţin din cauza acţiunilor lor politice şi mai mult din cauza faptului că lumea se satură de ticurile lor verbale, de tonul şi inflexiunile vocii, de poziţia corpului…Începe mai degrabă să te zgârâie la urechi şi la ochi mesajul nonverbal, cel care ajunge să te exaspereze primul, decât să te zgârâie pe creier ce scoate pe gură politicianul. În acele momente, „ce spune” el ajunge chiar la mai puţin de 7% . Te irită aşa de mult gesturile şi tonul vocii lui încât chiar nu-l mai asculţi deloc, mesajul nonverbal tinzând spre 100%.

Iliescu şi-a ridicat şi coborât cariera cu zâmbetul de bunicuţă, Constantinescu cu morga lui, Băsescu cu hăhăitul şi ochiul strâmb, Boc cu turuiala rigidă. Credeţi că-i asculta cineva „ce vorbesc”?!

Antonescu şi Ponta sunt nişte dead man walking (în sens politic) şi habar n-au. Mesajele lor nonverbale, mă refer la freza, suficienţa, inflexiunile vocii la Antonescu , la zâmbetul relaxat-superior, nonşalanţa exprimării, tonul ironic şi casca de pe cap la Ponta , încep să obosească. Sunt prea mult timp la televizor. Cei doi fac o imensă greşeală: în loc ca unul să doarmă 100% în Parlament iar celălalt să lucreze 25% la Guvern , departe de ochii publicului şi trimiţând doar mesaje scrise ce plictisesc doar 7%, ei sunt zi de zi la televiziuni obosind electoratul în proporţie de 100% (mesaje nonverbale şi verbale).

Pe de altă parte, scopul politicienilor şi al televiziunilor subordonate factorului politic (sau invers, ca la Antene , unde ai senzaţia că direcţiile sunt trasate de redactori şi urmate milităreşte de partide) nu este de a informa, de a transmite informaţii ci de a câştiga publicul. În afară de asta, cred că nici publicul nu vrea să fie cu adevărat informat, mai ales publicul ceva mai puţin obişnuit cu capcanele mass-media şi cu o cultură a presei libere aflată în stadiu primar, aşa cum există în România. Publicul aşteaptă confirmări, nu informări. El ŞTIE deja, are o părere, în general negativă şi aşteaptă ca politicianul, ziaristul, omul de televiziune să i-o confirme. Lui nu-i place de exemplu de Popescu. Iar dacă un Gâdea (un nume care mi-a venit nu ştiu de ce în cap) spune că ştie dintr-o jumătate de sursă, care la rândul ei a auzit de la un bătrân orb, surd şi mut, că Popescu se pare că a furat o ascuţitoare când era copil, atunci „informaţia” asta se transformă în confirmarea faptului că Popescu este un hoţ. Care a furat de la un copil PÂNĂ şi o ascuţitoare. Nenorocitul dracului, ştia el, publicul, ce pramatie e acest Popescu…Bună televiziune, ne livrează informaţiile pe care le AŞTEPTAM, rapid şi corect.

Eu tot încerc să vă comunic ceva cu acest articol…a ajuns la voi mesajul? Cât din el? Dacă am fi stat „face to face” v-aş fi convins de adevărul spuselor mele pentru că n-am zâmbetul lui Iliescu, nici morga lui Constantinescu şi nici hăhăiala lui Băsescu. De care v-aţi plictisit. În schimb privirea mea ageră, tonul şugubăţ, cinstea care se degajă din întreaga mea atitudine, retorica bine cumpănită, indignarea sinceră faţă de ce se întâmplă în ţară v-ar fi convins în proporţie de cel puţin 93%.

Din nenorocire, toată comunicarea nonverbală înşirată mai sus este folosită cu succes de o grămadă de lichele care, culmea, par mai sincere în comunicarea lor decât un biet muschetar fără experienţă.

Aş fi putut încerca să-i dau articolului şi o dimensiune „nonverbală” schimbând fontul literelor, formatul, punând fotografii. Aş fi putut chiar să dau indicaţii scenice: acum mă răstesc, acum stau picior peste picior, acum am o oarecare nervozitate „în voce”, acum mă uit dispreţuitor la cei criticaţi , acum mă întreb ironic ceva, în timp ce-mi beau cafeaua cu naturaleţe…totuşi nu cred că aş fi rezolvat mare lucru, nici piesele de teatru nu mai au impactul de pe vremuri.

Read Full Post »

« Newer Posts