Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘progres’

Când eram mici şi eram întrebaţi pe la petrecerile părinţilor de către comeseni bine dispuşi ce vreau să mă fac când voi fi mare, eu răspundeam ori că vreau să mă fac cosmonaut, ori aviator, ori scriitor. Un mic “must do” de societate, al cărui răspuns nu interesa pe nimeni, în afară doar de părinţi. Totuşi, aşa ameţiţi cum erau, mesajul ajungea la ei şi simţeam că se uită cu neîncredere la mine: cosmonaut, în regulă, aviator, probabil, dar un copil să-şi dorească să ajungă scriitor…of, săracul, e slab cu duhul, iată un bun prilej să-nchinăm un păhărel!!
Anii au trecut şi bineînţeles că am ajuns inginer.
Simţind totuşi că am multe lucruri importante să spun umanităţii, m-am gândit să scriu ceva. Ceva BIG. Mă gândeam că dacă alfa literaturii se pierde undeva prin istorie, data la care să se inchidă cercul să fie bine definită ca data apariţiei Marelui Roman. Să fie el omega literaturii. Un omega în limba română.
Un roman care să spună tot ce mai este de spus în literatură şi probabil ceva în plus. Finalul jocului. The end. The edge.
Avântul mi s-a tăiat când am aflat de la Stephen Hawking că anual apar DOUĂ SUTE DE MII DE CĂRŢI noi! Două sute de mii?! Cum naiba şi-ar mai putea da seama globul, mapamondul, că între acele 200000 de cărţi a apărut şi capodopera, cartea aşteptată să încheie ciclul cunoaşterii, omega literaturii?!
Împăcat cu soarta, am conluzionat că lumea se hrăneşte cu atâta gunoi încât Marele Roman va trece neobservat. Cariera mea de scriitor universal s-a terminat înainte să înceapă şi nu-i vina mea că omenirea nu va apuca să-mi cunoască ideile. Pur şi simplu lumea se mişcă prea repede pentru mine. Sau eu mă mişc prea încet pentru ea. În orice caz, victima progresului nu sunt eu ci omenirea, pentru că m-a ratat.

Se spune că procesul de cunoaştere, de evoluţie accelerată, a început din momentul în care a apărut prima oară o mică supraproducţie, datorată trecerii de la vânătoare la agricultură. A apărut unul care nu mai trebuia să muncească pentru pâine, unul mai răsărit, şi i-au zis ăia de erau buni doar la munca fizică grea: bă, ia pune tu mâna de gândeşte la ceva deştept, că mi-am rupt şalele, poate îmi faci şi mie viaţa mai uşoară!
Cu această pretenţie a unui oarecare individ, economia a luat-o cu repeziciune la vale, distrugând liniştea primordială odată cu apariţia acestui concept deosebit de periculos: productivitatea! Istoria a curs în acelaşi ritm şi de la 100000 de egiptenii care făceau un cavou unui faraon am ajuns ca 100 oameni, cu o tehnologie modernă, să construiască 100 de zgârie nori. Câte locuri de muncă s-au pierdut…
Productivitatea a atacat însăşi esenţa umanităţii, a spiritului civic: unii muncesc 12 ore pe zi ca să le ia altora dreptul de a munci 8 ore pe zi, sau 6 ore, sau 4… Unii se tâmpesc de muncă, alţii dau în depresie că nu-şi găsesc.
Toate discuţiile economice se poartă în jurul acestui concept: productivitatea, noua religie a secolului! 10 oameni produc acum cât produceau înainte 1000 de oameni. Dar lucrurile vor degenera. Vor apărea roboţi, probabil clone. Eficienţa va ajunge insuportabilă: 10 oameni, 5 clone şi un robot vor asigura traiul la 10000 de oameni, apoi la 100000 de oameni, apoi la…
Ce se va întâmpla totuşi cu noi, cei care nu mai apucăm loc de muncă?
Ne vor spune oare ăia 10 care ne asigură mâncarea, bă, ia pune tu mâna de gândeşte la ceva deştept, că mi-am rupt şalele, poate îmi faci şi mie viaţa mai uşoară!? Problema e delicată: dacă acum câteva mii de ani în urmă era unul care gândea, the one, inteligentul clasei, tocilarul satului, acum vor gândi 10000 sau 100000. Dar toţi sunt genii? Imposibil. Chiar şi pe mine, dacă mă pui la birou să scot o invenţie, n-aş putea inventa decât somnul cu ochii deschişi. Sunt incapabil din punctul ăsta de vedere. Aş pierde timpul gândindu-mă la noul articol de pe blogul personal. Pun pariu că şi ceilalţi 99% dintre colegii “inventatori” or să se gândească la altceva, la gagici sau vacanţă. Asta chiar ar fi până la urmă o chestie inteligentă. Problema e că există o mare posibilitate să apară vreun deştept idiot care să crească iar productivitatea, astfel încât 100 de clone să ţină-n spate 1 milion de oameni. Şi care să mai şi creadă că a făcut un bine umanităţii…
Până unde poate merge totuşi reacţia asta în lanţ?
Bineînţeles, tipul ăla care-i proprietar pe cele 100 de clone o să se sesizeze şi-o să facă scandal că de ce să ţină el în spate atâţia asistaţi. Treaba lui.
Treaba noastră este să ne obişnuim cu mentalitatea de asistat social de tip nou, fără serviciu, dar îndestulat. Probabil că o vom face fără probleme, omul se obişnuieşte cu răul destul de repede.
Acum, mă gândesc că dac-aş fi şi eu printre ăia 1.000.000 de oameni care stau degeaba pe bani frumoşi, n-ar fi chiar o tragedie, aş avea timp să-mi scriu cartea.
O idée nu-mi dă totuşi pace: cum productivitatea va creşte exponenţial, ce mă fac dacă şi celorlalţi 6.000.000.000 de oameni care vor sta degeaba, fără să muncească, le trăsneşte prin cap că sunt genii literare şi se apucă de scris? Vă daţi seama câte cărţi vor apare într-o săptămână?!

Read Full Post »

Progres

De mai mult de trei ani de zile, la o intersecţie semaforizată aflată în drumul spre serviciu, dimineaţă de dimineaţă, o femeie aşteaptă acolo să se oprească maşinile la culoarea roşie pentru a le vinde ziare, reviste. Intersecţia aia este locul ei de muncă. Pe la vreo 6 şi ceva se postează pe bordură, puţin agitată, cu o geantă mare ascunsă prin boscheţi (depozitul!) şi una mică pe care o ţine în faţă, pe piept. Se mişcă repede, trebuie să se încadreze în timpul dintre două stopuri. Cu o asemenea viteză de deplasare are vânzări frumoase, lumea are timp să cumpere presa. Şi dacă mai întârzie puţin procesul de vânzare-cumpărare, şoferii au răbdare, parcă simt cu toţii că intersecţia este mai mult locul de muncă a distribuitoarei de ziare decât un nod rutier.

Iarna, la -20C , femeia e la locul de muncă: tu dârdâi în maşina ce abia dă semne de dezmorţire, ea, înfofolită până la ochi, se mişcă în legea ei după o dinamică de acum previzibilă. O zvârlugă.

Are şi accidente de muncă, la un moment dat un autobuz a luat un viraj cam strâns şi a lovit-o. A căzut, s-a ridicat, s-a şters de firicelul de sânge de pe obraz, a cules de pe jos ziarele şi s-a apucat să-şi facă treaba în continuare.

Cât poate să câştige un vânzător ambulant de ziare?! Fără îndoială că foarte puţin, dar hotărârea cu care-şi face jobul este impresionantă. Şi pare fericită în lumea ei, ca un om satisfăcut că-şi face munca bine.

Din păcate a fost concediată ieri, fără preaviz. Ah, nu vă închipuiţi că vreun distribuitor de ziare a concediat-o, nu, doar că semafoarele au fost scoase şi intersecţia semaforizată s-a transformat într-un sens giratoriu. A avut loc o updatare. Un progres.

Acum nu mai opreşte nimeni la stop, traficul s-a fluidizat şi, din viteza maşinii, cu greu mai observi o siluetă plăpândă ce încă mai aşteaptă clienţii undeva, pe bordură.

Pe lângă această victimă colaterală a progresului există şi nişte câştigători: noi, şoferii, care vom ajunge mai repede la muncă cu 2 minute.

Read Full Post »