Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘protecție socială’

Ați auzit vreodată de „social loafing„? Sau de efectul Ringelmann? E un efect descoperit acum aproape 100 de ani în urma studierii echipelor participante la banalul exercițiu al trasului de frânghie. Practic, cu cât echipele erau mai mari, cu atât efortul individual era mai mic. Printre explicațiile posibile sunt: difuzia responsabilității, senzația că efortul tău oricum nu contează sau mai rău, că ești singurul „fraier” care a rămas să muncească.

Este poate cea mai directă și mai simplă explicație a faptului că „protecția socială” este o idee moartă din fașă. Explică de asemenea de ce taxarea mare și/sau taxarea progresivă determină chiulul social. În fond cine vrea să fie „fraierul de serviciu”? Cel rămas să plătească taxele absurd de mari, în timp ce restul lumii trișează.

În Grecia am văzut avocați arătând cu degetul către cabinetele medicale private care nu emit chitanțe, pentru a fenta fiscul și arhitecți blestemând ambele categorii pomenite mai înainte. Firește, în timp ce făceau exact același lucru. Răspunsul, previzibil de altfel, era: da’ ce io-s mai fraier? Singurii care plătesc cu conștiinciozitate taxele sunt funcționarii de stat. E normal, se discută doar de salariul net la angajare. A încerca să-i faci să înțeleagă cât de mari sunt taxele naște pe fețele lor un zâmbet pe care l-am mai văzut la un boșiman căruia i se explicau proprietățile numerelor din șirul lui Fibonacci.

Oricum, vacanța în Grecia, abia încheiată, mi-a arătat că amicul Aramis are perfectă dreptate. Grecii nu sunt nici pe departe leneși și cheflii. Ba dimpotrivă, cei angajați la companii private sau având propria companie, muncesc deseori mai mult decât colegii lor vestici. Însă au o aversiune (perfect logică) împotriva taxelor, funcționarilor publici, clasei politice și în general împotriva statului pe care-l fentează ori de câte ori au ocazia.

Uitându-mă la ei, locuitori ai unei țări supra-îndatorate și practic falite am realizat că viitorul nu e chiar așa de sumbru. În fond se poate și fără stat. Aștept cu interes falimentul Uniunii Europene. Până la urmă tot răul este spre bine.

Mi-e teamă doar de vreun export nedorit de „capitalism rusesc de stat”. Chiar azi am citit interviul acordat de al nostru președinte suspendat, agenției Vocea Rusiei. Am avut senzația unei discuții amicale între prieteni. Când l-a întrebat de colaborarea cu Securitatea mai avea puțin și formula întrebarea „nu-i așa că sunt prostii acuzațiile de colaborare cu fosta Securitate?”. Sau amintirea episodului cu ciocnirea „Biruinței” de vasele sovietice în Bosfor. Imaginea perfectă a vajnicului lup de mare în luptă cu „dușmanul”. Până și întrebarea referitoare la declarațiile critice ale lui John Podesta, mi s-a părut mai degrabă minge ridicată la fileu. Ocazia perfectă pentru Il Comandante să se prefacă mirat: cine-i John Podesta? Ridicol.

Read Full Post »