Un pic de geopolitică à la Soros

Ați auzit vreodată de think-tank-ul numit „Project for the New American Century„: Dick Cheney, Donald Rumsfeld, and Paul Wolfowitz, cu membri fondatori William Kristol și Robert Kagan.

Unul din rapoartele publicate se numește: „Rebuilding America’s Defenses: Strategies, Forces, and Resources For a New Century” – 1997.

Printre altele recomandă:
1. păstrarea superiorității nucleare a USA;
2. creșterea numărului de militari de la 1.4 milioane la 1.6 milioane;
3. anularea proiectului Joint Strike Fighter (considerat prea scump);
4. repoziționarea forțelor SUA în sud-estul Europei și în Asia;
5. dezvoltarea unui proiect „global missile defenses”;
6. controlul spațiului și ciber-spațiului;

„To help achieve these aims, Rebuilding America’s Defenses advocated a gradual increase in military and defense spending „to a minimum level of 3.5 to 3.8 percent of gross domestic product, adding $15 billion to $20 billion to total defense spending annually.”

Scris înainte de evenimentele din 11 septembrie, raportul include un capitol numit „Creating Tomorrow’s Dominant Force” în care se spune că în absența unui eveniment catastrofic catalizator de tipul celui de la Pearl Harbour, transformarea forțelor armate americane va fi lungă și ineficientă.

Mi-am reamintit de „neoconi”, citind un articol al lui Soros, publicat recent: „A Partnership with China to Avoid World War„.

Tot în același articol apare și următorul citat:

„The Washington Consensus promoted free trade and the globalization of financial markets. In the late 1990s, market fundamentalists even tried to modify the articles of agreement of the IMF so as to impose capital account convertibility, the free exchange of currencies. That attempt failed, but by allowing financial capital to move around freely the Washington Consensus also allowed capital to escape taxation and regulation. That was a triumph for market fundamentalism.

Unfortunately, the scientific foundations of this approach proved to be ill conceived. Unregulated financial markets are inherently unstable: instead of a general equilibrium that assures the optimum allocation of resources, they produce financial crises. This was dramatically demonstrated by the crash of 2008. By coincidence, 2008 marked both the end of America’s political supremacy and the demise of the Washington Consensus. It was also the beginning of a process of financial and political disintegration that first manifested itself in the microcosm of the European Union, but then spread to the world at large.”

De câte ori îl citesc sau ascult pe Soros am aceeași senzație ca și la Băsescu. Are în general dreptate. Cam 99%. Însă acel 1% care sună fals (sau greșit) schimbă radical perspectiva.

Însă ceea ce este cu adevărat stresant în articolul lui Soros este eventualitatea unui război mondial:

„President Xi Jinping has taken personal responsibility for the economy and national security. If his market-oriented reforms fail, he may foster some external conflicts to keep the country united and maintain himself in power. This could lead China to align itself with Russia not only financially but also politically and militarily. In that case, should the external conflict escalate into a military confrontation with an ally of the United States such as Japan, it is not an exaggeration to say that we would be on the threshold of a third world war.

Indeed, military budgets are rapidly increasing both in Russia and in China, and they remain at a very high level in the United States. For China, rearmament would be a surefire way to boost domestic demand. China is already flexing its military muscle in the South China Sea, operating in a unilateral and often quite belligerent manner, which is causing justifiable concern in Washington. Nevertheless, it may take a decade or more until a Russian–Chinese military alliance would be ready to confront the US directly. Until then, we may expect a continuation of hybrid warfare and the proliferation of proxy wars.”

Din păcate evenimentele de pe bursele chinezești sunt tot mai turbulente, iar „soluțiile” de partid și de stat („China Unleashes $483 Billion to Stem the Market Rout„) nu prea dau rezultate.

Pare că ne îndreptăm spre posibilitatea pomenită de Soros acum zece zile. Poate că asta explică disperarea americanilor de a închide subiectul „dezvoltărilor nucleare” cu Iranul repede. Va urma în septembrie vizita președintelui chinez în SUA. E de văzut dacă Obama va putea să vină cu vreo propunere constructivă.

Așa că bucurați-vă de vacanță că nu se știe ca va urma la toamnă.

Update 19 iulie 2015:

Din păcate, pentru noi românii, războiul s-a mutat în imediata vecinătate. Confruntările dintre trupele guvernamentale ucrainiene și gruparea paramilitară Pravy Sektor (înarmată de CIA și care a contribuit la alungarea președintelui Ianukovici) s-au mutat în vestul Ucrainei la doar câteva zeci de kilometri de frontiera cu România, Ungaria, Slovacia și Polonia.

Ungurii deja au anunțat că vor da suport oricărui etnic maghiar din zonă. Șansele ca un astfel de conflict să se transforme în război zonal au crescut exponențial.

Read Full Post »

Cât de aproape suntem de un război?

Am trecut relativ ușor peste scandalul cu Mircea Băsescu pentru că mi se pare că scandalul a reapărut într-un moment în care situația geopolitică din zonă este mai tensionată decât oricând. La vest avem un Viktor Orban dispus să ignore orice critici ale Uniunii Europene și care pare a urma linia dură a lui Vladimir Putin. Nu este de ignorat nici faptul că Orban, după ce a luat măsuri absurde împotriva băncilor (în principal austriece), deteriorând riscul de țară al Ungariei a primit un ajutor masiv și oarecum neașteptat de la Vladimir Putin.

La est situația din Ucraina pare a fi luat-o complet razna, culminând cu manevre ala forțelor armate rusești la granița cu Ucraina și cu autorizarea dată de Parlament lui Vladimir Putin pentru o acțiune militară. Iar cererea acestuia către Parlament de a anula autorizarea mi se pare pur și simplu praf în ochi.

Practic, în acest moment singurii care îi pot împiedica pe ruși să anexeze estul Ucrainei (sau chiar Ucraina cu totul) este NATO sau mai corect spus, Statele Unite. În acest context amenințarea lui Barack Obama cu adoptarea de noi sancţiuni dacă Rusia nu va stopa intrarea de arme în Ucraina şi nu va înceta susţinerea separatiştilor mi se pare o glumă bună. Cam în genul sancțiunilor adoptate de de Franța și Anglia la adresa Germanei în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial.

Până la urmă ceea ce contează este anunțul oficial al ministerului Apărării că preşedintele rus Vladimir Putin a plasat forţele armate din centrul Rusiei în stare de alertă maximă începând de sâmbătă, 21 iunie, ora 7.00 GMT (10.00, ora României), după ce Rusia a confirmat că şi-a consolidat prezenţa militară la frontiera cu Ucraina.”

Cu sau fără legătură ce cele de mai sus, armata română trimite tancuri către frontiera de est, dar și către frontiera cu Ungaria: „Un transport de tancuri pe calea ferată a fost surprins marţi, 24 iunie, într-o localitate din judeţul Buzău, în fotografii putând fi observate cel puţin 10 astfel de maşini de luptă, păzite de militari.”

Însă cele zece tancuri observate sunt o glumă bună în comparație cu forțele rusești de la frontiera cu Ucraina: „O coloană de tancuri și mașini blindate se îndreaptă spre granița Ucrainei dinspre Federația Rusă. În prezent, coloana s-ar afla la aproximativ 30 de kilometri de hotarul ucrainean, în apropiere de orașul Kamiansk din regiunea Rostov. Potrivit sursei, coloana s-a întins pe o distanță de doi kilometri și e formată din tancuri T-64 și unități de transport blindate (vezi foto).”

În contextul geopolitic dat, scandalul cu Mircea Băsescu mi se pare doar o încercare de distragere a atenției, mai ales că un lucru similar s-a întâmplat și în Polonia: membri ai guvernului polonez au fost interceptați în locuri publice, însă nu de către serviciile de informații poloneze ci de către… nu se știe.

Ceva mai lucizi decât noi, polonezii au cam ignorat conținutul interceptărilor și s-au focalizat către sursa acestora. Rezultatul? Oarecum așteptat – Rusia.

Ceea ce rămâne este întrebarea din titlu: „Cât de aproape suntem de un război (cu Rusia și Ungaria)?”.

PS: Mă aștept ca după scandalul cu Mircea Băsescu, vreunul din KGB-iștii de genul lui Cosmin Gușă să lanseze și un scandal care să-l implice pe primul ministru. Spre exemplu, cel cu prostituatele minore e tocmai bun de așa ceva.

UPDATE: Având în vedere că rușii sunt convinși că Statele Unite ar putea lansa un „preemptive nuclear strike”, mă tem că scoaterea din funcțiune a scuturilor antirachetă din România și Polonia va deveni o prioritate imediată pentru Rusia în cazul unui declarării unui război.

Read Full Post »

Aleksandr Dughin – Războiul împotriva Rusiei în dimensiunea sa ideologică

Vă propun pentru week-end să urmăriți ideile noilor ideologi ai Kremlinului. Este inutil să spun că mie personal ideile lor mi se par un amestec de adevăr, cu un pic de dezinformare și ceva manipulare abil făcută. KGB style… esență de „Național Bolșevism„

Copy/paste din Vocea Rusiei:

„Aleksandr Dughin este un politolog rus şi unul dintre cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi.

Totodată, el este liderul Partidului Eurasiatic, care pledează pentru formarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane. Vă supunem atenţiei opinia profesorului Aleksandr Dughin cu privire la evenimentele politice actuale şi rădăcinile lor ideologice.

Viitorul război ca şi concept

Războiul împotriva Rusiei este acum cea mai discutată alternativă în Occident. Este deocamdată sugestie şi posibilitate. Se poate transforma în realitate în funcţie de deciziile luate de toate părţile implicate în conflictul ucrainean: Moscova, Washington, Kiev, Bruxelles.

Nu vreau să discut aici toate aspectele şi teoria acestui conflict. Propun în schimb analiza profundelor sale rădăcini ideologice. Viziunea pe care o am în legătură cu principalele evenimente se bazează pe A Patra Teorie Politică, ale cărei principii le-am descris în cartea mea cu acelaşi titlu, apărută în limba engleză la Editura Arktos, acum câţiva ani.

Prin urmare, nu voi studia războiul Occidentului cu Rusia evaluându-i riscurile, pericolele, problematica, costurile sau consecinţele, ci sensul ideologic al acestuia la scară globală. Voi analiza sensul unui astfel de război şi nu războiul-însuşi (real sau virtual).

Esenţa liberalismului

În Occidentul modern, există o ideologie dominantă – liberalismul. Are multe tipuri, versiuni şi forme, multe neclarităţi, dar esenţa sa e întotdeauna aceeaşi. Liberalismul conţine în structura sa fundamentală subtilă următoarele principii axiomatice:

· individualismul antropologic (individul este măsura tuturor lucrurilor);

· progresismul (lumea se îndreaptă către un viitor mai bun, trecutul e întotdeauna mai rău decât prezentul);

· techniocraţia (dezvoltarea tehnică şi performanţa efectivă sunt considerate drept maniera cea mai importantă de a judeca natura societăţii);

· eurocentrismul (societăţile euro-americane sunt acceptate ca standarde de măsurare pentru restul umanităţii);

· economia e destin (economia liberă de piaţă este unica formă a sistemului economic – toate celelalte tipuri trebuie reformate sau distruse);

· democraţia este regulă a minorităţilor (autoapărarea împotriva majorităţii predispune mereu la degenerarea în totalitarism, “populism”);

· clasa de mijloc este singurul actor social real existent şi normă universală (independent de acest fapt – persoana a dobândit deja sau e pe cale să devină cu adevărat parte a clasei de mijloc, e reprezentată momentan ca fiind clasa de mijloc);

· o singură lume, globalism (fiinţele umane fiind în esenţă aceleaşi cu o singură distincţie – una individuală – lumea trebuie integrată pe o bază individuală, cosmopolitismul – cetăţenie a lumii).

Acesta e centrul valorilor liberalismului, manifestarea uneia din cele trei tendinţe generate în Iluminism, alături de comunism şi de fascism care propun interpretări alternative ale spiritului extrem al Modernităţii. In secolul XX, liberalismul şi-a înfrânt rivalii şi a devenit, după 1991, singura ideologie dominantă la scară globală. Singura libertate de alegere în regatul liberalismului global a fost între liberalismul de dreapta, liberalismul de stânga sau liberalismul radical, incluzând liberalismul de extremă dreapta, liberalismul de extremă stânga şi liberalismul ultra-radical. Deci liberalismul a fost instalat ca sistem operaţional în societăţile occidentale şi în toate celelalte societăţi care se găsesc în zona de influenţă a Occidentului. De la un anumit moment, acesta este numitorul comun al oricărui discurs “politically correct”, marcă a celor acceptate de politica de masă ori marginalizate. Însăşi bunul-simţ convenţional a devenit liberal.

Geopolitic, liberalismul a fost înscris în modelul central al SUA, în care anglo-saxonii sunt nucleul etic, iar membrii parteneriatului euro-atlantic, NATO, reprezintă nucleul strategic al sistemului de securitate. Securitatea globală a fost echivalată cu securitatea Occidentului şi, în ultimă instanţă, cu securitatea Americii. Aşadar, liberalismul nu e doar putere ideologică, ci de asemenea politică, militară şi strategică. NATO este liberal la bază. Apără societăţi liberale, luptă pentru liberalism.

Liberalismul ca nihilism

Există o prevedere a ideologiei liberale care este responsabilă pentru actuala criză. Liberalismul este, în centrul său, profund nihilist. Setul valorilor apărate de liberalism este, în esenţă, legat de teza principală – libertate, eliberare. Dar libertatea, în viziunea liberală, este în esenţă o categorie negativă: prevede să fii liber de ceva (J.S.Mill), nu să fii liber pentru ceva. Nu este accesoriu, este însăşi esenţa problemei.

Liberalismul înseamnă lupta împotriva tuturor formelor de identitate colectivă, împotriva tuturor tipurilor de valori, proiecte, strategii, scopuri, finalităţi şi aşa mai departe, orice ar aparţine colectivului, cel puţin ne-individualist. De aceea, unul din cei mai importanţi teoreticieni ai liberalismului, Karl Popper (urmându-l pe F. v. Hayek) a stabilit în importanta sa carte “Societatea deschisă şi duşmanii săi”, considerată de G. Soros ca Biblia sa personală) că liberalii trebuie să lupte împotriva oricărei ideologii sau filosofii politice (de la Platon şi Aristotel la Marx şi Hegel) care ar propune societăţii omeneşti vreun scop comun, vreo valoare comună, vreun sens comun. Orice scop, orice valoare, orice înţeles al societăţii liberale (societate deschisă), trebuie să fie strict individual. Deci duşmanii societăţii deschise (actuala societate occidentală de după 1991 şi normă globală pentru tot restul lumii e considerată a fi precis acest model liberal al societăţii deschise) sunt concreţi. Inamicii principali sunt comunismul şi fascismul (ambele apărute din aceeaşi filosofie a Iluminismului cu concepte centrale non-individuale – clasa la marxism, rasa la naţional-socialism, Statul naţional – la fascism). Aşadar, sensul luptei liberalismului în faţa alternativei Moderne existente (fascism sau comunism) este destul de evident. Liberalii pretind că eliberează societatea de fascism şi comunism, de cele două versiuni majore moderne (explicit non-individualiste) ale totalitarismului. Lupta liberalismului în procesul de lichidare a societăţilor non-liberale este destul de clară: dobândeşte acest sens din însăşi existenţa ideologiilor care, în mod explicit, refuză să accepte individul drept cea mai înaltă valoare. Este destul de clar împotriva cui se îndreaptă această luptă. Eliberare de ceva anume este stabilită ca o ţintă. Dar faptul că libertatea (aşa cum e concepută de liberali) este în mod esenţial o categorie negativă – nu e clar perceput aici. Inamicul e aici şi este concret. Acest fapt conferă liberalismului conţinut concret. Nu există societate deschisă iar existenţa ei factuală este suficientă pentru a justifica procesul de eliberare.

Perioada unipolară: ameninţarea imploziei

In 1991, când URSS ca ultim oponent al liberalismului occidental a căzut, unii occidentalişti (precum F. Fukuyama) au proclamat sfârşitul istoriei. Destul de logic: nu mai exista nici un duşman explicit al societăţii deschise – astfel nu mai exista istoria petrecută în timpul Modernităţii, mai exact bătălia dintre cele trei ideologii politice (liberalism, comunism şi fascism) pentru moştenirea Iluminismului. Din punct de vedere strategic, acesta a fost momentul unipolar (Ch. Krauthammer). Această perioadă 1991 – 2014 cu punctul central în atacul lui Bin Laden împotriva WTC – a fost cu adevărat perioada de dominaţie globală a liberalismului. Axiomele liberalismului au fost acceptate de principalii actori geopolitici – inclusiv de China (în economie) şi Rusia (în ideologie, economie, sistem politic). Erau liberali şi ar fi fost liberali, nu încă liberali, ne-liberali destul de liberali şi aşa mai departe. Excepţiile reale şi explicite au fost puţine (Iranul, Coreea de Nord).

Deci lumea a devenit liberală în axiomatica sa ideologică

Acesta a fost în mod exact cel mai important moment al istoriei liberalismului. Si-a învins duşmanii dar, în aceeaşi măsură, şi i-a pierdut. Liberalismul este în esenţă eliberare, lupta împotriva a ceea ce nu este liberal (încă sau deloc). Aşadar, tocmai de la duşmani liberalismul îşi extrage adevărata raţiune de a fi, conţinutul său. Atunci când alegerea nu e libertatea (lucru reprezentat, la modul concret, de societatea totalitară), fie libertatea poate alege libertatea neluând în considerare libertatea pentru ceva, libertatea ca să faci ceva anume… Atunci când există societate non-liberală, liberalismul este pozitiv. Începe să-şi arate esenţa negativă abia după victorie.

După victoria din 1991, liberalismul a trecut la faza sa implozivă. După ce a învins şi comunismul, şi fascismul, a rămas singur. Fără nici un duşman cu care să lupte. Si acesta a fost momentul de început al luptei sale lăuntrice, curăţătorul liberal al societăţilor liberale încercând să lichideze ultimele elemente non-liberale rămase – sexismul, incorectitudinea politică, inegalitatea dintre sexe şi rămăşiţele dimensiunii non-individuale a instituţiilor precum Statul, Biserica şi aşa mai departe. Aşadar, liberalismul are nevoie de un inamic de care să se elibereze. Altminteri, îşi pierde conţinutul, nihilismul său implicit devine prea relevant. Triumful absolut al liberalismului este moartea sa.

Acesta este înţelesul ideologic al crizelor financiare de la începutul anilor 2000 şi din 2008. Succesele, iar nu eşecurile noii economii pur financiare (sau turbocapitalism, potrivit lui G. Lytwak) sunt responsabile de colapsul său. Libertatea de a face orice vrei, dar doar la scară individuală, provoacă implozia personalităţii. Individul trece pe teritoriul infra-uman, în domeniile sub-individuale. Si aici întâlneşte virtualitatea. Ca şi vis sub-individual, libertatea de la orice. Aceasta este evaporarea umanului. Imperiul Nimicului ca ultimă lume a victoriei totale a liberalismului. Post-Modernismul îşi pregăteşte terenul pentru această post-istorică şi autoreferenţiată reciclare a non-sensului.

Nevoia de Duşman a Occidentului

Puteţi întreba aici: ce naiba are toată chestia asta cu (presupusul) proxim război cu Rusia? Sunt gata să răspund acum.

Liberalismul a câştigat la scară globală. Acesta este un fapt din 1991. Si a început totodată să implozeze. A ajuns la punctul terminus şi a început să se lichideze pe sine. Migraţia de masă, ciocnirea culturilor şi a civilizaţiilor, criza financiară, terorismul virtual, ascensiunea conflictelor etnice sunt mărcile apropierii haosului. Aşadar, acest haos pune în pericol Ordinea. Orice fel de ordine, incluzând însăşi ordinea liberală. Cu cât liberalismul este mai de succes, cu atât e mai aproape de finalul său. Ca şi finalul lumii actuale. Aici ne ocupăm de esenţa nihilistă a filosofiei liberale, de nimic ca şi principiu interior (ego-)ontologic a libertăţii de la ceva anume. Arnold Gehlen, antropolog german, a definit just individul ca “fiinţă privată de ceva”, Mangelwesen.

Omul în sine nu e nimic. Preia tot ceea ce îl alcătuieşte de la societate, istorie, popor, politică. Aşadar, dacă se întoarce la esenţa sa pură, poate să recunoască acolo nimicul. Abisul este ascuns în spatele fragmentelor de senzaţii, gânduri vagi, dorinţe obscure. Virtualitatea emoţiilor subumane este un văl subţire îndărătul căruia e întunericul pur. Aşadar, descoperirea explicită a ultimelor baze nihiliste ale naturii umane este ultima realizare a liberalismului. Dar acesta este sfârşitul. Ca şi finalul celor care folosesc liberalismul în scop personal, beneficiarii expansiunii liberale, stăpânii globalizării. Orice ordine cade într-o astfel de stare de urgenţă a nihilismului. Si ordinea liberală, la rândul ei.

Aşadar, pentru a-şi salva statutul, beneficiarii liberalismului au nevoie de un anume pas îndărăt. Liberalismul îşi va recăpăta sensul confruntându-se încă odată cu societatea non-liberală.

Un pas înapoi reprezintă singura modalitate de a salva rămăşiţele unei lumi, de a salva liberalismul de el-însuşi. Aşadar, apare la orizont Rusia lui Putin. Nu antiliberală, necomunistă. Întrucâtva nici prea liberală, nici pe deplin liberal-democrată, nici suficient de cosmopolită, nici atât de radical anti-comunistă. Dar pe drumul devenirii liberale. Pas cu pas. In procesul de ajustare gramsciană a hegemoniei, transformismul.

Dar în agenda globală a liberalismului (SUA, NATO) este nevoie de un alt actor, de o altă Rusie care ar justifica Ordinea în tabăra liberalilor, ajutând la mobilizarea Occidentului în afara problemelor sale interne, amânând întrucâtva inevitabila erupţie a nihilismului lăuntric şi salvând astfel liberalismul de la logicul apropiat sfârşit. De aceea ei au nevoie disperată de Putin, Rusia, război. Este singura soluţie pentru a opri haosul Occidentului şi pentru a salva rămăşiţele Ordinii.

In acest jos ideologic, Rusia trebuie să justifice însăşi existenţa liberalismului, deoarece însuşi duşmanul este cel care dă sens luptei în sociatatea deschisă şi cel care ajută la consolidarea şi continuarea afirmării sale globale.

Islamul radical (al-Qaeda) a fost un alt candidat la acest rol, dar unui astfel de inamic îi lipseşte statura. A fost folosit, dar la o scară locală. A justificat intervenţiile din Afganistan, ocuparea Irakului, ajutorul dat răsturnării lui Kaddafi, începerii războiului civil din Siria. Dar a fost prea slab şi primitiv ideologic pentru a reprezenta confruntarea adevărată de care liberalii aveau nevoie.

Rusia – inamici geopolitic tradiţional al anglo-saxonilor – este cu mult mai serioasă, ca duşman. Se potriveşte bine oricăror solicitări – istoria şi amintirea războiului rece sunt încă vii în memorie. Ura faţă de Rusia este lucrul cel mai uşor de provocat cu mijloace relativ restrânse. Aşadar cred că acest război cu Rusia este posibil. Este necesar ideologic, ca ultimă tentativă de a întârzia implozia finală a liberalismului occidental. Un pas înapoi.

Pentru salvarea Ordinii liberale

Luând în considerare diferite niveluri ale acestui concept – „război cu Rusia”, sugerez câteva repere:

1. Războiul cu Rusia ajută la amânarea dezordinii comune la scară globală. Majoritatea ţărilor fiind implicate în economia liberală, împărţind axiome şi instituţii ale democraţiei liberale şi fiind direct controlate de SUA şi NATO, vor consolida o dată în plus latura Occidentului liberal în vânarea non-liberalului Putin. Poate servi drept reafirmare a liberalismului ca identitate pozitivă, atunci când identitatea-însăşi este dizolvată de esenţa sa nihilistă

2. Războiul cu Rusia va întări NATO şi majoritatea covârşitoare a componentelor sale europene care vor fi obligate, odată în plus, să considere hiperputerea americană ca pe ceva pozitiv şi util, rămăşiţă depăşită a Războiului Rece. In febra venirii ruşilor celor răi, Uniunea Europeană îşi va construi o nouă loialitate faţă de Statele Unite, salvatorul său. Prin urmare, rolul conducător al Statelor Unite în NATO va fi reafirmat.

3. Uniunea Europeană se prăbuşeşte. Ameninţarea comună a ruşilor îi poate împiedica eventuala scindare, mobilizând societăţile, insuflând o dată în plus popoarelor dorinţa de a-şi apăra libertăţile şi valorile aflate sub presiunea Imperiului lui Putin;

4. Junta din Ucraina – de la Kiev are nevoie de război pentru a-şi justifica toate fărădelegile puse la cale pe Maidan la nivel juridic şi constituţional, pentru a suspenda democraţia (care le-ar împiedica controlul în regiunile Sud-Estice majoritar pro-ruse) şi pentru a-şi instala controlul şi ordinea naţionalistă prin mijloace externe;

Singura ţară care nu doreşte acum războiul este Rusia. Dar Putin nu-i poate lăsa pe radicalii anti-ruşi să înrobească o ţară cu jumătate din populaţie de origine rusă şi cu multe regiuni pro-ruse. Dacă o face, va fi învins şi pe plan internaţional, şi intern. Astfel că acceptă, fără tragere de inimă, războiul. Si, odată intrată în acest război, pentru Rusia nu este altă soluţie decât să-l câştige.

Nu-mi place să speculez despre aspectele strategice ale războiului. Las aceasta în seama altor analişti calificaţi. Aş dori să formulez câteva idei despre dimensiunea ideologică a acestui război.

Încadrându-l pe Putin

Sensul acestui război cu Rusia este efort final de a salva liberalismul de la implozie. Dat fiind acest lucru, liberalii au nevoie să definească Rusia lui Putin, din punct de vedere ideologic – identificându-l, în mod evident, cu inamicul societăţii deschise. Dar în vocabularul ideologiilor moderne, există doar trei variante principale. Liberalismul, comunismul şi fascismul (nazismul). E destul de clar că liberalismul e reprezentat de toţi, mai puţin de Rusia (SUA, NATO, Euromaidanul, junta de la Kiev). Aşadar, mai rămân comunismul şi fascismul. Aşadar Putin e sovietic, KGB, comunist. Această imagine va fi vândută către cel mai prost tip de public occidental. Dar unele aspecte ale reacţiei patriotice ale populaţiei pro-ruse şi anti-Bandera (apărarea monumentelor lui Lenin, portretele lui Stalin şi amintirile din al II-lea război mondial) pot confirma această idee. Nazismul şi fascismul sunt prea departe de Putin şi de Rusia modernă, dar naţionalismul rus şi imperialismul rus vor fi evocate în construirea imaginii Marelui Rău. Deci Putin e naţionalist, fascist şi imperialist. Aceasta va avea efect asupra altor occidentali. Putin poate fi ambele – comunist şi bolşevic simultan, deci poate fi descris ca naţional-bolşevic (dar această imagine e cam greu de vândut publicului occidental, post-modernist şi complet ignorant). Este evident că, în realitate, Putin nu e nici comunist, nici fascist, nici ambele. Este realist din punct de vedere politic – de aceea îi place Kissenger iar Kissenger îl place, reciproc. Nu are o anume ideologie. Dar va fi obligat să urmeze cadrul ideologic. Nu este alegerea sa. Acestea sunt regulile jocului cu Rusia. Putin va fi încadrat şi acesta este aspectul cel mai interesant şi cel mai pasionant al situaţiei.

Principala idee prin care liberalii vor încerca să-l definească ideologic pe Putin va fi ca umbră a trecutului, ca vampir, “uneori, ei se întorc”. Aceasta este principala motivaţie a pasului înapoi spre împiedicarea liberalismului de la implozia finală. Principalul mesaj este că liberalismul e cu adevărat viu şi plin de forţă deoarece există ceva pe lume care să fie eliberat de altceva. Rusia devine obiectul eliberării. Scopul este eliberarea Ucrainei (a Europei, a umanităţii) de Rusia şi, în final, eliberarea Rusiei-însăşi de identitatea sa non-liberală. Aşadar, avem duşman. Un astfel de duşman furnizează liberalismului motivul de a exista, o dată în plus. Aşadar, Rusia este înfruntarea dintre trecutul pre-liberal şi prezentul liberal. Fără o asemenea înfruntare, nu mai e viaţă în liberalism, nu mai există Ordine în lume, totul se dizolvă şi implozează. Cu o asemenea înfruntare, gigantul în prăbuşire al globalismului dobândeşte o nouă vigoare. Rusia e aici ca să-i salveze pe liberali.

Dar ca să procedeze la aceasta, Rusia trebuie încadrată ideologic drept ceva preliberal. Aşadar trebuie să fie comunistă, fascistă sau cel puţin naţional-bolşevică. Aceasta e regula ideologică. Aşadar, lupta cu Rusia sau doar luarea în considerare a luptei cu Rusia implică o sarcină mai profundă – încadrarea Rusiei din punct de vedere ideologic. Se va realiza de la interior către exterior. Vor încerca să oblige Rusia să accepte fie comunismul, fie naţionalismul sau vor trata Rusia ca şi cum ar fi comunistă sau naţionalistă. Acesta este jocul încadrării.

Rusia postliberală: primul război 4TP

Ceea ce propun drept concluzie sunt următoarele.

Trebuie să eliminăm conştient orice tentaţia de încadrare a Rusiei ca putere pre-liberală. Trebuie să nu-i lăsăm pe liberali să se salveze de la apropiatul şi fatalul sfârşit. Nu trebuie să întârziem acest lucru, trebuie să-l accelerăm. Ca să realizăm aceasta, trebuie să prezentăm Rusia nu ca pe o entitate pre-liberală, ci ca pe o forţă revoluţionară post-liberală care se luptă pentru o alternativă de viitor a tuturor celorlalte popoare ale planetei. Războiul rus nu va fi pentru interesele naţionale ale Rusiei ci pentru o justă lume multipolară, pentru o demnitate reală şi o reală libertate pozitivă – nu libertate de, ci libertate pentru. In acest război, Rusia va deveni exemplul de apărare a Tradiţiei, a valorilor conservatoare fundamentale, o eliberare reală exact de societatea deschisă şi de beneficiarii săi – oligarhia financiară globală. Acest război nu este unul împotriva Ucrainei sau a unei părţi a ucrainenilor. Nici împotriva Europei. Este împotriva (dez)ordinii liberale mondiale, iar noi nu vom salva liberalismul, ci-l vom ucide odată pentru totdeauna. Modernitatea a fost, în esenţă, greşită. Noi suntem punctul terminus al Modernităţii. Celor care au croit Modernităţii destin propriu, starea sa de inconştienţă înseamnă că e adevăratul final. Dar pentru cei care sunt de partea eternului adevăr al Tradiţiei, al Credinţei, al esenţei spirituale şi nemuritoare a omului, acesta va fi Noul Început.

Cea mai importantă luptă acum este lupta pentru cea de-a Patra Teorie Politică. Aceasta este arma noastră, cu ea vom împiedica încadrarea lui Putin aşa cum o doresc liberalii şi reafirmarea Rusiei ca prima putere ideologică post-liberală luptând împotriva liberalismului nihilist de dragul unui viitor deschis, multipolar şi cu adevărat liber.”

Read Full Post »

From Russia with love

L-ați văzut duminica aceasta pe Oleg Malghinov, ambasadorul Federației Ruse, vorbind la ProTv la emisiunea „După 20 de ani”? Un tip simpatic și amabil, dar care ne-a servit câteva lecții dure despre ce s-ar putea să ne aștepte în viitorul apropiat.

În primul rând, faptul că „scutul antirachetă este o problemă pentru Moscova, care îl percepe ca pe o ameninţare la adresa securităţii sale, şi că Rusia este îndreptăţită să ceară garanţii şi să încerce să restabilească paritatea cu scutul antirachetă pentru a reface echilibrul strategic.” În plus, ambasadorul rus a precizat sec că «In legatura cu Deveselu, discutia este intre Rusia si SUA!»

În al doilea rând, a spus că „problema istorică a Tezaurului nu este atât de simplă pe cât pare, deoarece nicio persoană nu poate certifica faptul că acesta mai există, iar politizarea problemei în România nu duce decât la discuţii inutile”.

Și nu în ultimul rând, despre preţul gazelor naturale, Malghinov a spus că „relaţiile politice bilaterale cu ţara sa şi o bună cooperare în domeniul energetic pot influenţa preţul gazelor livrate României, însă contează şi decizia Gazprom, care nu vinde doar pe ochi frumoşi.”

De departe cel mai îngrijorător lucru mi se pare atitudinea rușilor în ceea ce privește scutul antirachetă. Faptul că discuția se poartă exclusiv cu SUA, deși scutul este localizat pe teritoriul României este o atitudine care îmi amintește de modul în care Rusia a ocupat Georgia în doar 5 zile în 2008, atunci când a estimat că nimeni nu va interveni. Mă întreb ce vor face aliații noștri din NATO în cazul în care Rusia va decide că scutul antirachetă de la Deveselu reprezintă o amenințare inacceptabilă pentru securitatea Rusiei și va declanșa o operațiune militară pentru a-l face inoperabil. Vor privi SUA și NATO acest lucru ca pe un act de război și vor interveni militar la rândul lor, riscând să declanșeze cel de-al treilea război mondial sau se vor mărgini la declarații politice așa cum au făcut în cazul Georgiei? Dacă ne luăm după ce spunea George Friedman, CEO Stratfor, se pare că din punct de vedere militar suntem singuri și e mai probabil să avem parte doar de suport politic.

Între timp acasă, Vladimir Putin ne reamintește cum era în perioada războiul rece, ratificând legea care redefinește trădarea. „Sub noua lege, nu doar rușii care lucrează pentru servicii străine de informații pot fi condamnați ci și cetățenii care transmit secrete de stat oricărei organizații străine, notează Reuters. Chiar dacă nu sunt divulgate secrete de stat, legea tot poate fi folosită împotriva cetățenilor ruși. Este suficient ca acuzații să asigure consultanță și „altă formă de asistență” către alte state sau grupări internaționale „îndreptate împotriva Rusiei”. Pedeapsa maximă care poate fi acordată este de 20 de ani închisoare, însă rușii pot fi condamnați pana la 4 ani dacă au obținut secrete de stat – chiar dacă nu le-au răspândit mai departe. Opozanții Kremlinului consideră că noua legislație este menită să-i sperie pe ruși și să-i facă să renunțe la legăturile pe care le au cu organizații non-guvernamentale occidentale”

Din păcate, în SUA, Obama pare să fii uitat complet de scutul de la Deveselu și interesele americane din zonă. Pare preocupat să impună noi taxe bogaților, încât bancul cu colhoznicii din Dallas devine chiar credibil. În același timp Uniunea Europeană face economic implozie sub povara propriilor tâmpenii populiste. Grevele organizate de sindicate mătură continentul din Spania și până în Grecia, lăsând impresia că ne aflăm în pragul celui de-al doilea război mondial.

De asta sunt de acord cu prietenul meu d’Artagnan și vă propun să ne concentrăm la poezia lui Radu Gyr. Sau la talentele declamatorii ale lui Mihail Neamțu. Mai bine ne distrăm în loc să ne facem sânge rău de pomană. Oricum nu prea putem schimba nimic.

PS: Cine credeți că este în fotografie? Întrebarea e firește retorică. Recunoașteți însă că nu v-ați fi așteptat la o așa asemănare.

UPDATE (și pentru Intermarium): „Gigantul energetic rus Gazprom a acceptat o modificare a formulei în baza căreia se calculează prețul gazelor naturale pentru Polonia, fiind cel mai recent caz în care clienții europeni ai Gazprom impun o scadere de preț. […] Un număr de consumatori europeni, confruntați cu lărgirea ofertei pe piața gazelor naturale, inclusiv resurse submarine de gaz natural lichefiat dezvoltate de SUA, au determinat o negociere mai dură a preturilor cu Gazpromul.”

Pe măsură ce prețul gazelor scade, bugetul Rusiei se dezechilibrează. Ceea ce face ca tentația unui alt tip de „rezolvare” să crească.

UPDATE 2: v-ați gândit ce oportunitate ar fi un astfel de eveniment pentru Viktor Orban, „nebunul” Europei? Eu nici nu vreau să mă gândesc la consecințe.

Read Full Post »

Intermarium

„Coaliția Europei este o iluzie, o iluzie foarte atractivă, dar ea nu există. NATO e istorie. Când mă uit la România văd ca interesele sale fundamentale să fie în siguranță față de Rusia.

Nu fiindcă rușii sunt monștri sau agresivi, ci pentru că sunt o putere imensă și voi sunteți una mica. America a călcat pe țări pentru ca nu le-a observat și așa fac și rușii. Iar rușii v-au călcat în picioare și înainte.

Vă văd îngrijorați din cauza Rusiei, în timp veți fi îngrijorați și referitor la Turcia. Însă problema voastră este construirea propriei coaliții, nu adăugându-vă unei coaliții. Iar ea este Intermarium, singura capabilă să vă asigure promovarea propriilor interese.

Un mare pericol e dacă Germania își creează o coaliție pe la spatele vostru cu rușii, sunteți în capcană de această dată. Dar România a fost mereu prinsă între mari puteri, călcată în picioare în drumul lor spre o alta destinație. Provocarea pentru România este să învețe sa devina mai periculoasă pentru a exista.”

George Friedman, CEO Stratfor – interviu Hotnews

Un coșmar? Sau realitatea pe care ne încăpățânăm să o ignorăm? Semnalele că rușii și nemții se înțeleg tot mai bine se înmulțesc pe zi ce trece. Deja s-au înțeles cu privire la prețul gazelor, lăsând România, dar mai ales Polonia la mila lui Putin. Mă întreb: dacă Rusia ar ataca Polonia membrii alianței NATO i-ar sări în ajutor ultimei? Are dreptate CEO-ul Stratfor când spune că fiecare va trebui să se descurce pe cont propriu? Cred că răspunsul la această întrebare depinde și de rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA.

Read Full Post »

Rusia – icebergul de care s-a lovit Titanicul UE?

Am constatat cu toții că începând cu 2000, țările UE au început să se comporte iresponsabil cu banii, momentul cel mai important fiind 2003-2004 când atât Germania, cât și Franța cele două super-gigante ale Uniunii au abdicat complet de la principiile conform cărora a fost fondată Uniunea Europeană.

Practic atunci au apărut primele „spărturi” majore în coca Titanicului european. La prima vedere, pare că sunt simple erori de judecată ale unor politicieni îmbătați de existența banilor „ieftini”. E greu însă de explicat această „orbire” subită a politicienilor din mai multe țări.

Să ne uităm în primul rând la Germania, o țară tradițional moderată și echilibrată, unde populismul nu prea are căutare. Cancelar în acea perioadă era social-democratul Gerhard Schröder, cel care a luat („surprinzător”) decizia de a renunța la energia nucleară (pare că a fost prescient și a putut să prevadă dezastre precum cel de Fukushima), începând să finanțeze „energia regenerabilă”. Urmarea? Germania plătește acum unul din cele mai mari prețuri din Europa la energia electrică.

Sigur, este posibil să fie doar o coincidență că Rusia, condusă de Vladimir Putin (numit de Gerhard Schröder „a flawless democrat”) își susține bugetul din exporturile de gaz și petrol. Însă șirul de coincidențe continuă, iar cancelarul german înlocuit de Angela Merkel, devine membru al board-ului Gazprom.

Aici ar fi momentul să ne uităm la un articol scris zilele trecute de Thomas Sakiewicz în Gazeta Polska (http://www.gazetapolska.pl/18650-rosje-czeka-smiertelne-starcie-z-usa) referitor la un conflict geopolitic inevitabil între Rusia și SUA. Care este sursa acestui conflict? Bătălia pentru piața europeană a energiei. Și nu vorbim de sursă, ca în conflictele de până acum ci de clienți și piață. Datorită evoluției tehnologiilor de exploatare, SUA a devenit în ultimii ani, din importator net de gaz, exportator. În SUA, mia de normali metri cubi de gaz se vinde cu 70$, în timp ce Rusia o vinde Europei (spre exemplu Poloniei) cu 500$. Deja gazul american ieftin a produs o scădere a prețului gazului pe piața europeană.

Ce înseamnă asta pentru Rusia? Jumătate din veniturile bugetare provin din exporturile de gaz și petrol. Pe măsură ce dispar aceste venituri, coroborat cu ineficiența și lipsa de competitivitate a industriei rusești, ne putem gândi la colapsul Rusiei. Cel mai negru coșmar al analiștilor Moscovei. Rusia va pierde încet-încet banii necesari alimentării armatei și serviciilor secrete. Scenariul este foarte probabil. Se va întâmpla în doi ani sau în cinci, e doar o problemă de cât de repede. Ca atare, Putin are o singură alternativă. Să împiedice acest lucru.

Prima țintă: interzicerea exploatării gazelor de șist. Una din primele măsuri luate de „provizoriul” guvern Ponta a fost exact aceasta. Ingenioasă scamatorie: în timp ce toată lumea se uită la directorul Grăjdan și ale sale declarații emotive, Victor Ponta a luat o măsură de importanță strategică, fără a se consulta cu nimeni.

PS: Vă amintiți de Adrian Solomon, cel care l-a acuzat pe Mihai Răzvan Ungureanu cu soarta lui Aldo Moro? Tocmai a depus un proiect de lege prin care se interzice exploatarea, dar și EXPLORAREA gazelor de șist. Acum e clar la ce, dar mai ales la cine se referea când l-a amenințat pe fostul premier.

(va urma)

Read Full Post »

„Moscova nu crede in lacrimi”le lui Putin. Bucurestii, da?

Nu cred ca a fost cineva surprins de victoria lui Vladimir Putin la prezidentialele din Rusia. Nici de „alternanta” Putin-Medvedev, care pare o Matrioshka politica. Deschizandu-l pe Putin, dai de Medvedev, desurubarea lui Medvedev ti-l arata pe Putin, si asa mai departe. Este un fel de „poveste fara de sfarsit”. Zvonul lansat in presa britanica, conform careia Putin nu l-ar mai numi pe Medvedev prim-ministru, nu este(deocamdata) credibil. Exista deja o generatie care s-a nascut cu Putin, iar prima data cand voteaza il au ca alternativa, sau ca optiune, tot pe Putin.

Exista multi rusi care au votat cu Putin pentru ca-l considera „raul cel mai mic”, sau singura optiune viabila, nu pentru ca ar crede in politica sa, sau in capacitatea sa de a face din Rusia o societate mai buna. Restul candidatilor au obtinut putin, sau foarte putin, nici unul nu a produs surpriza. Paralela care se face , „Basescu-Putin”, mi se pare prea putin argumentata si argumentabila, dar si o comparatie fortata(din anumite perspective, comparatia este si caraghioasa). Mai serioasa mi s-ar parea o comparatie a celor doi din perspectiva votului cu „raul cel mai mic”. Nu este doar cazul lui Basescu, in Romania s-a votat de multe ori ca o consecinta a acestei filozofii, dar aceasta comparatie cu Putin o accept si o sustin.

Insa Rusia este mai speciala, si in orice caz mult mai complicata decat Romania. Vladimir Putin a adunat in special voturile provinciei rusesti, in unele gubernii avand o majoritate zdrobitoare, iar principala opozitie,zone unde a inregistrat scoruri sub media finala, a venit din orasele mari, in special Moscova si Sankt Petersburg. Pentru a intelege, Rusia trebuie cunoscuta. Discrepanta intre Moscova si orasele mari, si Rusia rurala, provincia ruseasca profunda, este uriasa. Mai mare decat o vedem in Romania sau in multe alte parti. Capitala si orasele rusesti mari , expuse influentei straine, cosmopolite si occidentalizate, au alta orientare politica, alta sete de democratizare si de democratie decat Rusia profunda si provinciala. Incepand cu veniturile, trecand prin dezbaterea politica locala si terminand cu oferta de oportunitate si nivelul de trai, diferentele sunt coplesitoare, si pe termen mediu de neacoperit.  Probabil, pentru multa vreme de aici incolo, vor ramane astfel. La Moscova, unde au fost si cele mai importante si masive demonstratii anti-Putin, dezbaterea aminteste de lupta politica din orice capitala occidentala, cu accente ce surprind neavizatii care confunda Federatia Rusa cu Uniunea Sovietica. Moscova are o mare dorinta de viata democratica, are nevoie sa imite capitalele occidentale, si ca de multe ori in trecut, doreste sa compare capitala Rusiei cu oricare alta capitala a tarilor cu democratii consacrate. Bloggerul Alexei Navalny, care a lansat in urma cu cativa ani un forum de discutii numit „LiveJournal”, anunta si sustine ca Putin nu va incheia cei sase ani de mandat la Kremlin. Navalny spune ca rezistenta la Putin va fi atat de mare, iar contestarea sa atat de vie , incat acesta va trebui sa paraseasca presidentia ruseasca inainte de 6 ani. Blogul lui Navalny s-a concentrat pe denuntarea coruptiei regimului Putin si a societatii rusesti in general, si pe o mobilizare prin virtual a tuturor oponentilor lui Putin. Mobilizare a dat rezultate, multe dintre manifestatiile anti-Putin fiind consecinta mesajelor lansate pe acel forum, si preluate apoi in virtual. Navalny este un exemplu de mobilizare prin internet,foarte interesant de studiat din punct de vedere sociologic. Dupa ce initial, s-a ocupat de lansarea de mesaje politice , Navalny si-a transformat blogul in „mass complaint machine”(dupa caracterizarea proprie). Se poate traduce prin „masinaria plangerilor colective”, dar si ca „dispozitivul doleantelor publice”. Este un personaj care merita urmarit, fiind prima figura a opozitiei ruse lansata exclusiv in virtual.

Atunci cand si-a sarbatorit victoria, Putin a plans. Multi vor fi cei care se vor grabi sa compare lacrimile lui Putin cu lacrimile lui Basescu. Dar nici motivatia, nici mecanismul declansator, si nici rezultatul nu permit aceasta comparatie. Daca ar fi sa-l ascultam pe Navalny, Putin nu-si va incheia cei sase ani de mandat ca presedinte. Contestarea va veni pe fondul coruptiei endemice a regimului, si a societatii rusesti in general, dar si datorita presiunii uriase pentru democratizare a deciziei politice.

Realegerea lui Putin, in acest context, nu rezolva toate cele de mai sus, si nu poate asigura mult clamata si discutata „stabilitate” de care se vorbeste ca rezultat al alegerilor. Multi, bazandu-se pe concluzia „stabilizarii”, spun ca Rusia va incerca (din nou) sa fie un mare jucator pe scena internationala, dorind sa (re)devina un lider regional, un pol al puterii. Prin clivaj, Romania ar trebui „sa se teama” de putere Rusiei, de coagularea economica pe Rusia(si pe cale de consecinta, plasarea Romaniei in afara jocului economic si investitional), in general, Romania ar trebui „sa tremure”, din nou, din cauza Rusiei. Adica sa continue aceeasi politica de tip „razboiul rece pe cont propriu” pe care a avut-o in ultimii ani. Politica perdanta economic, fara rezultat geopolitic concret, iar pe termen lung imposibila si producatoare de pagube. Nimeni nu va muta Rusia de langa noi. Ar fi un moment bun, ca Romania sa-si schimbe atitudinea, si sa revizuiasca.

Faptul ca la Moscova, sistemul politic rusesc si actualitatea sunt puse din ce in ce mai mult in discutie, iar opinia publica este din ce in ce mai prezenta si mai activa ca partener de dezbatere, face ca opinia lui Navalny, si posibilitatea ca Putin sa aiba un mandat accidentat politic si o puternica opozitie la nivel social, sa fie o probabilitate majora. Iar Moscova , si opinia publica moscovita joaca rolul de „far calauzitor” pentru rusi, care s-au uitat intotdeauna la capitala lor ca la un exemplu, un loc care determina si impune o anume cale, un anumit „trend”. Rusia, atat timp cat nu-si rezolva problemele interne, nu poate deveni un pol al puterii. Ceea ce trebuie inteles insa, este ca Rusia va avea intotdeauna orgolii de mare putere si nostalgii imperiale. In ultimele doua decenii, Rusia a cedat, putin cate putin, ceva din puterea sa, din zonele de influenta, si din maretia imperiala. Sa fie pregatita Rusia sa spuna acum, „Ну вот и всё”, adica „pana aici” sau „asta a fost”, si sa o ia de la capat? Fara rezolvarea problemelor structurale interne, fara o economie performanta si o schimbare a paradigmei economice rusesti, nu vad cum ar putea sa faca acest pas.

Lacrimile victoriei lui Putin se pare ca nu au impresionat pe rusi. Moscova, nu crede in lacrimile lui Putin. Atunci, de ce ar crede Romania?

Read Full Post »