Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘religie’

Francis Fukuyama în „The Origins of Political Order” susține (precum Ghiță) că fără un stat puternic am trăi precum în Liberia sau Sudan (folosite ca exemple de organizare „libertariană”). Mie mi se pare o aiureală, contrazisă două capitole mai târziu tot de el. Respectivele națiuni au revenit (natural) în faza tribală, când toată lumea se luptă cu toată lumea.

Condiția esențială definită de Nozick pentru un stat (fie el și minimalist) este realizarea PREALABILĂ a monopolului de putere (poliție, armată, șerif sau orice altceva echivalent).

Revenind la Fukuyama, explicația lui referitoare la stabilitatea statelor europene, grație coeziunii generate de religie (creștinism), mi se pare interesantă, chiar dacă nu o consider neapărat complet corectă.

The only part of the world where tribalism was fully superseded by more voluntary and individualistic forms of social relationship was Europe, where Christianity played a decisive role in undermining kinship as a basis for social cohesion. Since most early modernization theorists were European, they assumed that other parts of the world would experience a similar shift away from kinship as part of the modernization process. But they were mistaken. Although China was the first civilization to invent the modern state, it never succeeded in suppressing the power of kinship on social and cultural levels. Hence much of its subsequent two-thousand-year political history revolved around attempts to block the reassertion of kinship structures into state administration. In India, kinship interacted with religion and mutated into the caste system, which up to the present day has proved much stronger than any state in defining the nature of Indian society.

Are destul mult sens ceea ce zice. Dacă extrapolăm și pentru Islam, ar fi rezultat că Imperiul Otoman ar fi trebuit să fie mai stabil și puternic decât statele europene. Ceea ce inițial s-a și întâmplat. Explicația prăbușirii o să o găsesc probabil în cartea următoare „Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy”.

Însă monopolul forței e DOAR o condiție prealabilă (necesară) a funcționării/apariției statului. Nu este și o condiție suficientă pentru ca statul să fie funcțional și să reziste.

Fukuyama spune că pentru a avea o ordine politică modernă și stabilă sunt necesare trei componente:

  1. „State building” – instituții moderne ale statului;
  2. „Rule of law” – justiție funcțională;
  3. „Accountable government” – guvern care să răspundă pentru ceea ce face.

Foarte interesantă este exemplificarea diverselor tipuri de state din perspectiva existenței sau inexistenței celor trei componente.

Aici mi se pare că a dat cu bățul în baltă. Oare Ungaria lui Viktor Orban are „Accountable Government”?

Și oare unde sunt Statele Unite? Sau România? Cu toate derapajele Justiției, perversiunile aplicate Constituției de către Traian Băsescu și abuzurile ascultăcioșilor de la SRI aș zice că nu stăm îngrozitor de rău.

Anunțuri

Read Full Post »

În urma discuției de ieri cu amicul meu bancher, eram tentat să scriu din nou despre bani, bănci și noua „normalitate”, cea a „glaciațiunii” economice, ce va dura probabil cel puțin 20 de ani. Însă mi s-a părut o temă mult prea pesimistă pentru perioada aceasta când ar trebui să ne gândim la cum vom sărbători Crăciunul și Anul Nou și la cadourile pentru cei dragi.

Așa că am pus deoparte deocamdată tema următorului val al crizei și mi-am propus să scriu despre o idee interesantă citită într-o carte. Nu-i dau deocamdată titlul sau autorul pentru a nu isca inutile polemici pe lângă subiectul de bază.

Autorul susține că „fiecare perioadă are un laitmotiv, un set de credințe ce explică universul, care inspiră sau dă confort indivizilor, oferind o explicație pentru varietatea de evenimente care îl afectează. În perioada medievală a fost religia, în Renaștere a fost Motivul, în secolele 19 și 20 a fost naționalismul combinat cu o anume perspectivă istorică ca forță motivațională.

Știința și tehnologia sunt conceptele care guvernează epoca noastră. Ele au adus dezvoltarea stării de bine a umanității la un nivel fără precedent în istorie. […] Dar, în același timp, au produs arme capabile să distrugă rasa umană. Tehnologia a adus căi de comunicare care permit contactul instantaneu între indivizi sau instituții, ca și posibilitatea de a stoca și extrage vaste cantități de informație cu o apăsare de buton.”

Tehnologia informației este foarte aproape de limita când va căpăta conștiință proprie, rasa umană încetând a mai fi singura capabilă de rațiune.

Întrebarea cheie pare a fi dacă tehnologia ne va duce într-o eră a iluminării, dincolo de ceea ce este umanitatea astăzi sau dimpotrivă suntem condamnați la o frică perpetuă de cei din jurul nostru, de cei ce ne „conduc”, de vecini mai puternici sau chiar de noile capabilități cognitive ale „mașinilor”, trecând prin crize pe care nu le înțelegem, nu ni le putem explica și de care nu ne putem feri, deși ne afectează teribil existența.

Judecând după ceea ce se întâmplă în ultimii 13 ani, pare că ne îndreptăm încet, dar sigur către cea de a doua variantă. Vă propun să ne gândim dacă și cum este posibil să schimbăm cursul istoriei înainte de a fi prea târziu.

Update: dacă tot nu am scăpat de domnul Humor, mi se pare corect să dau titlul cărții și numele autorului: „World Order” – Henry Kissinger, iar titlul articolului este (aproximativ) titlul capitolului 9 din carte „Technology, Equilibrium and Human Consciousness”.

Read Full Post »

În fiecare sat un om dăruiește celorlalți o făclie: este învățătorul. Și un altul suflă în ea ca să o stingă: este preotul.
Victor Hugo

Giordano Bruno, Copernic, Galileo, D. Strauss, B. Bauer, J. Turmel-oameni de știință care prin mintea lor pusă în slujba învățăturii, au aprins făclii pentru omenire, luminând astfel noi cărări spre progres. Dar au existat și preoți care, în numele Domnului și mai ales al Bisericii, au încercat să stingă aceste făclii:exemplul lui Lucilio Vannino-liber cugetător, ars de viu la doar 33 de ani, nu înainte de a-i fi fost tăiată limba și apoi sugrumat din ordinul preoților.

Porunca 6: Să nu ucizi!
Romani 13:10 Dragostea nu face rău aproapelui, dragostea este deci împlinirea Legii. Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în dragoste.

Probabil că preoții creștini nu au considerat ca fiindu-le apropiați liber-cugetătorii, filozofii, oamenii de știință etc. din moment ce creștinii botezați de astfel de preoți erau ”învățați” de aceștia să se teamă, să respingă ideile sau conceptele filozofice considerate a fi ceva satanic, instaurând prin exemple de teroare ceea ce li se întâmplă celor care nu ascultă de cuvântul preoților și considerați eretici. Smulgerea organelor, tăierea membrelor, jupuirea pielii, scoaterea ochilor, arderea pe rug, erau metode menite să-l facă pe creștinul de rând să înțeleagă ce înseamnă să nu te supui poruncii Domnului.

Este scris în Biblie, Matei 22:37- Isus i-a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde Legea și Proorocii. Datoria noastră este să ascultăm Legea lui Dumnezeu.

Cine se face primul vinovat de a nu fi ascultat porunca lui Dumnezeu? Individul obligat la creștinizare la o vârstă mult prea mică să înțeleagă religia și rostul ei sau preotul considerat puntea de legătură între laic și divinitate?
Cum pot înțelege eu, ca și individ care nu mă opun divinității ci doar încerc să simt divinitatea ca pe alfa și omega, rostul și minunea în același timp, dacă așa zișii trimiși ai lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei, au pedepsit crunt și fără milă pe orice individ care și-a pus întrebări asupra propriei existențe?
Cum poate fi considerat păcat originar simplul fapt de a te fi născut?

Este scris în Biblie: Iacov 2:10 Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă se face vinovat de toate.

Legea aceasta clar nu este făcută pentru preoți.
Pentru a ține populația sub control este nevoie de „spectacol” evoluând astfel noțiunea de sacrificiu, pedepsele prin chinuri fizice groaznice umplând piețele de lume dornică la vederea sângelui curgând pe eșafoduri construite precis pentru acest scop.

Anul 313: Constantin dă Edictul de la Milan prin care acordă creștinilor libertate de cult. Mai apoi, Teodosie I va face din religia creștină singura religie autorizată. Iată cum religia îmbrățișează politica, iată cum divinitatea propagată de preoți ia drumul mercantilismului. Pământul devine imagine pentru împărăția terestră a lui Dumnezeu, iar împăratul devine locotenentul acestuia. Cine și cum decide asta? Are această decizie a face cu divinitatea?
Creștinarea, conform definiției, este procesul de convertire al indivizilor prin convertirea practicilor, locurilor de închinăciune sau a calendarului păgân. Dacă inițial s-a plecat de la emiterea unor legi care să interzică sacrificiile sau vrăjitoriile, dorința de convertire a indivizilor a fost împinsă de preoții creștini mai departe, ajungând până la preluarea(cu japca am putea spune) a templelor construite de politeiști și transformarea lor în biserici.
Încă nu-mi este clar ce anume condamnă zeii păgâni la statutul de diavoli, dar este evident că nu poți face creștinizare bruscă eradicând complet practicile religioase păgâne. Așa că aceste practici au fost readaptate. Însuși Papa Grigore I recunoaște într-o scrisoare că este mai ușoară convertirea la creștinism dacă li se permite oamenilor să practice unele obiceiuri precreștine, pretinzând că aceste tradiții sunt întru slava lui Hristos. De aici rezultă clar intenția păstrării ritualurilor păgâne dar să se facă uitate rădăcinile păgâne.

Să înțelegem că preoții creștini au înțeles prin creștinizare o formă nouă de dominație și supunere prin obediență?
Dar oare este drept să arunc în spinarea creștinismului toate victimele rezultate din cauze religioase?
Religiile ne-au oferit de-a lungul timpului cele mai sângeroase spectacole jucate în numele unei/unor entități cu statutul de zei/zeu/dumnezeu/alah/budha/etc.

Anul 1000-Afganistanul este cucerit de musulmani și populația hindusă decimată. Timur ucide o sută de mii de oameni într-o singură zi, iar aceștia nu sunt singurii. Victimele sale sunt într-un număr mult mai mare. Pagini negre din istorie înregistrează vreme de 5 secole, mai exact până în 1525 aproximativ optzeci de milioane de hinduși omorâți de către musulmani, în numele crezului sfânt.

Anul 1126 Piere de Bruys este ars pe rug fiind vinovat de următoarea declarație: Dumnezeu poate fi găsit mai degrabă în piaţă decât în Biserică; ritualurile cu care atât de mulţi oameni înlocuiesc religia sunt total lipsite de sens; nimeni nu trebuie să se roage Crucii…Preoţii mint atunci când pretind că au făcut trupul lui Iisus pe care îl dau oamenilor să-l mănânce pentru a se considera salvaţi.

Anul 1252: Papa Ioncențiu al IV lea emite bula papală Ad extirpanda. Câtă ironie! Unsul lui Dumnezeu, pastorul sufletelor, păstrătorul legilor sfinte, omul mai presus de orice păcat lumesc, ființa cea mai aproape de Dumnezeu, emite acest edict prin care autorizează tortura asupra tuturor celor care îndrăznesc să cârtească împotriva practicilor preoților creștini sau, și mai grav, se opun religiei creștine. Iar ca ironia să fie și mai mare, edictul interzice vărsarea de sânge sau omorul, așa că metoda de tortură este suspendarea trupului de mâinile legate la spate care duce, automat, la fracturarea brațelor. Să fie asta lucrătura Domnului? În timp, preoții intervin cu ”îmbunătățiri” : legarea unor greutăți de picioarele nefericitului astfel suspendat. S-or fi gândit să-i ușureze chinul prin scurtarea perioadei de fracturare a oaselor.

Anul 1568: Tribunalul Inchiziției Spaniole ordonă exterminarea a trei milioane de oameni, populație aflată atunci pe teritoriul Olandei de azi. Să vi-l mai amintesc pe celebrul inchizitor Torquemada care, în numele Domnului, își înregistrează în răbojul personal cel puțin zece mii de suflete? Toate sunt victimele propriilor convingeri sau doar victime colaterale în această luptă neobosită dusă în numele creștinizării cu orice preț.

Jihadul islamic…musulmanii, mare parte din ei, sunt îndoctrinați de religie până la fanatism, ajung să facă orice pentru a-l mulțumi pe Alah. Dar Jihadul se află înlăuntrul ființei musulmane tocmai pentru a-l ajuta să aducă dreptate și să înlăture răul din societate. Fără îndoială că această dogmă exprimă atât de clar dorința de biruință a binelui asupra răului. Însă această dorință de biruință s-a extins asupra necredincioșilor. Nu ești musulman? Ești necredincios. Ești necredincios? Înseamnă că ești dușmanul jihadului. Și ca în orice război, dușmanii trebuiesc înfrânți, eliminați.
Coran, Sura, mult prea discutatul verset 52: Nu cedați în fața necredincioșilor ci luptați cu îndârjire asupra lor.
Timp de 12 secole, războiul sfânt înregistrează aproximativ două sute de milioane de victime.

Să mai pomenesc de cruciade, de puritani contra quakeri, de persecuțiile romane, de sacrificiile umane făcute de azteci, mormoni, budiști. Să mai pomenesc alte perioade de represiune?

Represiunea în numele religiei nu înseamnă doar violența fizică, înseamnă și umilință, pierderea încrederii în existența umanității, sexism (femeile nu pot gândi fiindcă au uter-extras din Ciocanul de zdrobit vrăjitoarele-manual de referință pentru inchizitori; sigur că nici nu pot trece nici peste binecuvântările evreiești cu caracter sexist: baruh șelo asani isa sau binecuvântat fie Dumnezeu că nu m-am născut femeie).
Represiunilor în numele religiei le datorăm, de-a lungul secolelor, pierderea bibliotecii din Alexandria, analfabetismul , îndobitocirea, îndoctrinarea, războaiele religioase, practic îngenuncherea omului de către om în toate formele: fizic, psihic, spiritual.

Dorința de divinitate nu poate îngenunchea prin obligarea la ritualuri împănate de suferință. Nu te poate obliga să te târăști făcând ocolul unei biserici, nici să stai întins cu fruntea în țărână în umilință absolută, nu te poate îndemna să duci la buze osemintele vechi ale vreunui semen presupus sfânt, dar în același timp să faci foamea. Dorința de divin nu te poate îndemna la fapte reprobabile, la crimă sau batjocură, la schingiuiri ale trupului sau ale sufletului ori chiar automutilări. Dorința de divinitate nu poate provoca nici un rău, fie el și de scurtă durată. Însă tocmai din nevoia omenească de a crede în existența divinului, oști întregi de lideri religioși în numele credinței și al ființei spirituale au purces la exterminări în masă.

Divinitatea nu a mai fost sublimul absolut, ci arma perfectă cu ajutorul căreia masele sunt stăpânite și mânate precum turmele de animale.

Ochi pentru ochi și lumea va deveni oarbă.
Mahatma Ghandi

Read Full Post »

Știm cu toții că în acest week-end se sărbătoresc moartea și bineînțeles Învierea lui Isus. Și totuși… De ce în această duminică? De ce nu pe 31 martie precum vesticii? În plus, sărbătoarea se mută de la un an la altul ca dată, cam pe tot parcursul lunii aprilie sau chiar în mai, așa cum s-a întâmplat în acest an.

Care ar putea fi explicația? E destul de simplă. În primul rând pentru că în anul morții și „Învierii Domnului”, anul 33 al erei noastre, evenimentele s-au suprapus cu Paștele Evreiesc. O lungă perioadă de timp, comunitatea evreilor era cea care spunea când trebuie sărbătorit. Apoi, primul Conciliu din Niceea a încercat să rezolve problema fără evrei, dar fără vreun succes notabil. în final, a rămas că Paștele se sărbătorește în prima duminică, de după prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Și totuși de unde diferența între catolici, protestanți și ortodocși în acest caz? Firește de la reforma introdusă de calendarul gregorian. Dacă în ceea ce privește Crăciunul și Anul Nou, reforma a fost adoptată de noi (deși rușii pravoslavnici nu au acceptat-o), în ceea ce privește Paștele, ortodocșii au rămas uniți. E drept că mai bine ne uneam și acceptam o reformă logică.

Cum tradiția este mai importantă decât astronomia vă urez încă o dată „Paște fericit!”

20130504-195959.jpg

Read Full Post »

Nelămurire

images

Dacă-i spui unei persoane despre marile mistere ale cerului ar putea fi două variante: fie persoana respectivă se va gândi la Dumnezeu, fie se va gândi la OZNuri.
Acestea sunt extremele, mulţi dintre noi alegem o cale confortabilă de mijloc, pentru a nu se pune rău nici cu Cel de Sus, nici cu extratereştri. Că nu se ştie niciodată.
Probabil la fel de mulţi dintre noi, şi vorbesc despre cei cu un anume grad de instruire, plecăm în viaţă gândindu-ne că marile mistere ale cerului o reprezintă farfuriile zburătoare şi sfârşim convinşi că mai mare minune decât cea dumnezească nu există.
De ce întoarcerea asta la 180 grade, în condiţiile în care tehnologia, cunoştinţele despre lume evoluează permanent?
Te-ai aştepta ca după fiecare descoperire ştiinţifică numărul credincioşilor practicanţi să scadă dramatic.
Cam prin anii 500 Î.Cr., Thales din Milet a susţinut că lumea poate fi înţeleasă şi altfel decât prin mitologie sau teologie. De atunci şi până acum, numărul celor care-şi găsesc răspunsurile la marile întrebări existenţiale altfel decât prin mit sau religie a crescut.
Dar această scădere nu este deloc proporţională cu uluitoarele progrese făcute în ultimii 2500 de ani.
Asta se datorează probabil faptului că, în ciuda orizontului de cunoaştere mult lărgit, câteva chestiuni au rămas constante pentru omenire.
În primul rând este greu de imaginat pentru firea umană noţiunea de neant, de nimic. Mă uit cât se poate de detaşat la mine, obiectiv, din „exterior”, şi tot nu pot realiza că într-o zi voi dispărea, aşa, în neant! Trec peste faptul că ar fi o mare nedreptate pentru umanitate, în general, şi pentru mine, în particular, dar creierul meu pur şi simplu nu poate procesa informaţia!
În al doilea rând este frica. Şi nu numai cea de iad, una dintre cele mai inspirate elemente ce definesc creştinismul, un aspirator de credincioşi ( aş putea chiar spune că dacă acest loc n-ar fi existat, el ar fi trebuit inventat 🙂 ), ci şi frica de a pierde ceva, în cazul de faţă un loc în rai, şi frica de a realiza că nu există nimic după Marea Trecere care să-i pedepsească pe cei care te-au furat, chinuit, jignit, sfidat, frica de a realiza că, după moarte, săracii cinstiţi şi bogaţii corupţi şi hoţi sunt egali, că nu va exista nicio ierarhie compensatoare şi că degeaba ai strâns din dinţi şi degeaba te-ai consolat singur crezând că există o dreptate divină, care va răsplăti virtutea şi va pedepsi viciile şi nedreptatea.
Există frica de a nu prinde un loc bun la masa selectă.
Şi, bineînţeles, există frica de moarte.
Atât de mulţi am văzut care au trecut, odată cu apropierea de Marele Moment sau odată cu apariţia unor hopuri în viaţa lor, de la un ateism militant la credinţă, încât am ajuns la concluzia că frica fisurează până şi cele mai puternice convingeri. În aceste cazuri mă cam îndoiesc că ar exista la mijloc prea multă dragoste. Aici pare că avem de-a face mai mult cu o înfrângere.

Nu reuşesc să găsesc calea spre credinţă prin iubire, prin empatie, prin abandonare, aşa cum mi s-ar părea normal să se întâmple. Structura mea intimă îmi pune bariere naturale, aş putea spune. Sunt dintre aceia care, fără efort, atunci când le vorbeşti despre marile mistere ale cerului, pe ei îi duce mintea la OZNuri.
Aşa că deocamdată am abandonat ideea de a merge pe calea credinţei. Mai ales că acum mi-e bine.
Va veni însă momentul în care voi avea un mare hop ori voi realiza cât de nimic este nimicul de „după”, în care va apărea spaima de a nu prinde măcar 1 mp la „locul cu verdeaţă”, de a rămâne pe dinafară, peste gard.
Va veni un moment în care curajul meu şi al celor din jur va trebui să fie compensat de cineva cu puteri superioare.
Şi atunci mă voi ruga la El de ajutor.
Încep să cred că a ajunge credincios este doar o problemă de timp. Dar asta înseamnă oare că ai ajuns la credinţă sau este doar o ruşinoasă capitulare?

Read Full Post »

In Franta tocmai s-a demonstrat de zor impotriva legiferarii casatoriilor homosexuale. La France chatolique, bien sur. Asta mi-a adus aminte de o mai veche datorie, o promisiune facuta unui pretios amic si coleg, de a toca putin pe tema: religia – progres sau frana?

Argumente se pot aduce multe, in ambele sensuri. Majoritatea religiilor revedinca un standard moral inalt, din pacate multe dintre ele inteleg sa-i impuna in special formalismul, inversand cu aceasta ocazie cu mai mult sau mai putina subtilitate, logica. Adica nu mai este neaparat “daca sunt bun, sunt moral” ci mai curand “daca ma conformez normei morale, sunt bun”. Prin extensie, daca nu o fac, nu sunt bun. Dincolo de aceasta insa, nu putem vorbi de o relatie de cauzalitate intre credinta si astfel de ipocrizii, in ciuda frecventei lor. Pana la urma, daca vrem sa ne apropiem foarte tare de fundamentele marilor religii, o sa observam ca nu avem de-a face decat cu interpretari a ceva ce nu a rezistat cu adevarat timpului, ca atare. Ceea ce avem in fata, ceea ce ni s-a transmis, sunt variantele castigatoare ale interpretarilor, si anume a celor care au prins la multime. Habar nu avem ce a spus sau facut, de fapt, Isus. In plus, semnificatia lui istorica pare restransa spre nula; cu exceptia textelor biblice, nici un izvor nu il pomeneste. Crestinismul nu este opera lui Isus, ci a unui complex favorabil de evenimente si evolutii istorice ce au permis unei forme sectare a religiei iudaice sa se bucure de un formidabil succes in straturile profunde ale unui imperiu in care se amestecau zeci de credinte, unele destul de asemanatoare. Asta a creat potentialul politic ce a permis ulterior ascensiunea relativ rapida catre statutul de religie oficiala in intreg Imperiul. Nu e nimic moral in asta, cu siguranta. Nici progresist. Progresista a fost insa pastrarea si ducerea mai departe a mostenirii grecesti in spatiul bisericesc, adapostirea si dezvoltarea spiritului carturaresc ce a stat la baza dezvoltarii stiintelor moderne in interiorul institutiilor clericale. Pe de alta parte, distrugator a fost modul in care Biserica, in special cea Catolica, a tratat tezaurul spiritual maur, pentru a nu da decat acest exemplu.

Si totusi, este in vreun fel Isus responsabil pentru toate acestea, bune sau rele? Daca il analizam doar pe el, asa cum il cunoastem din Noul Testament, respectiv Evangheliile acceptate pana acum, nu aflam mare lucru. Un personaj sumar creionat, frecvent contradictoriu in spusele sale, cu o evidenta atitudine de fronda. Latura sa divina este evocata prin minunile savarsite si finalmente consacrata prin actul Invierii. Dar din punct de vedere moral, nu avem de-a face cu o revolutie, ci mai curand un soi de puritanism din perspectiva iudaica. Atitudinea sa, care azi ar putea fi caracterizata ca cea a unui lider radical populist, care neaga totul dar nu propune nimic, si a carei actiune acida se rasfrange asupra paturilor avute ale evreimii din acele vremuri si locuri, este ceva ce a fost in mod subtil utilizat ca argument antisemit. Cum putea fi Isus sa fie antisemit? Nu este o ciudatenie ca Isus, semitul, sa fie revendicat azi de urmasii Romei? Din punctul meu de vedere, o dovada mai mult decat evidenta a vagii legaturi intre crestinism si Isus.
Nu stiu daca il vom putea cunoaste vreodata pe adevaratul Isus, si nu stiu daca asta ne-ar ajuta sau nu. Dar cu siguranta, nu lui Isus ii datoram atitudinea anti homosexualitate a crestinismului. Pur si simplu, nu reiese de nicaieri cum ar fi considerat el homosexualitatea.Si este doar un exemplu. Religia care il pune pe Isus in centrul ei, ne vinde sub brandul acestuia multe din atitudinile intransingente, retrograde ori discriminatorii ce apartin de fapt conducatorilor sai politici. Interesant a fost sa auzim, cu ocazia marsului anti-gay din Franta, un fel de apel la un front comun al religiilor, lansat de catre Cardinalul de Lyon, Philippe Barbarin, care insa a specificat ca participa la manifestatie ca “simplu cetatean”.

Cumva, domnul Barbarin ne spune ca diversele Biserici si religii ar trebui sa dea toate diferendele deoparte pentru a se uni in acest demers menit sa impiedice incalcarea prin lege laica a unui principiu religios comun. Este insa chestiunea homosexualitatii relevanta moral? Si daca da, in ce sens? Care este pericolul sau beneficiul moral asociat unei atitudini sau alteia, si de fapt, care este norma morala in jurul careia se construieste conflictul? Si ce sau pe cine se straduieste Biserica/Bisericile sa protejeze cu aceasta ocazie? Apoi, reprezinta oficializarea casatoriilor homosexuale un act de progres, sau de decadenta, iar pozitia Bisericii este una corect-conservatoare sau pur si simplu retrograda? Si in raport cu ce judecam acestea, fara a ne invarti in cerc?

Daca in alte privinte, cum ar fi pozitia din trecut a Bisericii in fata marilor descoperiri stiintifice, este usor sa intelegem si judecam caracterul progresist sau retrograd al actiunilor sale, in cazul acestei chestiuni lucrurile par mai complicate.

Desigur, declaratia lui Barbarin, de participant „privat”, ne mai spune ceva: intr-o vreme in care Biserica Catolica se gaseste intr-o mare dilema, nestiind cum sa procedeze pentru a-i mentine pe cei zelosi, fara a parea prea retrograda celorlalti fii ai Bisericii ce-i calca tot mai rar pragul, o atitudine oficiala prea rigida se poate dovedi daunatoare politic si sa duca la micsorarea in continuare a influentei Bisericii Catolice in societatea occidentala, ceea ce ar fi cu adevarat catastrofal pentru ea. De fapt, marea dilema a Bisericii este cum sa-si reformeze mesajul,fara a-si pierde identitatea pe care s-a straduit sa o creeze in aproape 1700 de ani de istorie. In lipsa de idei, se pare ca singurul model pe care il propune este cel al lui „sunt moral, deci sunt bun”.

Read Full Post »

“Athos, cum lumea evoluează pana la urma de ce nu s-ar modifica si morala? Tu chiar crezi in universalitatea ei?”

Intrebarea venea din partea distinsei doamne Observator si am promis mai demult un raspuns intr-un articol separat. E drept, a intarziat ceva, dar sa spunem ca unele din subiectele abordate de ceilalti muschetari in ultima vreme au permis ramanerea in actualitate a temei.

Aceasta chestiune a resorturilor intime ale moralei si eticii, precum si caracterul relativ sau absolut al acesteia, este una care ma framanta destul de mult. “Inghesuiala” planetara actuala, fenomene precum globalizarea si ritmul progresului tehnologic actual, acutizeaza oarecum considerentele morale si forteaza poate mai mult ca niciodata in trecut, reevaluari de natura etica.

Pornesc de la ceva oarecum inedit:

Descoperiri arheologice recente pe teritoriul actual al Turciei au dat la iveala temple cu vechime de peste 12.000 ani, ceea ce este pe cale sa schimbe complet imaginea preistoriei noastre. Pana de curand, a existat convingerea ca preocuparile religioase ale omului au fost urmarea inventarii agriculturii, un aspect consecutiv sedentarizarii, asadar. Stiti voi, dupa ce foamea nu a mai fost o amenintare permanenta, omul a inceput sa aiba timp pentru filosofie ori cele sfinte. Dar aceste temple sugereaza fara dubiu ca ele au fost realizate de comunitati de vanatori-culegatori si nu de agricultori, constatare ce amorseaza o importanta schimbare de paradigma:

Daca tocmai preocuparile religioase, respectiv conceptualizarea moral-etica, au permis coagularea unor comunitati mai importante numeric in jurul unor obiective cu rol de afirmare a unei identitati spirituale, ceea ce ulterior a facilitat cooperarea pe scara suficient de larga incat anumite descoperiri sau inventii sa devina posibile?
Poate ca de fapt astfel s-au creat conditiile pentru inventarea agriculturii, iar resursele de hrana nou create, precum si posibilitatea de a le depozita, au constituit premisa unei dezvoltari ulterioare hiperrapide, permitand omului sa parcurga in cateva mii de ani 99% din drumul sau de milioane de ani de la stadiul de primitivism pana astazi, de la populatii disparate de mii si zeci de mii de indivizi locuind in pesteri sau adaposturi improvizate, la milioane si apoi miliarde ce populeaza asezari complexe. Aceasta inversare a cauzalitatii ne poate rescrie cartile de antropologie, dar ne atrage atentia si asupra imposibilitatii fiintarii omului, ca om, inafara normei morale. Departe de a fi un moft, o coaja a civilizatiei, este poate insasi resortul civilizatiei, functia intelectului fara de care am fi ramas probabil un alt fel de primate, sau ne-am fi stins ca specie.

Desigur, odata acest rationament acceptat, ramane inca neraspunsa intrebarea: este norma morala relativa sau absoluta? Este ea determinata istoric, cultural, are specificitate si este astfel, in ultima instanta, o pura chestiune de conventie? Ce este aprioric aici, daca este ceva, si ce este dobandit? Cu siguranta, morala practica include norme specifice, insa intrebarea se refera la resorturile ultime: exista totusi un tipar moral universal ? Este natura umana inseparabila de morala? Este morala, pana la urma, inevitabila?

Sa incep cu observatia, foarte semnificativa spun eu, ca nu exista comunitate umana fara norme morale. As lua-o ca pe o prima proba a universalitatii. Morala, ca si limbajul articulat, defineste fiinta umana. Faptul ca limbile vorbite sunt diferite, nu inseamna ca ele au un rol diferit, sau ca exprima lucruri diferite, cu exceptia unor particularitati. De ce ar sta lucrurile altfel cu morala?

Daca acceptam ideea ca morala defineste insasi fiinta umana, ca oamenii nu pot fi oameni in absenta unei ordonari morale a cunoasterii, trebuie sa acceptam cumva existenta unor repere independente de orice experienta individuala, a unor structuri antropotipice, si nu determinate strict social. Relativitatea oricarei norme morale adoptate prin conventie , nu spune nimic despre existenta sau nu a unei structuri morale absolute, ci doar despre dificultatea omului de a deveni constient de adevarata sa natura. Este nevoie de un efort rational, la fel cum este nevoie de un efort rational pentru a investiga orice alt domeniu al realitatii si a intelege legitatile care il guverneaza. Daca vom adanci aceasta analiza, vom sesiza poate ca, in cele din urma, etica nu este altceva decat constientizarea, asezarea pe o axa a valorilor si promovarea acelor comportamente tipic omenesti care asigura succesul reproductiv pe termen lung. Nimic mai mult, in ciuda complexitatii codurilor etice formale care pot rezulta din aceasta intreprindere constienta.

Desigur, prima tentatie este sa consideri aceasta un argument in favoarea relativitatii normei morale. Cum spunea Observator: lumea evolueaza, deci si norma morala evolueaza. Desigur ca evolueaza, dar nu asta ne intereseaza. Ci in ce masura evolutia a insemnat schimbare de paradigma morala, si daca este vreuna care s-a dovedit si se dovedeste constant de succes, respectiv asigura comunitatilor prosperitate in sens evolutionist, adica sanse maxime de continuitate si adaptare. Formularea diferita a normelor morale este evidenta, dar putem considera aceasta o consecinta a capacitatii omului de a alege. In vreme ce animalele sunt prizonierele unor determinari relativ stricte, omul are aceasta dimensiune in plus, care creeaza modele comportamentale diverse, inclusiv din perspectiva etica. Intrebarea insa este daca, si in ce masura, evolutia le valideaza. Desigur, imposibil de raspuns cu adevarat cu privire la viitor, insa o analiza a trecutului ar putea sugera ca exista cateva constante care au permis lui Homo Sapiens Sapiens sa supravietuiasca si prospere, in vreme ce alte variante de umanoizi au disparut, fara a putea identifica cauze evidente pentru aceasta. A izola aceste constante, inseamna poate sansa de a discerne insesi fundamentele normelor morale omenesti, imuabile si universale. Nu cred ca dincolo de aceasta perspectiva evolutionista, am avea un alt reper obiectiv la indemana, pentru a putea incerca sa transam chestiunea relativitatii sau universalitatii morale. Religia, politica, sociologia,nu ne ofera raspunsuri, ci mai curand doar exemple de reflex comportamental al unor resorturi de natura mult mai intima, care insa cu atat mai mult au o determinare obiectiva, intrucat tin de insasi structura profunda a fiintei umane.

Ceea ce incerc sa spun aici, este aceea ca evolutia normei etice nu inseamna ori incumba relativitatea morala, ci subordonarea ei unei determinari mult mai profunde si arhetipale. Ca fiinte constiente, avem prilejul de a ne analiza comportamentul si a intelege retrospectiv dar si prospectiv validitatea unui anume tipar. Tot ca fiinte constiente insa, avem si privilegiul de a ne insela in alegerile noastre.

Read Full Post »