Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘România’

Discuția de zilele trecute cu macgregor despre ce se întâmplă la nivel macro, m-a determinat să-mi fac un pic de curaj și să mă uit pe datele macroeconomice din ultimii ani. Ca de obicei sursa cea mai credibilă este tot WorldBank, dar am aruncat o privire și pe datele OECD. Ca o paranteză, cele două seturi de date diferă substanțial, dar presupun că diferențele provin din referința utilizată.

Spre exemplu, setul de date OECD pentru evoluția GDP (Produs Național Brut) 2007-2016 pentru Grecia, România, Polonia și Rusia arată astfel (cifrele sunt în miliarde de dolari):

Year 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Greece 323 341 337 313 290 279 286 287 285 287
Romania 280 334 326 347 364 380 396 413 436 462
Polonia 639 698 735 802 869 907 940 977 1020 1055
Rusia 2535 3070 2952 3123 3441 3625 3656 3721 3470 3397

Ceea ce ar însemna că i-am depășit pe greci în 2010 și că la ritmurile de creștere actuale economia noastră va fi cam de două ori mai mare decât a lor în următorii 2-3 ani. Ceea ce sună plauzibil dacă ne gândim că grecii sunt în recesiune de vreo 7 ani în timp ce noi am fost afectați în 2009 (momentul în care criza s-a simțit și la noi prin retragerea investitorilor), dar apoi am avut (și avem) rate de creștere robuste.

În mod surprinzător, datele World Bank (mult mai utilizate ca referință) arată o situație diferită (cifrele sunt tot în miliarde de dolari):

Year 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Greece 318 354 330 299 287 245 239 236 194 194
Romania 171 208 167 167 185 171 191 199 177 186
Polonia 429 533 439 479 528 500 524 545 477 469
Rusia 1.299 1.660 1.222 1.524 2.031 2.170 2.230 2.063 1.365 1.283

Reprezentate grafic (de către Google) arată astfel:

Acum se poate observa prăbușirea economiei rusești în 2015 cu O TREIME față de 2014! Iar scăderea continuă și în 2016. Mă întreb cât timp poate funcționa Rusia în modul acesta fără să colapseze.

O altă observație interesantă este că și noi și polonezii am avut căderi abrupte în 2015 față de 2014, ca și rușii. Nu de aceeași amploare, dar oricum foarte semnificative – peste 11% la noi și 12.5% polonezii. Sincer eu nu îmi amintesc de vreo „prăbușire” a indicatorilor macro-economici la noi, chiar dacă în 2015 au avut loc protestele legate de incendierea clubului Colectiv ce au culminat cu demisia guvernului Ponta în noiembrie 2015. E un pic de voodoo aici, dar poate cineva va avea răbdare să descopere de unde provin diferențele dintre setul de date OECD și cel WorldBank și mai ales de unde provine prăbușirea GDP-ului la noi și polonezi în 2015. La ruși e explicabil prin prăbușirea prețului petrolului. Idee enunțată Soros, dacă vă mai amintiți („George Soros: U.S. could tap oil reserves to punish Russia” – Berlin, 20 mar 2014).

The U.S has yet to use a weapon in its economic arsenal in its dispute with Russia over Ukraine. The administration could release oil from the Strategic Petroleum Reserve, in a bid to reduce global oil prices and damage the Russian economy, says billionaire investor George Soros – though he hopes it doesn’t come to that.

UPDATE: Citind însă mai cu atenție ce a zis Soros… vă las pe voi să descoperiți cealaltă perspectivă.

UPPDATE2: Hai că nu am răbdare. Cine știe când mai am timp să mai scriu pe blog.

Dacă te uiți din avion la marile puteri economice, îți cam dai seama despre cine cui i-o trage.

Situația GDP (conform World Bank) arata așa în 2008 (ante-criză):

  1. EU – 19.2 T$
  2. SUA – 14.7 T$
  3. China – 4.6 T$

În 2009 (se simte criza):

  1. EU – 17.0 T$
  2. SUA – 14.4 T$
  3. China – 5.1 T$

A naibii criză! Generată de decizia absurdă a lui Bush de a crește subvențiile pentru garantarea DE CĂTRE STAT a creditelor pentru subprimi la 24% din totalul creditelor! Deci UE încasează pierderi 2.2 T$, iar USA de doar 0.3.

Cu chiu cu vai EU își reia creșterea și în 2014 situația arăta astfel:

  1. EU – 18.6 T$
  2. SUA – 17.4 T$
  3. China – 10.5 T$

Pentru ca în 2015, Grecia având ca ministru pe eminentul matematician Yanis Varufuckis, fost profesor (timp de aproape un an – 2013) la Lyndon B. Johnson School of Public Affairs at the University of Texas at Austin, să încerce să forțeze creditorii europeni să renunțe la o parte din datoria publică. Soluțiile lui Varufuckis sunt în cel mai bun caz naive, iar în cel mai rău tâlhării pe față.

In March 2015, the Wall Street Journal pointed to several tensions between Greece and the other Eurozone countries, saying that some countries feel they have taken the „tough medicine” and the €195 billion owed is not insignificant. Further, they stated other governments have philosophical differences with Varoufakis and his Anglosphere and Keynesian leanings. Peter Ludlow said Varoufakis and his colleagues „turned instinctively… to the U.K. and the U.S. even before they called on the European Left.” (Wikipedia)

Rezultatul se vede în 2015:

  1. SUA – 18.0 T$
  2. EU – 16.3 T$
  3. China – 11.2 T$

Deja creșterea spectaculoasă a Chinei începe să pună probleme tot mai mari și ca atare focusul SUA se mută dinspre Europa către China. În mod „neașteptat” în iunie 2015, continuând până în februarie 2016, bursa chineză o ia razna și marile companii cotate pe bursa chineză pierd cam o treime din valoare.

În 2016 situația arată astfel:

  1. SUA – 18.6 T$
  2. EU – 16.4 T$
  3. China 11.4 T$

Practic ambele superputeri ce rivalizează cu SUA sunt în stagnare, în timp ce liderul crește voios. Mă întreb ce noi surprize ne va aduce 2017. Deja se conturează două conflicte convenabile pentru SUA:

  1. cel cu Rusia, de la granițele estice ale Europei;
  2. cel cu Coreea de Nord din imediata vecinătate a Chinei.

Norocul este că Trump face praf acordul de liber schimb cu Canada și Mexicul. De obicei genul acesta de măsuri produc pagube comparabile cu războaiele. Însă este posibil ca noile cheltuieli militare acceptate de statele europene membre NATO să mute pierderea tot la UE.

PS: F16 vechi și rachete Patriot care nu funcționează viiiindeeem! Luați repede până nu vă atacă rușii. E drept că maidanul ucrainean a fost creația Victoriței Nuland, cunoscută și ca Mrs. „Fuck the EU”, dar cui îi mai pasă.

Read Full Post »

Am trecut relativ ușor peste scandalul cu Mircea Băsescu pentru că mi se pare că scandalul a reapărut într-un moment în care situația geopolitică din zonă este mai tensionată decât oricând. La vest avem un Viktor Orban dispus să ignore orice critici ale Uniunii Europene și care pare a urma linia dură a lui Vladimir Putin. Nu este de ignorat nici faptul că Orban, după ce a luat măsuri absurde împotriva băncilor (în principal austriece), deteriorând riscul de țară al Ungariei a primit un ajutor masiv și oarecum neașteptat de la Vladimir Putin.

La est situația din Ucraina pare a fi luat-o complet razna, culminând cu manevre ala forțelor armate rusești la granița cu Ucraina și cu autorizarea dată de Parlament lui Vladimir Putin pentru o acțiune militară. Iar cererea acestuia către Parlament de a anula autorizarea mi se pare pur și simplu praf în ochi.
Tancuri rusești la granița cu Ucraina
Practic, în acest moment singurii care îi pot împiedica pe ruși să anexeze estul Ucrainei (sau chiar Ucraina cu totul) este NATO sau mai corect spus, Statele Unite. În acest context amenințarea lui Barack Obama cu adoptarea de noi sancţiuni dacă Rusia nu va stopa intrarea de arme în Ucraina şi nu va înceta susţinerea separatiştilor mi se pare o glumă bună. Cam în genul sancțiunilor adoptate de de Franța și Anglia la adresa Germanei în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial.

Până la urmă ceea ce contează este anunțul oficial al ministerului Apărării că preşedintele rus Vladimir Putin a plasat forţele armate din centrul Rusiei în stare de alertă maximă începând de sâmbătă, 21 iunie, ora 7.00 GMT (10.00, ora României), după ce Rusia a confirmat că şi-a consolidat prezenţa militară la frontiera cu Ucraina.

Cu sau fără legătură ce cele de mai sus, armata română trimite tancuri către frontiera de est, dar și către frontiera cu Ungaria: „Un transport de tancuri pe calea ferată a fost surprins marţi, 24 iunie, într-o localitate din judeţul Buzău, în fotografii putând fi observate cel puţin 10 astfel de maşini de luptă, păzite de militari.

Însă cele zece tancuri observate sunt o glumă bună în comparație cu forțele rusești de la frontiera cu Ucraina: „O coloană de tancuri și mașini blindate se îndreaptă spre granița Ucrainei dinspre Federația Rusă. În prezent, coloana s-ar afla la aproximativ 30 de kilometri de hotarul ucrainean, în apropiere de orașul Kamiansk din regiunea Rostov. Potrivit sursei, coloana s-a întins pe o distanță de doi kilometri și e formată din tancuri T-64 și unități de transport blindate (vezi foto).

În contextul geopolitic dat, scandalul cu Mircea Băsescu mi se pare doar o încercare de distragere a atenției, mai ales că un lucru similar s-a întâmplat și în Polonia: membri ai guvernului polonez au fost interceptați în locuri publice, însă nu de către serviciile de informații poloneze ci de către… nu se știe.

Ceva mai lucizi decât noi, polonezii au cam ignorat conținutul interceptărilor și s-au focalizat către sursa acestora. Rezultatul? Oarecum așteptat – Rusia.

Ceea ce rămâne este întrebarea din titlu: „Cât de aproape suntem de un război (cu Rusia și Ungaria)?”.

PS: Mă aștept ca după scandalul cu Mircea Băsescu, vreunul din KGB-iștii de genul lui Cosmin Gușă să lanseze și un scandal care să-l implice pe primul ministru. Spre exemplu, cel cu prostituatele minore e tocmai bun de așa ceva.

UPDATE: Având în vedere că rușii sunt convinși că Statele Unite ar putea lansa un „preemptive nuclear strike”, mă tem că scoaterea din funcțiune a scuturilor antirachetă din România și Polonia va deveni o prioritate imediată pentru Rusia în cazul unui declarării unui război.

Read Full Post »

Recunosc că sunt printre cei care se uită cu amuzament și chiar o oarecare bucurie la problemele STATULUI, fie el grec, spaniol, francez sau american. Sunt convins că nu vă spun nicio noutate. Pur și simplu nu cred că statul, așa cum a fost gândit în ultima sută de ani, mai poate funcționa eficient.

În ultimii ani am fost în vacanță în Grecia și chiar mă întrebam ce pot avea în comun grecii care muncesc și câte 14 ore pe zi cu falimentarul stat grec. Nimic. Uitați-vă și la noi și încercați să găsiți ceva în comun între paraziții care populează ministerele și companiile de stat și cei care lucrează peste 50 de ore pe săptămână în companiile private pe salarii mai mici decât cei din prima categorie. Tot nimic.

Chiar mă gândeam la un cunoscut, lucrător 9-to-5 la stat, care mă întreba ingenuu: cu ei, cei care nici nu vor nici să facă ceva stresant (cum ar fi să-și deschidă propriul business sau să lucreze într-o companie privată) și nici nu vor să spetească muncind (pentru că seara tot omul lucrător la stat bea o berică cu prietenii), cu ei ce se va întâmpla? Și uite că răspunsul vine din America. Nimic. Când nu vor mai fi bani, pur și simplu nu le va mai plăti nimeni salariile.

Așa că stau și mă amuz cu știrile despre falimentul probabil al statului american. Oricum nu ar fi prima oară. Au fost încă alte 18 cazuri începând cu 1976. Așa că sunt tare curios să văd ce se va întâmpla de această dată. Punem pariu că nu se va întâmpla nimic?

Există vreo soluție la problema ineficienței guvernelor centrale? Firește că exclud din start „soluțiile” îngrădirii libertăților cetățenești și a dictaturilor. Nu cred că cineva și-ar dori să trăiască în Rusia, China, Venezuela sau Cuba.

În filmul de mai jos vă propun un punct de vedere interesant si poate o solutie. Până la urmă nici măcar Traian Băsescu nu a fost chiar un primar slab. Ci doar un președinte dezastruos.

Read Full Post »

Mi-am facut obiceiul de a citi, de cele mai multe ori dimineata, stiri pe internet. M-am fixat pe acele site uri despre care cred ca stiu sa faca distinctia intre informare si opinie. Zilele trecute, am citit o stire care m-a suprins: nu mai stiu ce sondaj releva ca 90% dintre romani se informeaza de la TV. Nu ziare, nu internet. In minte mi-a sunat expresia atat de uzitata in vorbirea curenta, drept argument solid al validitatii oricarei afirmatii: “Am vazut eu la TV”. Sau “ au zis si astia la TV”. Trebuie sa fie ceva adevarat in legatura cu cele 90%.

In principiu, televiziunile private, ziarele, site-urile, au un obiectiv economic clar: sa faca bani. Morala este, sau devine, secundara. Nu sunt neaparat imorale cat mai ales, amorale, ( desi uneori devin si imorale). Din care motiv, pe ecran apare ceea ce aduce audienta, sau vizitatori, ceea ce inseamna bani. Formulele sunt diverse, insa cert este ca informarea in sine nu este un obiectiv decat in masura in care aceasta satisface criteriul audientei. Al audientei specifice. Asa ca intrebarea fundamentala pentru un post TV sau un site de stiri este: ce intereseaza publicul? Corectitudinea si rigoarea informatiei? Sau informatia prelucrata, cosmetizata, eventual chiar transformata?

S-ar putea sa fie destui cei care gandesc ca oamenii sunt interesati de stiri corecte si ca incorectitudinea se datoreaza ofertantului de stiri. Ca vina pentru minciuna ii apartine exclusiv si ca daca publicul ar sti ca sunt minciuni, l-ar sanctiona. Asa sa fie? Sa ne amintim ca oamenii STIU ca fumatul este nociv, si totusi o parte a populatiei fumeaza. Ofertantii de produse sunt atenti la piete si vor incerca sa propuna ceea ce se vinde. Ceea ce in cazul televiziunilor se poate traduce astfel: daca publicul nostru nu cumpara adevar, ci prefera simulacrul sau chiar minciuna etichetata astfel, asta vom vinde. Totul depinde de public, adica de cumparator. Iar felul acestuia este determinat de capacitatea de discernamant a celor care il compun. Care la randu-i depinde de educatie, in special de cea metodologica. Adica cea care iti spune CUM sa evaluezi ceea ce vezi si auzi.

Opriti un roman pe strada si intrebati-l nu conteaza ce, cu microfonul in mana. Rarisim veti auzi raspunsul: “nu stiu, nu este domeniul meu”. Veti auzi, aproape intotdeauna, o opinie. Asta pentru ca romanul are, sau crede ca trebuie sa aiba, o opinie despre orice. Daca nu o are, o potriveste pe loc. Ce denota asta? Eu vad aici o inclinatie vadita spre superficialitate, aparenta si kitsch. A celor mai multi, cel putin. Aceasta superficialitate nu poate alimenta decat un discernamant precar, fundamentat aproximativ sau deloc. Iar o astfel de atitudine nu apreciaza analiza, nu doreste sa cunoasca fapte nude pentru a-si forma opinii proprii. Din care motiv, oamenii cu o astfel de atitudine apreciaza pe cei care par sa gandeasca in locul, in vreme ce-i felicita pe ei in permanenta pentru inteligenta de a proceda astfel…

Am reflectat in mai multe randuri la acea butada atribuita lui Lincoln, (fara vreo dovada in acest sens, apropos de fapte), care spunea ca “poti pacali toti oamenii o vreme, sau pentru totdeauna pe o parte din ei, dar nu pe toti si pentru totdeauna, in acelasi timp”. Stiu si eu? Poti schimba “pacalit”, cu multe alte verbe, si este la fel de valabil. Dar cu siguranta vei putea pacali foarte putini, atunci cand acestia au ceea ce se cheama un discernamant puternic. Un astfel de discernamant insa nu este compatibil cu ratinguri inalte pentru televiziuni ale caror emisiuni au un asemenea procent de informatie valida, incat daca ar avea o eticheta ar trebui sa contina specficatia „poate contine urme de…”. Si nu e vorba numai de televiziuni. Cumparam tot timpul ceva, din supermarket, de la politicieni, de la toata lumea. Ceea ce noi suntem, ii face pe ei sa vanda ceea ce vand. Ganditi-va la asta cand mancati urmatorul parizer sau manevrati telecomanda, dar mai ales cand cititi statisticile. Si ratingurile.

Read Full Post »

Nu sunt jurist si nu voi aborda tema de azi din perspectiva specialistului, ci a bunului simt si principiilor fundamentale ale drepturilor individului. Credinta mea este ca atunci cand acestea sunt ignorate, dar se sustine infaptuirea justitiei, ne aflam in fata unei mistificari, a unei minciuni, sau in cazuri benigne, a unei neintelegeri.

Codul Penal a cunoscut in ultima vreme modificari importante. Intentia cu care s-au facut acele modificari a fost, desigur, eficientizarea legii penale, respectiv combaterea mai eficienta a criminalitatii. Nu contest, de fapt nu sunt capabil sa evaluez oportunitatea acestor modificari, si este posibil ca vechiul cod sa fi fost mai prost decat actualul. Din punctul meu de vedere insa, amandoua sufera de acelasi neajuns, respectiv amandoua isi trag sursa din aceeasi incalcare majora a unui principiu fundamental de drept natural: toti oamenii se nasc egali. Din care cauza, orice alt fel de ierarhizare stabilita prin asa-zisele legi pozitive, cum ar fi Codul Penal sau cel de Procedura Penala, samd, dar chiar si Constitutii, incalca acest principiu.

O astfel de incalcare o reprezinta proclamarea asa zisului Interes Public. Desigur, suna bine si generos. Dar este un concept imposibil de definit cu rigoarea si consecventa necesare identificarii fara gres a naturii si intinderii sale. De fapt, singura echivalenta practica este interesul Statului. Cu alte cuvinte, introducerea acestui concept nu semnifica altceva decat consacrarea unui principiu conform careia Statul va putea promova si pune in aplicare prevederi ce vor incalca principiul egalitatii de facto a tuturor fiintelor umane, creand institutii si pozitii ce vor conferi privilegii speciale. Regele a fost inlocuit, privilegiile au ramas. Daca, potrivit principiilor legilor naturale, cel care acuza sau cel acuzat nu se gasesc in raporturi ierarhice, situatia se schimba atunci cand acuzatorul a capatat statutul de acuzator public. Procuror, pe intelesul comun. Statutul lui nu este echivalent celui al unui oarecare avocat, ci se bucura de privilegii speciale. Nu se intampla numai in Romania fenomenul, se pare ca secolul XX a fost secolul in care peste tot in lumea democratiilor occidentale, Institutia Procurorului a crescut in importanta, iar Codurile Penale au cunoscut o evolutie continua ce a mers spre intarirea pozitiei Procurorului in sistemele juridice. Actionand in numele Interesului Public, Maria-Sa incontestabila, se pare, intr-o democratie, aceasta permanenta intarire a putut fi mereu trecuta prin Parlamente si votata, fara prea multa discutie si grija fata de imbrancirera subsecventa pe scari a unor drepturi fundamentale. De altfel, este adevarat ca de foarte multe ori s-au facut posibile in acest fel ingradirea unor alte abuzuri, cum ar fi cele ale politicienilor si inaltilor functionari, ori lupta cu criminalitatea organizata…creata tot de catre Stat prin interdictii absurde, (alta incalcare de drepturi), cum ar fi cele care privesc consumul de alcool, droguri, etc. Altfel spus, sistemul democratic isi creaza problemele, inventeaza inamici, pentru a justifica apoi existenta institutiilor care sa le combata, de pe pozitii speciale. Cum ar fi insa sa se evite direct crearea acelor probleme, care inseamna de altfel doar respectarea cu adevarat si cu sfintenie a principiilor fundamentale din care ar trebui sa izvorasca orice norma de drept sau reglementare, nu se mai discuta decat marginal. Discutia de fond a devenit cea despre intinderea privilegiilor si nu despre existenta lor. Am numit doar Procurorul, dar avem Fiscul cu toate variantele sale, avem Securitatea Nationala, Protectia Consumatorului si tot felul de institutii una mai speciala decat alta, care uzeaza, atunci cand nu abuzeaza, de statute speciale, unde egalitatea a fost demult declasata la rang de subordonare fata de Stat.

Nu am nici un dubiu ca unor privilegii trebuie sa le opui alte privilegii. Nu te poti lupta cu floreta de antrenament cu cel care umbla cu spada de razboi in mana. Dar raul trebuie identificat corect, si in loc sa dam Procurorului sau Inspectorului de Fisc inca o arma de tras dupa colt, mai bine retragem armamentul tuturor celor care intr-o democratie, ajung sa se cocote pe umarul nefericitilor votanti pana in sferele in care, invaluindu-se in mantia imunitatii si arborand insemnele pacatosului Interes Public, devin cei mai periculosi inamici ai principiilor justitiei adevarate. I-am numit pe politicieni si toate formele lor de existenta. In loc de o cursa a inarmarilor in privilegii a Institutiilor Statului, o anulare completa a tuturor privilegiilor care creeaza, in vreun fel sau altul, o ierarhizare in fata legii, ar fi poate calea corecta.

Judecatorul Cristi Danilet, membru CSM, atragea atentia pe blogul sau zilele trecute, prin doua articole, asupra caracterului penal al marturiei mincinoase sau al ofensei aduse procurorilor. Perfect adevarat si greu disputabil, inclusiv la nivelul motivatiei legii. Insa ceea ce ne-a adus aici, ne-a indepartat de principiile fundamentale ale dreptului, iar asta ar trebui sa ne ingrijoreze, sa ne arate ca raul este mult mai adanc. Democratia nu are nici un folos din faptul ca este democratie, daca nu reuseste sa evite nu abuzul, ci crearea premiselor abuzului, de oricare parte. Daca prin interes public se intelege subordonarea intereselor legitime ale indivizilor, aceasta anomalie nu va permite justitiei sa se manifeste cu adevarat, iar democratia devine eventual mai sofisticata, insa nu mai dreapta decat alte forme de guvernamant.

Read Full Post »

Am postat ieri un comentariu referitor la ce îmi place și ce îmi displace în România. Ar fi fost de dorit să fie imparțial, dar a sfârșit prin a fi partizan.

Vă propun să reluăm exercițiul dintr-o perspectivă neutră și să încercăm să identificăm problemele majore ale României de astăzi. Cinstit vorbind, găsesc că România mea este destul de plăcută, cu toate problemele date criză. În ce mă privește m-aș mulțumi cu câteva schimbări. Ca libertarian, mi-ar plăcea să am parte atât de libertate economică, cât și de libertate individuală.

Să începem! Pe primul loc, la egalitate mă deranjează:

A. Implicarea Statului în economie. Oare dacă Hidroelectrica ar fi fost o companie privată am mai fi vorbit „contractele băieților deștepți din energie” ?

B. Intruziunea Statului în viața privată. Abuzul de „interceptări”, „transcrieri” de convorbiri apărute în presă îmi dau senzația unui stat polițienesc. Este „fair” să spun că nu mă pot plânge de o astfel de intruziune în viața mea personală, probabil pentru că nefăcând politică sau business cu statul, nu sunt „țintă”.

Dacă sunteți de acord cu mine, vă propun să evaluăm principalii actori ai scenei politice din această perspectivă. Cu riscul de a părea din nou partizan, mi se pare că majoritatea privatizărilor s-au făcut în perioada PSD, iar câteva privatizări majore s-au făcut și în perioada PNL (BCR cred).

Hai să ne uităm câte privatizări majore s-au mai făcut în perioada Boc. Pe Ungureanu nu mai are sens să-l judecăm pentru că a stat prea puțin. Oricum a încercat să privatizeze CupruMin, privatizare soldată cu un eșec total.

Mai îmi dați și voi exemple de privatizări făcute în perioada PDL?

Revenind la ce aș vrea să schimb, cred că ar trebui făcute TOATE privatizările posibile. Statul a reușit să falimenteze chiar și Hidroelectrica! Cred că e doar o problemă de timp până când va falimenta și Romgaz, Transelectrica, Nuclearelectrica, șamd. E de observat că unele din ele se află în postura îngrijorătoare de monopol, ceea ce permite noului proprietar să crească prețurile cum vrea. Poate că soluția ar fi ca în paralel cu privatizarea, statul să ajute la crearea unor competitori. Spre exemplu să scutească de impozit pentru o perioadă de 5 ani de la înființare pe Transelectrica 2, cu condiția ca aceasta să investească minim 1 miliard de Euro în construcția unui „grid” alternativ.

Nu sunt specialist în energie, dar poate că găsim pe cineva. 🙂

Read Full Post »

Trebuie sa spun, de la bun inceput, ca am simpatie pentru Adrian Nastase. Simpatie pentru personajul Nastase, adica pentru omul de stat si intelectualul Nastase, poate nu intotdeauna pentru politicianul Nastase. Am scris frecvent, doi ani,pe blogul sau. Devenisem un personaj al blogului si asta mi-a permis sa-l cunosc pe Nastase mai bine , printr-o creatie a sa. Spatiul virtual de exprimare creat de Adrian Nastase  il caracterizeaza si arata un politician matur si dotat, ce a acumulat mult si care, se pare, a invatat lectiile trecutului.

 Adrian Nastase a mostenit in 2001 o Romanie tulbure si dificila. Guvernarile 96-2000 au lasat multe neclaritati si probleme nerezolvate. Fac o distinctie clara intre regimul Constantinescu, care a avut merite incontestabile(le voi dezvolta alta data) si guvernarile regimului Constantinescu. Putem spune ca intre 1996 si 2000 Romania nu (prea) a fost guvernata iar exceptia Isarescu nu a reusit sa aduca ordine , datorita mandatului scurt, reusind doar sa echilibreze unele lucruri. In patru ani, guvernarea Adrian Nastase a lasat o Romanie pregatita sa intre in Uniunea Europeana, cu un nivel de trai pe o panta ascendenta si cu multe dintre problemele pentru care eram aratati cu degetul rezolvate sau pe cale de rezolvare. Am mai spus si in alte parti, inclusiv pe blogul sau, de ce il consider pe Adrian Nastase un om de stat. Pentru ca eu cred (si din cate stiu nu sunt singur) ca Nastase si-a sacrificat cariera politica pentru Romania. Nu stiu daca a facut-o constient(in sensul de calculat),dar sunt sigur ca pe parcurs a realizat lucrul acesta. Ceea ce spun este logic. A mostenit in 2000 un partid ancorat puternic in trecut , stigmatizat de un bagaj ideologic si de cadre care nu-l faceau capabil sa lucreze pentru si in sensul integrarii europene si a schimbarilor necesare unui astfel de pas. Adrian Nastase a reformat partidul, l-a inrolat in familia socialista europeana, atragandu-si astfel animozitatea, chiar dusmania unor colegi. A reusit sa faca schimbari care , pe termen scurt, erau contrare intereselor electoratului „sigur”, captiv si docil al PSD-ului , ceea ce a adus alienarea unei parti a acestuia si critica unor segmente din partid. Mutarea PSD-ului catre centru si deschiderea catre un nou electorat(masurile luate, pe termen mediu, urmand a muta si electoratul catre centru), nu a compensat pierderile imediate(care s-au regasit in tabara aliantei DA). Toate masurile luate pentru a asigura accesul Romaniei in UE au fost primite cu rezerva de multe dintre cadrele vechi PDSR-iste, reticenta datorandu-se faptului ca acestia le vedeau ca masuri luate impotriva propriului electorat. Adrian Nastase a reusit astfel sa-si atraga „opozitia” unei parti a partidului care „l-a ajutat” copios sa piarda alegerile in 2004. Toate cele de mai sus (reformarea partidului, a institutiilor romanesti, reformele necesare integrarii in UE, numeroasele privatizari) au fost concomitente si, in acelasi timp, trebuiau asigurate premisele castigarii alegerilor. Probabil pretul platit pentru acest tur de forta a fost sacrificarea personajului Nastase si a carierei sale politice. Chiar daca Nastase a previzionat un astfel de rezultat, isi facuse calculele probabil pentru o noua competitie politica in 2009.

Paradoxal, cu toata simpatia, nu l-am votat pe Adrian Nastase in 2004. Am gandit atunci, plin de scrupule intelectuale, dar si cu nehotarare, ca Adrian Nastase acumulase prea multa putere. Am crezut ca votandu-l, Adrian Nastase nu va incerca niciodata gustul esecului, nu va avea decat un parcurs ascendent, suficient. Pentru un om politic, esecul este parte a formarii sale si am considerat ca Adrian Nastase trebuie sa treaca (si) prin aceasta experienta. Al doilea motiv a fost acela ca in 2004, atmosfera generala ducea la concluzia ca nu era clar ce va face Nastase cu atat de multa putere. Am crezut atunci ca nu vrea sa explice utilizarea ulterioara a acestei puteri dar am aflat curand ca nu a avut timp sa explice, dar mai ales ca nu a stiut sa o faca.Cred ca cea mai mare greseala a lui Adrian Nastase a fost ca s-a lasat explicat, conturat si creionat de altii, sau poate de persoane foarte nepotrivite. Faptul ca PSD a trebuit sa treaca prin schimbari majore si profunde intr-un timp scurt a presupus si absorbtia de oameni noi, putin verificati si studiati. Cei care-l inconjurau pe Adrian Nastase in 2000 nu mai erau cei care stateau alaturi in 2004. Profitori, oameni de tip camarila, oameni tinichea, lichele sau intamplatori, faceau parte din anturajul aglomerat, uneori sufocant, ce-l incadra pe Nastase. Erau, desigur, si persoane valoroase dar atmosfera era data de „ceilalti”. Tot acest anturaj a avut si rolul(nefast) de a-l explica pe Nastase in campania electorala. Toata aceasta atmosfera m-a determinat sa nu-l votez. Am avut ocazia sa-l intalnesc pe Adrian Nastase in doua ocazii. Una dintre acestea a fost lansarea cartii printului Radu,„Sapte”, la palatul Elisabeta , in 2003. L-am auzit pe Adrian Nastase reprosand fostului lider al tineretului taranist ca nu a apelat la solutia PSD pentru relocarea politica, alegand PC-ul ca „gazda” pentru un grup valoros de oameni politici tineri. Am realizat atunci cat de grabit sau presat era Nastase sa-si contureze partidul si noua sa fata. Urmarindu-l la acea intrunire am avut si indoieli ca atmosfera construita in jurul sau era (cu adevarat) reala. Comportamentul a fost departe de acuzele de „hauteur” sau aroganta pe care le auzeam atat de frecvent.

Desigur, Nastase nu a pierdut in 2004 din cauza votului meu dar am regasit , pe parcurs, la oameni mai luminati, mai invatati, unii celebri, acelasi mecanism de gandire si pe cale de consecinta , de actiune. O alta dovada ca Nastase a gandit ca un om de stat, constient sacrificandu-si cariera, a fost si impotrivirea (impreuna cu propunerea lansata partii adverse) de a contesta in vreun fel alegerile din 2004. Orice scandal sau discutie aprofundata pe marginea subiectului ar fi slabit sansele Romaniei de aderare in 2007. Omul de stat a inteles acest lucru.

Trimitandu-l pe Nastase in opozitie pentru un ciclu electoral, cu speranta ca va invata lectia de viata, si se va „scutura” de trecut, de oameni nepotriviti anturajului(multi vor fi plecat oricum, de la sine), am facut calculul ca-l voi vota pe acelasi Nastase in 2009, un personaj complet maturizat politic, cu experienta purificatoare a esecului, mai pregatit sa conduca destinele unei tari. Probabil, planul meu, se intalnea undeva cu planul lui Adrian Nastase. Dar nici eu, nici el, nu am avut ocazia sa ne punem planurile in aplicare. Singura modalitate care s-a gasit (desigur, cea mai facila) a fost „zidirea” lui Nastase intr-un perete de dosare. Si-atunci, cum as putea crede in vinovatia lui Nastase? Moral, Nastase este la fel de vinovat ca oricare dintre oamenii politici majori ai Romaniei, tehnic, nu ma pricep si nu pot judeca dar logica imi spune ca „vinovatia” lui Nastase a fost singura cale de a-mi zadarnici planul de a-l vota in 2009. Acuzatia de santaj, care la o scurta examinare (am citit ieri, prima data, cateva file din dosar pe blogul sau, si in presa) nu sta in picioare, adaugata ulterior acuzatiei de coruptie a fost o modalitate de „a-l scoate”, totusi, vinovat cu ceva.

In 2009, nu l-am (putut vota) votat pe Adrian Nastase.

Read Full Post »

Older Posts »