Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘saracie’

sase-regiuni-din-romania-printre-cele-mai-sarace-zone-din-ue-1autostradă

Drumul

E de ajuns să stai câteva zile în Occident ca să realizezi că băţoşenia noastră de buric al pământului este ilară şi fără substanţă. Iar dacă ajungi acolo cu maşina, plecând prin Nădlac sau Borş, te mai apucă şi jalea şi o furie absolut nemioritică, ce te face ori să-ţi vină să pui mâna pe ciomag, ori să pleci în lume. De obicei te limitezi doar să înjuri cu sete…

Diferenţa se vede cel mai bine la o dusă şi-o venită, cei care stau doar aici sau cei care stau doar acolo nu realizează dimensiunea faliei. Cum omul este adaptabil, după o perioadă relativ medie de timp, senzaţiile prind să amorţească, iar spiritul critic să se moleşească.

Străbătând frumoasa noastră ţară, pe şoselele noastre cu o singură bandă (pentru a se face probabil economie la asfalt), cu un trafic ce te face să constaţi practic adevărul teoriei relativităţii, simţind cum distanţele se măresc iar timpul se dilată, cu poliţişti bine ascunşi prin tufişuri, ce sancţionează prompt orice abatere de la conduita preventivă, ori cu aceleaşi organe ce aşteaptă răbdătoare, cu mâinile în buzunare, să se oprească ninsoarea care blochează circulaţia la 1 km de ei, admirând în tot acest timp plantaţiile întinse de peturi de pe câmpii (un suedez a concluzionat odată că noi probabil cultivăm intensiv sticle de plastic), am ajuns la concluzia că este absolut necesar să facem măcar o autostradă, cea de la Nădlac la Bucureşti, dar nu din nu ştiu ce sofisticate raţiuni economice ci pentru simplul motiv de a ne putea băga gunoiul sub preş. Spun asta deoarece, în afară de motivele arătate mai sus, ambele drumuri prin care se INTRĂ în ţară ( că de ieşit, asta e, ori nu mai vii, ori te întorci de voie, de nevoie! ) trec invariabil prin zeci de localităţi fantomatice, de un gri murdar, ce respiră o sărăcie şi o mizerie endemice. În plus, la multe dintre ele, eterna scuză „sărac dar curat” nu ţine. Se vede când omul este şi sărac, şi puturos. Dacă aş fi investitor sau turist, după primii zece kilometri prin România, cea mereu surprinzătoare, aş lua-o la fugă înapoi. Am fost în multe locuri prin ţară, dar zona aceea, mai ales iarna, cu o zăpadă neagră, murdară, te deprimă instantaneu, n-am mai pomenit o asemenea privelişte.

De aia zic, ne trebuie urgent o autostradă, măcar să-i păcălim şi să ne păcălim ( face bine la moral) că suntem o ţară cu ceva pretenţii.

Singurul lucru bun pe străzile din România este că nu te plictiseşti, aşa cum o faci pe autostrăzile din restul Europei (nu spun Occident, deoarece Ungaria şi Slovenia au nişte drumuri de-ţi cad plombele, nu ca drumurile noastre, unde sar plombele!), la noi fiind necesar să rămâi într-o permanentă alertă, fie pentru a-ţi păstra viaţa, fie pentru a-ţi păstra carnetul.

Pentru mine este un mister, nu cum de-au reuşit ceilalţi să-şi facă atâtea autostrăzi, ci cum de n-am reuşit noi. Şi tot un mister este pentru mine şi prezenţa căprioarelor, foarte multe, pe lângă drumurile din Ungaria. În România ar fi fost de mult tocăniţă.

Singurul nostru avantaj faţă de unguri mi se pare că ar fi o mai bună cunoaştere a limbii engleze, şi ştiu şi de ce, probabil pentru că la noi nu s-a introdus dublajul la filme. Aşa măcar putem să cerem în engleză vinul casei, carne de pui , ceapă, usturoi şi alte asemenea. Nu râdeţi, când am cerut usturoi, trei chelneri n-au ştiut, l-au chemat pe intelectualul restaurantului ca să priceapă ce vreau. Şi bineînţeles, am cerut vită cu piper verde şi mi-au adus vită cu chilli beans. În rest, sunt foarte amabili, mâncarea gustoasă, iar celebra ură faţă de români, eu, unul, n-am simţit-o.

Apropo de dublaj, nu mă pot abţine să nu zâmbesc închipuindu-mi-l pe Robert de Niro în „Taxi Driver”, cu al său „You talking to me?”, spunând încrâncenat în limba maghiară: „ Hozzám beszélsz?”

Read Full Post »

Daca suntem de acord ca acesta nu este capitalism, (si chiar daca nu), sa vorbim un pic despre saracie si bogatie.
Consider ca notiunile in sine nu trebuiesc definite, relativitatea lor este o chestiune care tine de multe aspecte, de la perceptia personala, (depinde cu ce sau cu cine te compari, de exemplu), la standarde conventional-specifice, insa este evident ca nu riscam sa iscam confuzii daca le discutam in absenta unor definitii.

Din perspectiva filosofica, bogatia nu si-a prea gasit niciodata sustinatori. Este drept, bogatia nu te face nici moral, nici etic. Dar fara indoiala ca nici saracia nu o face. Absenta banilor sau mijloacelor de existenta nu te transforma in indreptar moral, iar cei care se pretind astfel doar pentru ca sunt saraci, sunt ilustrarea fabulei cu vulpea si strugurii. De fapt, legatura intre etica si starea materiala a persoanelor este una fortuita. Si totusi, nu putem nega impresia generala dupa care saracia, desi nedorita, este morala, in vreme ce bogatia mult ravnita este eminanamente imorala.

Cred ca aspectul imoral este generat de perspectiva conform careia imbogatirea unora s-ar face intotdeauna pe seama altora. Cu alte cuvinte, unii iau mai mult din ceva, determinand astfel ca ceilalti, care au un drept legitim identic, sa ramana cu mai putin sau deloc. Luand mai mult decat li s-ar cuveni, ei devin susceptibili de a fi inselat si in consecinta, imorali. Dar daca consideram aceasta perspectiva corecta, trebuie sa identificam ce este acel “ceva” la impartirea caruia s-a produs nedreptatea. Observam imediat ca discutia devine una despre drepturile de proprietate, iar etica relatiilor interumane este una care se sprijina pe modul in care definim dreptul de proprietate. Prima discutie este despre acceptarea sau neacceptarea ideii de proprietate privata. In situatia in care nu o acceptam, inseamna ca TOATE bunurile si resursele se folosesc in comun, in devalmasie, cum se spune. Absenta notiunii de proprietate duce insa, in mod logic, la inconsistenta oricaror alte notiuni care au de-a face cu aceasta: teritoriu propriu, natiune, stat, etc. Chiar si familia devine un concept volatil. Este aceasta acceptabil? Sau etic? Daca o populatie se extinde mai rapid decat cea invecinata, ar fi ea indreptatita sa reclame accesul la resursele folosite in mod traditional de catre vecini, dar neposedate de catre acestia, (nu avem drepturi de proprietate, sa nu uitam), fara ca ultimii sa se poata opune? Cum definim de fapt furtul?

Cred ca este evident ca se ajunge rapid la contradictii majore cu privire la chestiunile fundamentale ale societatii umane, in absenta existentei notiunii de proprietate. Iar notiunea de proprietate nu poate fi definita decat ca proprietate privata, intrucat indivizii sunt cei care poseda, chiar daca la un moment dat un grup oarecare de indivizi accepta sa puna in comun o parte a posesiunii lor. Daca acceptam ideea de proprietate ca baza a relatiilor interumane, atunci trebuiesc definite legitimitatea posesiei si delimitarea drepturilor reciproce de proprietate. Intreaga etica a relatiilor interumane se reduce de fapt la definirea fara echivoc a acestor chestiuni, in raport de care se definesc si judeca toate celelalte chestiuni considerate fundamentale: libertatea, egalitatea, samd.

Libertatea nu este altceva decat dreptul exclusiv de proprietate si dispozitie asupra propriei persoane, in primul rand, precum si asupra bunurilor proprii, atata timp cat aceasta nu presupune incalcarea unui alt drept de proprietate. Egalitatea, la randul ei, inseamna inainte de orice inexistenta vreunei ierarhii predefinite in comparatia drepturilor de proprietate, indiferent de criteriu. Din utilizarea consecventa a acestor principii, rezulta cu necesitate caracterul nelegitim al oricarui act de violenta, cu exceptia celor destinate propriei protectii. Din care motiv, respectarea dreptului de proprietate este de fapt conditia necesara si suficienta pentru a evita violenta si razboiul ca fenomene, intrucat abtinerea de la incalcarea unui alt drept de proprietate le face a fi fara obiect. Invers, relativizarea acestor notiuni fundamentale induce posibilitatea conflictului si implicit, a violentei.

Ei bine, daca am acceptat ideea ca proprietatea privata nu numai ca este necesara dar reprezinta insasi baza unor norme etice si apoi juridice care definesc o societate a membrilor liberi si egali, sa incercam sa vedem daca ea statueaza si legitimizeaza in mod necesar acel gen de comportament care determina polarizarea sarac-bogat.
Care este acea situatie in care, ipotetic vorbind, plecand de la un nivel identic de nivel de trai, acesta s-ar pastra astfel pe parcursul intregii vieti, sau chiar pe parcursul multor vieti omenesti, pentru intreaga populatie aflata in aceasta situatie ipotetica? Tinand cont de faptul ca nu toti oamenii consuma la fel, nu muncesc la fel, nu au acelasi numar de copii si in general, nu iau acelasi tip de decizii, este evident ca la un oarecare timp de la acest moment T₀, ar aparea diferente importante in starea materiala a indivizilor, fara a introduce nici un fel de cauza speciala. In cele din urma, este chiar posibil ca unii dintre ei sa ajunga la stare de saracie lucie, absolut endogen, adica datorita si numai datorita propriului comportament. Proprietatile de care au dispus la un moment dat au luat calea vanzarii, banii s-au dus pe viata buna sau jocuri de noroc. Daca au urmasi, acestia vor fi nevoiti sa incerce sa recastige prin efort suplimentar bunastarea materiala, sau sa se multumeasca cu foarte putin.

Desigur, istoric vorbind, au existat conditiile in care o parte a populatiei a fost tinuta de catre alta parte in conditii de saracie si lipsuri, cu ajutorul fortei. Aceasta realitate ramane nedisputata, insa ea nu probeaza in nici un fel ca o astfel de situatie se datoreaza existentei proprietatii private si a eticii bazate pe aceasta, ci eventual exact contrariul. Proprietatea privata nu poate impiedica aparitia saraciei, atunci cand ea se datoreaza exclusiv comportamentului celui sarac sau saracit, dar o face cu siguranta, atunci cand este unanim acceptata si protejata, intrucat impiedica INSTRAINAREA FORTATA, singura situatie in care cel sarac sau saracit este victima unei injustitii si este in drept sa se intoarca impotriva celui care l-a adus in situatia respectiva.

Una din intrebarile sondajului de la care am pornit suna astfel:
Sunteți de acord cu măsura: „Statul ar trebui să dea mai mulți bani pentru ajutarea săracilor”?
66% dintre respondenti s-au declarat oarecum de acord si total de acord.
Ei bine, acesti oameni sunt de acord de fapt cu deposedarea, chiar daca nu o spun in mod explicit. Atitudinea lor nu este una de dezacord cu saracia, caz in care nu ar accepta in ruptul capului ideea incalcarii proprietatii prin deposedare, fie si partial, intrucat s-ar vedea ca potentiale victime ale unui astfel de act, ci una pur si simplu egoista prin care ar dori ca statul sa comita in numele lor fie si o frauda, cu conditia ca ei sa beneficieze de rezultat.

Read Full Post »