Ziua judecății

Am citit în dimineața aceasta o știre despre declarațiile lui Donald Trump în timpul unei emisiuni la Fox News. Deși îmi este profund antipatic, cele spuse de el mi se par teribil de adevărate. Conform lui Trump, Statele Unite vor deveni o Grecie sau o Spanie la o scară mult mai mare, trăgând în abisul ruinei financiare o bună parte a economiei mondiale.

Se poate evita o astfel de catastrofă? Probabil că da. Însă nu cu politicienii actuali. Debitul SUA se apropie rapid de 17 T$ (trilioane de dolari), iar situația se înrăutățește continuu pentru că la venituri de aproximativ 2.7 T$, statul american cheltuie peste 3.5 T$, având un deficit de peste 0.8 T$ anual (http://www.usdebtclock.org/).

Diverși „economiști” se încăpățânează să blameze criza subprime pentru problemele actuale, când adevărata problemă este una elementară: nu se poate trăi la nesfârșit pe datorie. Nici măcar statele, oricât de mari ar fi ele nu pot cheltui mai mult decât au la nesfârșit. Până la urmă, ziua fatidică când nimeni nu va mai împrumuta nimic niciun stat supra-îndatorat, fie el Grecia sau Stale Unite este inevitabilă.

În disperare de cauză, statele au început să blameze „lacomele” corporații pentru evitarea LEGALĂ a taxelor tot mai mari pe profit, uitând că prin simpla funcționare se plătesc taxe pe valoarea adăugată sau pe veniturile salariaților. Dacă v-ați uitat pe linkul de mai sus, „corporate tax” reprezintă doar o mică parte din veniturile bugetare. Firește că adepților statului le va trece imediat prin cap că tipul acesta de taxe ar trebui mărite. A încercat Grecia „soluția” aceasta și s-a trezit că majoritatea companiilor mari și profitabile (Coca Cola Hellenic de exemplu) s-au relocat imediat, lăsând în urma lor un gol imens, șomaj și falimente ale furnizorilor locali. Sigur că o minte bolnavă se poate gândi să facă cum se făcea altă dată cu iobagii și să le lege de glie. Spre exemplu prin naționalizare.

Din păcate pentru adepții acestui tip de „soluții” (de exemplu Iepurilă), problema rămâne pentru că nimic nu împiedică proprietarul să-și mute sediul într-o țară mai normală din punct de vedere al taxării și să-și ia cu el contractele, lăsând compania naționalizată să moară singură.

Din păcate problema deficitelor este rezultatul democrației absurde în care majoritatea votează pe cel mai „generos” politician. Generos nu cu banii personali, ci cu banii publici rezultați din taxare. Cât timp se poate trăi lejer din banii altora, se vor găsi destui doritori să o facă, iar aceștia vor deveni clientela sistemului, gata oricând să voteze pe cei ce vor DA mai mult. Se creează astfel un cerc vicios, în care paraziții se înmulțesc exponențial, iar cei parazitați se sufocă rând pe rând sub povara primilor.

Întotdeauna există explicații pentru utilitatea banilor publici. Învățământ, sănătate, ordine publică, justiție, etc, toate sunt necesare. Este oare necesar ca ele să se facă din banii publici? Nu sunt servicii ce pot fi cumpărate prin cerere și ofertă pe o piață liberă? După părerea mea, aceasta este una din soluțiile problemei.

Cea de a doua, este de a interzice deficitul bugetar prin legea fundamentală. Așa cum toate companiile cheltuie mai puțin decât încasează pentru a fi profitabile și deci sănătoase, cred că și statele ar trebui să facă același lucru. Altfel Ziua Judecății este inevitabilă.

Până atunci vă urez „Happy Judgment Day!” alături de Statele Unite.

UPDATE: având în vedere și repatrierea lui Omar Hayssam, eu zic că ar trebui să extindem urarea și către (cel care se mai numește încă) Președintele României.

„Preşedintele Traian Băsescu a declarat, vineri, că nu confirmă că Omar Hayssam a fost preluat din Siria, nici că a fost repatriat cu un avion al Armatei Române şi nici că a fost repatriat în baza unui acord de extrădare. […]

„Cum să vă spun, când România a efectuat o operaţiune neautorizată pe teritoriul altui stat?

Când a plecat, Omar Hayssam nu avea niciun mandat de a nu părăsi ţara, nu discut de ce, şi nu se ceruse niciun sistem de supraveghere al vreunei instituţii, fie că ar fi fost al MI sau SRI. Deci, în 2006, când a plecat din ţară, Omar Hayssam putea fi acuzat de trecerea frauduloasă a frontierei de stat, lucru pentru care a şi fost condamnat la doi ani de închisoare. A devenit problemă fundamentală pentru instituţiile statului când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru terorism. Această condamnare s-a produs în 2008 şi atunci a fost obligaţia structurilor de securitate să îl aducă în ţară pentru a se împlini dispoziţiile justiţiei. Abia din 2008 a devenit un obiectiv major în vederea împlinirii justiţiei”, a arătat Traian Băsescu.

Băsescu a precizat că, din acest moment, consideră misiunea sa încheiată în cazul Hayssam.”

Read Full Post »

Destramarea UE – un pas inainte sau inapoi?

Uniunea Europeana se gaseste pe muchie de cutit. Din motive diferite, mai multe tari ameninta cu retragerea din UE sau cel putin din zona monedei EURO. Marea Britanie a considerat intotdeauna cu suspiciune sau chiar cu dispret proiectul UE, (Margaret Thatcher i-a spus “utopie prosteasca”), nu a aderat niciodata la Uniunea Monetara iar azi se gandeste sa faca pasul inapoi din punct de vedere politic. Italia, Spania, Grecia, candva beneficiare ale proiectului European, sunt azi sufocate sub greutatea unor datorii pe care le-au contract fara nici un discernamant, intretinand mitul unei bunastari sociale opulente, construita pe politici nerealiste si, in ciuda aparentelor si numelui, de fapt anti-sociale prin dezechilibrele pe care le-au alimentat. In toate aceste tari sud-europene, populismul si extremismul isi fac loc in fata, deocamdata cu un discurs relativ moderat, care arunca pentru inceput in ochii creditorilor amenintarea revenirii la monedele nationale, in cazul in care nu-si reduc pretentiile, nu finanteaza in continuare, sau impun conditii prea dure cheltuielilor guvernamentale. In vreme ce Consiliul European se lupta pentru mai multa Uniune, in teritoriu se amplifica tendintele centrifuge, si politicieni mai mult sau mai putin de ocazie castiga fulminant popularitate, in special in randul populatiei tinere si foarte tinere, cu discursuri cu tenta populista si nationalista si indreptata acuzator impotriva politicii traditionale de dreapta sau stanga. Acuze de care aceasta nu se poate apara cu usurinta: in fond, a chiar facut prostiile de care este acuzata. Motiv pentru care nu prea poate afirma cu tarie ca noile prostii populiste nu sunt nici ele solutii.

De fapt, exista solutii?

Desigur, un dezechilibru nu poate persista. Insa doar anumite variante de echilibrare sunt denumite, de obicei, solutii. Este insa Uniunea Europeana cauza acelei probleme cu care se confrunta Statele Europene azi, respectiv criza datoriilor suverane, asa cum este ea numita? Si este destramarea ei Solutia acestei probleme?

Nu este un secret ca Uniunea Europeana reprezinta un proiect politic mai vechi, mereu reambalat si relansat, pana cand a devenit, dupa al doilea razboi mondial, realitate. Telul declarat principal al unui asemenea cadru, l-a constituit eliminarea surselor de conflict in Europa. Desigur, modul in care el a fost imaginat a fi realizat a fost divers, iar in cele din urma s-a osificat pe cadrul unei intelegeri franco-germane, urmata de un acord economico-politic mai larg. Nu este un mare secret nici faptul ca de-a lungul timpului, agendele diversilor membri nu au coincis pe deplin, insa avantajele pe termen scurt au prevalat intotdeauna. In special dupa adoptarea monedei EURO, Uniunea Europeana a inceput sa fie perceputa din ce in ce mai mult ca entitate de sine statatoare, relativ omogena. Dar pasii decisivi in aceasta privinta nu au fost niciodata facuti. Fortati in cateva randuri, s-au poticnit de refuzul tarilor membre de a ceda din suveranitatea nationala in favoarea Comisiei si Parlamentului European. Sunt insa toate acestea de vina pentru datoriile Italiei, Frantei, Spaniei sau Greciei, si a celorlalte tari membre care sunt azi confruntate cu costuri financiare uriase, practic imposibil de finantat? Direct, nu. Nimic din Tratatul de la Roma sau Maastricht nu a inclus prevederi care sa oblige Guvernele sa se imprumute peste masura. Pe de alta parte insa, politicile de coeziune si de armonizare au creat pentru Guvernele acelor tari un cadru permisiv, (populatia trebuia sa vada avantajele Uniunii), iar dupa adoptarea EUR, un ecran protector in fata analizei financiare prea profunde. In plus, nu prea are nimeni interesul unor astfel de analize, cand lucrurile merg bine. Se dau exemple, se urmeaza. Conjunctura se substituie cu usurinta cauzalitatii, sistemele au memorie scurta si politicienii stiu cel mai bine ca nimeni nu castiga alegeri cu profetii sumbre si apel la ratiune. Vina Uniunii Europene este de a oferi cadrul multiplicator care a permis niveluri de indatorare fara precedent, fara a ajunge insa la magnitudinea pe care probabil ar genera-o un Guvern Federal European cu puteri echivalente Guvernului Federal SUA. In ciuda faptului ca se afirma ca mai multa Europa ar fi o solutie la criza, realitatea ar contrazice probabil aceasta teza, din ratiunea pentru care in SUA mai mult Guvern Federal a insemnat datorii mai mari; acesta doar este finantabil pentru FED pana la asemenea niveluri. Este de anticipat ca odata cu un Guvern European, BCE ar putea emite eurobonduri in noul cadru, ca sursa de finantare a datoriei. Ceea ce inseamna ca mai multa Europa, (in sensul centralizarii deciziei politice), ar fi insemnat probabil o amanare a momentului scadentei, dar si o amplificare in consecinta a cuantumului datoriei.

Asadar, fara a cauza in mod direct indatorarea tarilor membre, UE a ajutat-o si mai ales, i-a marit viteza de crestere. Amenintarea cu iesirea din zona EUR nu se datoreaza insa vreunei probleme legata de apartenenta la UE, respectiv nu-si imagineaza nimeni ca aceasta apartenenta a creat, per se, datoria. Mai mult, iesirea din zona EUR sau din Uniune, nu rezolva in sine, nimic. Insa, fara moneda proprie si fara credit obtinut rezonabil, statele respective nu se mai pot finanta. Renuntarea la EUR este un faliment mascat, nimic mai mult. Intrebarile insa pentru aceste state raman aceleasi: cum isi vor finanta in continuare cheltuielile uriase, sistemele sociale, fara a genera inflatie galopanta? Pentru ca daca ne uitam la discursurile populiste care acum castiga teren, ele vorbesc ceva de reducerea cheltuielilor cu politicienii, (asta da intotdeauna bine), dar nimic despre reducerea celorlalte cheltuieli. Ori, sa fim seriosi, ele sunt cea mai importanta parte a problemei. Ele sunt cele care nu numai ca atarna enorm in buget, dar reprezinta ingredientul care gripeaza motorul economic in Europa: scaderea competitivitatii. Din care motiv, o destramare a UE ar putea insemna o solutie doar in masura in care ar duce la rezolvarea acestei probleme-competitivitatea. Multa lume vorbeste despre faptul ca devalorizarea monedelor nationale ar aranja aceasta chestiune. Doar la prima vedere. Inflatia nu tine loc de productivitate, este doar o pacaleala pe termen scurt. In plus, toate aceste tari sunt net importatoare, ceea ce ar insemna cel putin costuri de capital crescute. Competitivitatea se obtine prin costuri scazute de productie, nu prin artificii. Este iesirea din Uniunile Europeana sau Monetara o solutie pentru costuri mai scazute? Da, daca se renunta la politicile sociale ce nu pot fi sustinute. Teoretic cel putin, asta s-ar putea intampla fara legatura cu pozitia de membru in Uniune. Dar exact asta este problema: iesirea este sustinuta nu de catre cei care sesizeaza o problema de competitivitate, ci de catre cei care nu sustin programe de austeritate… Oamenii ii vor pe cei care le promit ca se poate sa primeasca in continuare stipendiile, dar li se spune ca ele sunt amenintate de catre imigranti, politicieni corupti, birocratie. Ceva este adevarat in toate acestea: imigrantii profita intr-o oarecare masura de existenta unui sistem la care n-au contribuit, dar majoritatea lor covarsitoare contribuie de fapt la mentinerea si cresterea competitivitatii tarilor gazda. Politicienii sunt corupti, dar se mentin de fapt in functie cu ajutorul sistemelor sociale. Birocratia este enorma, dar este legata, de fapt, de serviciile guvernamentale extinse. Deci, adevarat si nu tocmai. Adevarul adevarat, cel pe care acesti oameni nu vor sa-l auda, este ca disolutia Uniunii are sens pentru o gramade de motive, care tin de artificialitatea constructiei, insa ea nu va constitui o solutie pentru ceea ce este invocat de catre populistii care o cer: mentinerea privilegiilor sociale si sfarsitul austeritatii. As spune chiar, dimpotriva.

Read Full Post »

Mario Draghi, presedintele neoficial al UE?

“Banca Centrala Europeana a decis joi sa loveasca dur in cei care se indoiesc de viabilitatea zonei euro si a monedei unice, in plus anuntand un program de rascumparare a datoriilor tarilor cu o economie mai fragila, cum ar fi Spania sau Italia.”

Asa incepe un articol care vine sa anunte faptul ca politicienii zonei EURO au decis sa urmeze politica FED: transformarea bancii in masina de tipar pentru a permite achizitia nelimitata de datorie publica, adica obligatiuni de stat, in cazul Europei, de state. Desigur, se vor pune conditii, insa urgenta unor reforme adevarate in Spania, Grecia sau Italia, mai curand s-a stins.
De fapt, politicienii au votat, previzibil, pentru propria liniste si pozitie, intrucat o politica ferma de economisire ar fi pus in evidenta adevarata slabiciune a democratiei statului social: nu am cheltuit atatia bani publici pentru ca trebuia, ci pentru ca nu am gasit o cale mai ieftina de a fi votati. Mai devreme sau mai tarziu, aceasta evidenta va sparge in bucati economia mondiala, dar deocamdata s-a mai cumparat un ragaz. Creditorul de ultima instanta pentru zona EURO si-a retiparit cu majuscule mesajul de identitate, l-a aruncat in piata, iar pietele se pare ca l-au cumparat, intrucat toate au inregistrat cresteri, in ciuda faptului ca Mario Draghi a dat si vesti mai putin bune despre zona EURO. Desigur, intentia anuntata a BCE a fost aceea de a degonfla speculatia asupra reversibilitatii EUR, dar este o iluzie sa ne imaginam ca o masina de tipar hotaraste o astfel de evolutie. Fara centralizarea deciziei politicie, decizia monetara va ramane ineficienta in ceea ce priveste tari ca Grecia, Spania, etc. Insa centralizarea deciziei politice si fiscale raman de neimaginat in conditii normale, intrucat nu ar face altceva decat sa realimenteze porniri nationaliste ce si-au aratat deja coltii odata cu frictiunile intre tarile de la periferia EURO si celelalte.

De remarcat ca Bundesbank a fost singura care s-a opus masurii anuntate.

Read Full Post »

Pasageri pe Titanic

Începând de sâmbăta trecută, de când am descoperit semnificația unui „deficit cuminte, mai mic de 3% din PIB” (deficit de 17.9% din veniturile bugetare!) mă obsedează o singură idee – ce se poate face pentru a evita soarta Greciei. Sau mai corect spus, mai există vreo soluție de evitare a unui astfel de dezastru?

Este absolut evident că pe măsură ce economia se deteriorează și tot mai multe companii intră în faliment, deficitul bugetar se tot mărește, pentru că scad contribuțiile și se măresc cheltuielile cu ajutoarele. Pentru a compensa deficitul, guvernele fac exact ceea ce nu ar trebui să facă și măresc taxele și contribuțiile, pentru a-l rebalansa. În cazul nostru, am ajuns ca tot mărind CAS-ul să avem taxe cumulate mai mari ca nemții ori elvețienii! Drept urmare, tot mai multe plăți se fac la „gri” sau chiar la „negru”, încasările scăzând pe măsură ce taxele cresc.

Situația noastră nu este singulară, Italia, Spania sau chiar Franța având o evoluție similară. Tot mai des plătitorii de taxe se revoltă sau chiar se refugiază în locuri cu politicieni mai cinstiți sau mai responsabili. Poate că dezastrul Greciei nu este cel mai rău lucru ce se putea întâmpla Europei. În fond, Grecia este o țară mică, fără o pondere semnificativă în economia UE. Scufundarea ei nu va antrena și uriașul colos UE. Dimpotrivă, reprezintă ocazia perfectă de a testa soluțiile de salvare. Chiar și cu Italia și Spania parțial inundate, economia UE rămâne în stare de funcționare.

Adevărata problemă rămân DEFICITELE BUGETARE, care încet, dar sigur, îneacă orice economie, indiferent cât de performantă ar fi. Deși politicienii responsabili ai uniunii au înțeles acest lucru și au enunțat regula de aur, DEFICIT ZERO, rămân neputincioși într-o stupidă competiție a populismului. Drept urmare, deficitele își văd de treabă și inundă pe rând, cu datorii, toate statele Europei. Deja statele sănătoase se pregătesc să își închidă ușile etanșe ale fondurilor structurale, lăsând economiile mai plăpânde să moară singure.

În ceea ce mă privește, mă simt ca un pasager la clasa I al Titanicului. Contractele merg în continuare, e drept cu volume și margini tot mai mici, dar merg. Viața curge, între întâlniri de business și discuții calme și amuzante cu prietenii. Când mă simt deprimat îmi aprind o Cohiba și admir culoarea unui pahar de coniac. Însă senzația de liniște și normalitate e spartă tot mai des de scrâșnetul infrastructurii ce începe să crape, amintindu-mi că suntem cu toții PASAGERI PE TITANIC.

Read Full Post »