Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘stabila’

Evenimentele recente au livrat oarecum subiectul democratiei unui foc incrucisat intens, si ne-au trimis din atmosfera discutiei de cabinet direct pe campul de lupta. Democratia cere clarificari celor care o invoca din cele mai variate pozitii, intrucat apare o problema. Daca avem de-a face exclusiv cu aparatori ai ei, cum se pretinde toata lumea, este evident ca ar trebui sa lipseasca cu desavarsire atacatorii si atunci apare firesc intrebarea – de ce avem razboi? Sa fie aceasta conditia democratiei, si anume larghetea, permeabilitatea conceptului la tot atatea interpretari, definitii si exprimari, cate tabere si-o disputa? Este ea mai curand o religie decat un sistem organizational? Daca da, care este zeul ei suprem si care finalitatea?

Unul dintre comentatorii de marca ai acestui blog, l-am numit pe Bibliotecaru, insista in interventiile sale in prima parte a acestui articol-serial, ca democratia este ceea ce spune si numele: puterea poporului.
O definitie, conform logicii, presupune gen proxim si diferenta specifica. Fie si numai din acest motiv, definirea democratiei ca “putere a poporului” renunta la orice rigoare, respectiv este flagrant lipsita de continut informativ, oferind mai curand o vaga indicatie despre ceea ce nu este: nu este monarhie absolutista, de exemplu. Desi , pana si monarhi absoluti au afirmat ca ei conduc in numele poporului, sau popoarelor lor, si prin mila lui Dumnezeu…

Atenienii au denumit forma de organizare politica pe care sustinatorii ei au impus-o la un moment dat, democratie, intelegand ca atare cadrul participarii directe a celor carora li se acorda acest drept, evidentiat prin contabilizarea in cadrul actului decizional, a vointei individuale exprimata printr-un vot, precum si validarea deciziei prin majoritatea voturilor. Dreptul apartinea insa unei…minoritati, intrucat femeile, copii si sclavii nu il aveau.
Daca luam denumirea drept definitie, acestia din urma nu erau popor… In ziua de azi, ar fi putut fi definit probabil ca un drept al albilor monogami care au atins varsta majoratului. Si mult timp, asa a si fost, chiar daca purta denumirea pompoasa de „sufragiu universal“.
Prin urmare, determinant nu este intelesul etimologic ci continutul, realitatea care se defineste astfel. Strict tehnic vorbind, democratia nu este altceva decat conducerea conform mandatului unei majoritati, indiferent cum se constituie ea si cum este obtinut acel mandat. Din care motiv, democratia nu prezuma libertate pentru indivizi, nu prezuma respectarea si apararea unor drepturi cum ar fi proprietatea privata sau dreptul la opinie… Toate acestea trebuiesc asumate explicit de catre democratie, pentru ca ea sa fie mai mult decat o dictatura operata prin intermediul unei majoritati. Dar, in absenta garantiilor reale pentru aceste drepturi, democratiile au viata scurta, intrucat premisele contestarii continue a status quo-ului, din cauza fragilitatii raporturilor de putere intre diferitele segmente ale societatii , sunt astfel alimentate continuu.

Pentru a prospera, o societate are nevoie de stabilitatea conditiilor in care vietuieste si de utilizarea cat mai apropiata de optim a resurselor pe care le are la dispozitie. Aceasta constatare indeamna pe multi ganditori inspre teoretizarea unor conditii ideale si justificarea unor sisteme de inginerie sociala, care pacatuiesc insa prin ignorarea fie a unuia, fie a altuia dintre principiile fundamentale ale umanitatii, rezultate pana la urma din determinarile structurale ale fiintei umane. Societatea nu este un organism colectiv, ci o retea de indivizi, de fapt rezultanta fortelor individuale in actiune. Nici o schema societara validata strict politic nu este altceva decat un experiment sortit dinainte esecului, din acest motiv. Este si soarta democratiei, in masura in care desconsidera individualitatea. Nu exista un raport mai bun sau mai stabil intre indivizi, altul decat cel nascut liber si fara alte constrangeri inafara normei generic denumita lege, bazata ea insasi pe cutuma si larga acceptanta.
In ciuda aparentelor, statul social modern nu respecta acest deziderat. Principiul de baza al acestuia, poate fi tradus astfel: cei care sunt capabili sa munceasca, sa se intretina si sa prospere, sunt datori sa finanteze cel putin in parte deficitul celor care sunt incapabili, temporar sau permanent , sa o faca. De fapt, se incearca in acest fel anularea din start a inegalitatilor extreme care sa alimenteze framantari sociale si instabilitate politica, recunoscandu-se astfel ca motivul acestora il constituie o majoritate nemultumita. Dar, tocmai aceasta constatare ar trebui sa avertizeze asupra fragilitatii constructiei, menita teoretic sa corecteze un alt fel de fragilitate. Nu asistenta mutuala reglementata reprezinta solutia, intrucat o simpla schimbare a raporturilor matematice induce automat conditiile instabilitatii si devoaleaza cele mai complexe aranjamente ca fiind simple scheme Ponzi, ci crearea acelor premise prin care majoritatea sa poata obtine fara aranjamente artificiale, suficiente venituri pentru a se sustine in conditii multumitoare, pe care sa fie dispusa sa le protejeze pentru sine si pentru ceilalti. Aceasta este o democratie functionala, consecventa si care genereaza majoritati stabile, intrucat indivizii urmaresc doar sa-si prezerve capacitatea de a-si asigura bunastarea prin efort propriu, motiv pentru care se vor preocupa, si in caz de nevoie se vor lupta, pentru libertatea de a o face si nu pentru ca cineva sa le asigure in continuare veniturile chiar cu pretul abuzului asupra semenilor. Formula oricum nesustenabila si de natura sa creeze mai devreme sau mai tarziu o majoritate infometata si nemultumita, cu urmari deja cunoscute, nu doar previzibile.

Apare insa o problema: clasa politica. Cei care traiesc pentru si din prestatia lor in slujba sau cel putin in solda si sarcina comunitatii. Despre asta insa, in episodul urmator.
(Va urma)

.

Reclame

Read Full Post »

Evenimente recente, din politica locala si fotbal, ne-au indepartat un pic de realitatea uneia dintre cele mai acerbe confruntari, la sfarsitul careia se va decide probabil viitorul Uniunii Europene: criza datoriilor suverane in zona EURO. Confruntarea se da intre viziunea germana/ Merkel – disciplina bugetara si diminuarea cheltuielilor statului si cea franceza/Hollande – indatorare in continuare pentru sustinerea unei cresteri pe baze inflationiste. Campionatul European al cancelariilor este in plina desfasurare.

In ciuda faptului ca a fost o constructie artificiala, moneda EURO a avut si ar mai putea avea efecte pozitive. Ea ne arata in ce masura anumite state au practicat si practica politici inflationiste si adopta bugete nesustenabile, finantate pe datorie. Nu este nici un secret pentru nimeni ca inainte de EURO, marca germana era o moneda stabila, in vreme ce lira italiana, francul francez,etc, erau monede inflationiste. De exemplu, la trecerea la EURO, francul francez introdus in 1960, (francul nou), valora o optime din cursul sau initial,( http://en.wikipedia.org/wiki/File:FrancEuro1960-2002.png).

Introducerea EUR a inghetat ratele de schimb ale monedelor originale in tarile aderente. Oarecum, a fost ca si cum aceste tari ar fi introdus aurul ca moneda, in schimburile dintre ele. Neavand sub control direct mijloacele tiparnitei, guvernele s-au vazut fata in fata cu o mare problema: finantarea deficitelor guvernamentale nu se mai putea face pe calea inflationarii monedei, mai ramanea doar creditarea. Din fericire pentru ele, mecanismele de creditare la indemana s-au dovedit relativ lejere, asa ca inflationarea creditului a putut o vreme sa acopere neajunsul lipsei de control asupra monedei. Doar ca, pana la urma, ceasul adevarului a sosit. Coplesite de datorii, state precum Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Franta, nu mai pot sa ascunda realitatea cruda: cresterea lor economica nu este una structurala, ci conjuncturala, iar uriasa pondere a cheltuielii guvernamentale in PIB face aceste economii extrem de vulnerabile. De fapt, gradul real de bunastare in aceste tari este unul care ar trebui demultiplicat cu rata inflatiei ascunse in masa uriasa de credite guvernamentale. Moneda EURO ar fi putut sa induca disciplina in politicile de stat, cu conditia ca creditarea statelor sa nu fi fost posibila in masura in care s-a facut. Insa “hair-cut” ul la care au fost suspusi creditorii in cazul Greciei, a dat un semnal tuturor investitorilor in astfel de titluri: aici se pierd bani. Confruntate cu taierea creditarii si lipsite in continuare de tiparnita, statele europene aflate in aceasta situatie incep ofensiva asupra monedei EURO: ori ne dati in continuare credite, (euroobligatiunile, despre care Merkel ar fi spus “doar peste cadavrul meu”), ori spargem Uniunea Monetara, ca nu ne mai foloseste la nimic. Culmea este ca in loc sa fie un indiciu clar de faliment al politicilor de tip etatist/socialist, construite pe deficite, criza datoriilor suverane indeamna tari precum Franta sa se indrepte mai hotarat in directia socialismului, aducand la putere oameni si politici care nu fac altceva decat sa grabeasca ruinarea lor completa. O dovada in plus despre pervertirea pe care statul social o creaza in mintile si valorile oamenilor.

In saptamanile si lunile urmatoare, vom asista la escaladarea luptelor dintre Germania lui Merkel si grupul tarilor care se vor alia cu Franta in demersul lor santajist asupra tiparnitei Uniunii. EURO va da probabil batalia finala in acest an. Daca o va castiga, este posibil ca asta sa insemne o victorie a economiei si ratiunii asupra politicii, la nivel european. Pariurile sunt deschise.

Read Full Post »